Fenomenul Noul Ierusalim de la Pucioasa

[mariamargareta]

136. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(V)
Comentariu la capitolul intitulat “ Omul creştin, fiu al bisericii celei adevărate, al cărei cap este Iisus Hristos: Biserica Noul Ierusalim”
--urmare--

Aşadar, condiţionarea sine qua non ca Biserica să fie condusă neapărat de un prooroc care să-l dirijeze pe patriarh îndeaproape şi să facă lobby printre episcopii din Sfântul Sinod este absurdă, mincinoasă şi necanonică. Ea este o invenţie pură de-a pucioşilor, prin care ei îşi evidenţiază propria Biserică (de fapt, o simplă mişcare sectară) ca fiind “singura biserică adevărată”.
Nicodimul pucios pretinde că duhul proorociei a lucrat ani de zile în mod “constant” în Biserică, pentru a se putea lansa imediat într-o “demonstraţie” intitulată Fisuri în “succesiunea apostolică”.
Această demonstraţie încearcă să ne convingă că actualii episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române sunt necanonici, pe motivul că (cităm de la pag. 38) “în lanţul succesiunii s-au produs fisuri”. E o acuzaţie gravă, dar care se întoarce ca un bumerang împotriva celui care a formulat-o. Dacă în Biserică a existat o prezenţă “constantă” a proorocilor, deci ei s-au putut “înlănţui” unii pe alţii, cum de au permis ei ca lanţul succesiunii apostolice să se rupă? Ce au păzit ei atunci, şi de ce a mai fost nevoie să se “înlănţuie” unii pe alţii, într-o prezenţă “constantă”, dacă au lăsat Biserica fără o ierarhie validă, transformând-o într-o caricatură? Dacă Biserica nu mai are ierarhie validă (episcopi, preoţi şi diaconi) înseamnă că slujirea lor actuală este ca o scenetă de teatru, plictisitoare prin repetarea ei inflexibilă. Iar “proorocii” sunt regizorii care-i manipulează pe aceşti clerici cabotini.
Nicodimul Pucios bate şeaua ca să priceapă iapa: Bisericii îi trebuia un nou început, nu numai pe plan proorocesc (prin Verginica) ci şi pe plan ierarhic (la început s-a încercat prin episcopul Irineu, care avea preoţia clasică şi canonică; dar dacă tentativa aceasta a eşuat, a fost inventată o nouă “preoţie”, denumită de pucioşi “preoţie după rânduiala lui Melchisedec”). Aceasta ar justifica înfiinţarea unei noi Biserici, pe care pucioşii o denumesc abuziv “Biserica Noul Ierusalim”, exploatând în interes personal o sintagmă cunoscută, preluată de Biserică în slujbele şi în cântările ei, din cartea Apocalipsei.
Nicodimul Pucios îi anatemizează apoi pe teologii cărturari, citând cu patos din Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa acele ameninţări care i se potrivesc perfect de bine chiar lui:
“ Vai oamenilor care se zic pe sine că sunt cu legea Bisericii şi care au scris cărţi peste cărţi despre numele Meu şi al legilor Mele, căci nu sunt cărţile acelea. Acelea sunt pământ. şi în pământ se întorc...” (Citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 nov./4 dec.1992)
Părintele Nicodim se circumscrie apoi unei “realităţi” curente, făcându-se că nu observă că ea nu este valabilă şi pentru perioada 1955-1990: pretenţia că Dumnezeu le vorbeşte “direct” oamenilor (deci, fără intermediari). Cităm de la pag.40:
“ Este cel puţin absurd ca atunci când Dumnezeu vorbeşte direct, împlinind făgăduinţa Sa care zice “ Iată, Eu cu sunt voi în toată vremea” (Ev. Matei 28/20)tocmai atunci cei vizaţi să sară ca arşi şi să strige: “Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui!” sau “Nu acesta este Dumnezeu!”
Admiţând că, într-adevăr, astăzi Dumnezeu îi vorbeşte “direct” Mihaelei Tărcuţă, iar ea Îl aude vorbind ca pe o adiere de vânt şi Îi consemnează vorbele în caiete, pentru a fi citite ulterior mulţimilor, ne întrebăm de ce în perioada 1955-1990 Dumnezeu n-a procedat la fel de simplu, vorbindu-i Verginicăi şi lelicăi Maria la ureche? Treizeci şi cinci de ani (1955-1990) Dumnezeul Pucioasei a vorbit ca un ventrilog, cu voce de femeie, şi de aceea mulţi au afirmat din capul locului: „Nu a vorbit Dumnezeu, ci altcineva în numele Lui” . Oare nu vorbea Verginica cu gura ei şi cu vocea ei, în numele Lui? Oare nu făcea şi lelica Maria acelaşi lucru? Iată de aceea oamenii spuneau: „Nu acestea este Dumnezeu!” Referindu-se exclusiv la perioada actuală, când Mihaela pretinde că aude în cap sau în urechi vocea lui Dumnezeu, Nicodimul Pucios ascunde cu bună-ştiinţă din raţionamentul său despre „vorbirea directă a lui Dumnezeu” treizeci şi cinci de ani de „vorbire indirectă”.
În fine, capitolul se încheie cu o definire multiplă a puciosului-practicant, denumit de părintele Nicodim „ omul creştin, fiu-copil al lui Dumnezeu”:
- puciosul de rând are umilinţa de a se lăsa condus de liderii pucioşi, impunându-şi să creadă că Dumnezeu este Cel care îl conduce, şi nu oamenii;
- puciosul trebuie că are dragoste de fraţi, şi încă o dragoste din cele jertfitoare. Dar va trebui să ne facem că nu vedem nenumăratele accese de ură, dispreţ, umilinţă, clevetire, trădare, înjosire, care apar frecvent între unii pucioşi;
- puciosul a renunţat la mila faţă de semenii săi, considerând-o „milă păguboasă”, şi a înlocuit-o cu mila faţă de liderii pucioşi care sunt consideraţi reprezentanţii aleşi şi văzuţi ai unui Dumnezeu imaginar, Dumnezeul Pucioasei;
- puciosul crede în promisiunile lui Hristos ( dar toţi creştinii de pe toate meridianele globului pământesc cred şi ei la fel);
- puciosul Îl aşteaptă înfrigurat pe Hristos, Care trebuie să revină pe pământ dintr-o clipă într-alta; spre deosebire de alţi creştini, el îşi pregăteşte cu grijă hainele albe de nuntă, pe care le poartă de pe acum, ca să se obişnuiască cu ele. Nunta spirituală a lui Hristos va avea loc exclusiv cu singura biserică sobornicească şi apostolească de pe pământ, care nu poate fi alta decât Biserica Noul Ierusalim;
- puciosul se roagă cu stăruinţă pentru toţi cei morţi de la Adam încoace, dar se fereşte ca de foc să se roage pentru păcătoşii cei vii, căci aceştia, păcătoşi fiind, ar putea folosi puterea rugăciunii şi împlinirea ei pentru a face şi mai mari, şi mai multe păcate. În plus, vii fiind, păcătoşii n-au decât să se roage singuri pentru ei înşişi, ceea ce morţii nu mai pot face;
- puciosul ia în serios îndemnul „Fiţi sfinţi, precum Tatăl vostru sfânt este în ceruri” (I Petru, 1,16) şi se zideşte pe sine cărămidă vie în zidul Cetăţii Sfinte Noul Ierusalim, asemenea Anei din legenda meşterului Manole de la mănăstirea Curtea de Argeş. El se declară pe sine sfânt şi se străduieşte din răsputeri să creadă ceea ce spune. Iar când mai greşeşte, ca tot omul, el se umileşte şi se pocăieşte, mângâindu-se cu gândul că nu-i aşa de uşor să fii sfânt. Mai cazi, te mai ridici... Până la urmă, intenţia contează.

[mariamargareta]

137. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VI)
Comentariu la capitolul intitulat “Cetatea Sfântă Noul Ierusalim – Radiografia unei opţiuni demiurgice”


Nicodimul Pucios se străduieşte din capul locului să demonstreze, generalizând probabil unele experienţe personale, că spaţiul eclezial al oricărei biserici ortodoxe şi-a pierdut (cu timpul) în mod definitiv sfinţenia consacrată de la început prin târnosirea acesteia. El pleacă de la o serie de coordonate specifice bisericilor primare, care au evoluat în timp odată cu evoluţia însăşi a creştinismului. Dispariţia uşierilor, amestecarea bărbaţilor cu femeile în biserică, separarea preoţilor de credincioşi în anumite momente liturgice, apariţia catapetesmei şi a perdelei ca instrumente văzute ale acestei separări, transformarea penitenţei dintr-o ţintă destinată oprobiului public într-o adâncă introspecţie personală, sunt tot atâtea prilejuri de nemulţumire manifestă pentru Nicodimul Pucios. Sfinţenia proprie a locaşului de cult, conferită de către episcop prin slujba târnosirii, este pusă la îndoială de către Nicodimul Pucios printr-o simplă substituire de planuri, pe care el o evidenţiază cu dibăcia unui prestidigitator: diluarea gradului de sfinţenie a unora dintre enoriaşi, prin abandonarea observării unor obiceiuri, devine sine qua non o cauză a pierderii sfinţeniei întregului locaş de cult şi întregii comunităţi creştine. Or, este momentul să-i amintim preacuviosului Nicodim că altarul care sfinţeşte darul este mai mare decât darul adus la altar (v. Matei 23,19) Biserica întreagă, care sfinţeşte pe credincioşi, nu poate fi desacrată de pătrunderea unuia, sau altuia, sau a mii şi mii de păcătoşi între zidurile sale. Comunitatea creştină, care se numeşte şi ea biserică întreagă, nu poate fi compromisă sau dezonorată de comportamentul necreştinesc al unuia sau mai mulţi dintre cei care se consideră membri ai săi. Ce este al lui Dumnezeu rămâne pe veci al lui Dumnezeu şi nu I se poate lua printr-un simplu capriciu sau prin voia liberă a vrăjmaşilor Lui.
Titlul paragrafului al doilea (“Păcătoşii cuceresc biserica sfinţilor”) este tendenţios ales, pentru a sugera o înfrângere epocală a Bisericii sfinte a lui Hristos de cohorte de păcătoşi care pătrund în ea încălţaţi şi cu ciubotele murdare, o cuceresc şi o subjugă, maculându-i definitiv sfinţenia. Consecutiv, apariţia providenţială a unui popor de sfinţi (pucioşii, desigur!) este considerată ca singura salvatoare pentru Biserică. Dar nu pentru Biserica tradiţională, care rămâne mai departe abandonată, ci pentru conceptul de “biserică”, de acum confiscat de pucioşi care se consideră “singura biserică adevărată”. Ei pretind în chip fals că Biserica renaşte din propria ei cenuşă pe “muntele cel sfânt” denumit Glodeni-Vale de lângă oraşul Pucioasa, precum mitologica pasăre Phoenix, dar continuă să ponegrească adevărata Biserică, considerând-o moartă în păcatele sale.
Reluând teza (între timp, răsuflată) unei cotituri istorice a creştinătăţii, care ar fi avut loc în anul 7500 de la facerea lumii (1992 , era creştină) Nicodimul Pucios proclamă anul 1992 ca “anul schimbărilor de fond din biserică” (citat de la pag. 45). Mai precis, el zice că “atunci a avut loc în viaţa creştinilor ortodocşi o schimbare esenţială” (citat de la pag. 46). El asociază această schimbare cu ctitorirea Bisericii Noul Ierusalim, căreia liderii pucioşi i-au zis (dar abia în anul 1995) Cetatea Sfântă Noul Ierusalim. De ce n-au numit-o aşa de la bun început? În 1992 era mai puţin sfântă? Sau, era mai puţin cetate? Sau atotştiutorii prooroci pucioşi nu ştiau pur şi simplu că e cetate sfântă, dar au aflat pe parcurs? Greu de răspuns la aceste întrebări fireşti; şi de aceea, asupra acestei stufoase dileme chiar şi Nicodimul Pucios tace ca peştele. Nu înainte însă de a-i conferi Bisericii Noul Ierusalim o aureolă nemeritată, denumind-o Biserica neprihăniţilor şi neadormiţilor. Între timp a devenit notorie zâzania prin care neprihăniţii pucioşi aproape că şi-au scos ochii unii altora, făcându-i pe cei mai slabi de înger dintre ei să-şi ia câmpii.
Nicodimul Pucios trece apoi în revistă criteriile care definesc sfinţenia. Credeţi că e vorba de dragoste, de milă creştină, de jertfelnicie altruistă? Aş! Legile sfinţeniei la pucioşi sunt puţine, dar fixe, şi se reduc (după părerea autorizată a preacuviosului Nicodim) la următoarele formulări, recondiţionate după cerinţele originale care alcătuiesc miezul Hrisovului lansat în anul 1991 odată cu ridicarea bisericii de la Pucioasa:
1. curăţenia trupească a simţurilor. În traducere liberă, pentru cei neavizaţi, asta înseamnă inclusiv abolirea căsătoriei ca Taină a Bisericii , dar Nicodimul Pucios, prin limbajul lui diplomatic, preferă a păstra aparenţa unei consecvenţe a sfinţeniei, şi nicidecum a unei “lovituri de stat” în Biserică.
2. abţinerea de la mâncarea de carne, de la băuturi alcoolice şi de la droguri. Observăm şi aici că această restricţie este copiată trunchiat după “Hrisov”, omiţându-se intenţionat dezlegarea la peşte şi la vinul din struguri, care acolo erau menţionate în mod explicit; dar Nicodimul Pucios se face că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
3. respectarea tradiţiei creştineşti referitoare la îmbrăcăminte. Şi aici trebuie menţionat că propensiunea pucioşilor pentru hainele albe nu este nicidecum o tradiţie creştinească. Chiar dacă albul şi negrul erau folosite în mod preferenţial de către strămoşii noştri, nici iile înflorate, nici clopul colorat şi împăunat n-au lipsit din vestimentaţia lor. Creştinii se îmbrăcau simplu, dar curat, cu ce aveau la îndemână şi cu ce îşi permiteau. Însăşi Verginica, fiind copilă săracă, se îmbrăca mereu cu aceeaşi rochiţă de stambă înflorată, pe care o purta când pe faţă, când pe dos; iar la maturitate se înbrăca cu „haine de oraş”; nici vorbă la ea de haine albe sau de alte mofturi din acestea.
4. respectarea legilor canonice ortodoxe strămoşeşti. Nicodimul Pucios o ia din nou pe limbajul „diplomatic”, ocazie cu care omite un amănunt. El ascunde ceea ce în Hrisov se explicirează foarte clar: „...în stilul românesc şi ortodox străvechi”. Aşadar, stilul era un amănunt esenţial, şi nu canoanele, denumite în mod generic de Nicodimul Pucios drept „legi”. Din nou, preacuviosul ascunde diferenţele grave de doctrină dintre Biserica Noul Ierusalim şi BOR, pentru a estompa caracterul „revoluţionar” al „întoarcerii la izvoare” pe care o propovăduiesc pucioşii pentru Biserica strămoşească.
5. grija pentru primirea adecvată a Sfintelor Taine. Şi aici, preacuviosul omite deliberat că, „din prea multă grijă”, mulţi dintre creştinii pucioşi nu s-au mai împărtăşit cu anii, fiind rupţi de Biserică şi lipsiţi de asistenţa religioasă canonică.
Aşadar, „sfinţenia” la pucioşi constă în observarea riguroasă a unor restricţii („ Nu lua, nu gusta, nu te atinge!” – obicei blamat cu severitate şi de Pavel în epistola sa către Coloseni, 2:21) mai degrabă trupeşti şi ceremoniale, decât în cultivarea unor valenţe spirituale umaniste, care să-i ridice mai presus de trăirea egoistă, meschină a semenilor lor. „Milă voiesc, iar nu jertfă!” a cerut Hristos (v. Matei 9,13) dar pucioşii proclamă astăzi preceptul exact contrar: „Jertfă voiesc să-I aduc Domnului, iar nu milă păguboasă semenilor!”

[mariamargareta]

138. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VII)
Comentariu la capitolul intitulat “Biserica Noul Ierusalim - o biserică a sfinţilor”


În încercarea de a demonstra (aparent, matematic) faptul că numai Biserica Noul Ierusalim este o Biserică a sfinţilor (şi, implicit, că restul bisericilor sunt ale păcătoşilor) Nicodimul Pucios se lansează într-o filozofie interogativ-inductivă, menită sa-l dirijeze pe cititor spre concluzii prefabricate:
1. Dumnezeu n-a fost niciodată înţeles de om, de aceea omul a luat-o razna implacabil, chiar dacă nu s-a dezlipit de biserică: "...cu mici excepţii, omul nu L-a înţeles niciodată, şi pentru că nu L-a înţeles, mereu I-a stat împotrivă" (citat de la pag.50)
2. Cu toate acestea, “Biserica are Duhul lui Dumnezeu, căci biserica este a sfinţilor” (citat de la pag.52)
3. Dar dacă Biserica nu mai are Duhul lui Dumnezeu, "trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul" (citat de la pag.53). Să consemnăm aici o primă contradicţie majoră pe care Nicodimul Pucios o face, în raport cu Sfânta Scriptură. Acolo găsim că Hristos este nedespărţit de Biserica Sa, prin Duhul pe care L-a pogorât la Cincizecime pentru veşnicie:
" ...şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele..."(Matei 28,20)
Probabil că Nicodimul Pucios a descoperit câteva zile în care Hristos a uitat să semneze condica de prezenţă şi a lipsit de la întâlnirea cotidiană cu Biserica Sa, şi de aceea el L-a sancţionat imediat, cu constatarea acidă că Duhul Sfânt a lipsit de la slujba Lui din Biserică, şi chiar a uitat să se mai întoarcă, fiindcă după opinia pucioşilor, biserica din lume nu mai are Duhul Sfânt:
"...trebuie cercetat ce anume a alungat Duhul..." (citat de la pag.53)
4.Extra Ecclesia există însă un popor curat, poporul pucios, care "trăieşte, deja, pentru şi în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53) Oare ştie Nicodimul pucios că Extra Ecclesia nulla salus?
Nicodimul Pucios nu sesizează ridicolul (împletit strâns cu erezia) propriei sale aserţiuni. Afirmaţia este ridicolă, îndată ce singurele criterii care-i definesc pe creştinii care "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" sunt acestea pe care le descrie Nicodimul Pucios la pag.53:
- ei nici nu se însoară, nici nu se mărită (deci trăiesc ca îngerii din ceruri);
- ei “fug de lume”, devenind astfel nişte maratonişti în perpetuitate;
- ei mănâncă numai vegetale, se îmbracă numai cu haine din fibre naturale, şi au mereu o conduită îngrijită.
Afirmaţia Nicodimului Pucios este şi eretică, deoarece dacă acest popor "traăieşte, deja, în împărăţia lui Dumnezeu", pucioşii nu mai au nevoie de Hristos, nici de a doua Sa venire prin care să le aducă Hristos Împărăţia lui Dumnezeu. Adică, pucioşii au dobândit această împărăţie singuri, prin strădaniile lor tenace şi strict personale (aşa cum pretind toţi sectarii, de altfel, căci numai ei sunt absolut siguri că "sunt mântuiţi")
Cu toate acestea, pucioşii pretind că aşteaptă şi ei a doua venire a lui Hristos - atunci când nu pretind altceva, căci ei mereu se contrazic în afirmaţiile lor ( şi de multe ori pot fi auziţi că "Hristos a venit deja la ei, în persoana Cuvântului care coboară mereu din cer la Pucioasa")
Oare de ce-L mai aşteaptă, atunci, dacă deja a venit? Numai ei ştiu. Venirea Lui la ei oricum nu se mai justifică, îndată ce ei "trăiesc, deja, în împărăţia lui Dumnezeu" (citat de la pag.53).

În paragraful "Somnul raţiunii naşte păcatul" (pag.53) Nicodimul Pucios face o interesantă comparaţie între pucioşi şi mormoni, observând că încă din anul 1834 mormonii au intuit că sfinţenia " este o cerinţă imperioasă, care lipsea în bisericile creştine ale vremii, numite de ei apostate". Nicodimul Pucios apreciază însă că titlul pe care şi l-au luat mormonii ("sfinţi ai ultimelor zile") este nemeritat (cităm) "datorită invataturilor lor ratacite". Îi reamintim Nicodimului Pucios că niciunul dintre cele trei criterii care definesc sfinţenia poporului pucios, ca "trăitor în împărăţia lui Dumnezeu" nu aminteşte - măcar în treacăt - de vreo condiţie legată de canonicitatea învăţăturii pe care o practică. În prezent mormonii au uitat de poligamia pe care o practicau strămoşii lor, sunt destul de rezervaţi faţă de ispitele "lumii", duc o viaţă cumpătată şi au mereu o ţinută vestimentară îngrijită. Ar putea cu oarecare îngăduinţă să fie consideraţi ca împlinitori ai celor trei criterii formulate de Nicodimul Pucios, deci atributul autointitulat de "sfinţi ai ultimelor zile" să nu fie chiar inacceptabil. Dar asta ar însemna să intre la concurenţă directă şi exclusivă cu pucioşii, ceea ce pentru preacuviosul Nicodim n-ar fi chiar de dorit. Cine ştie cine câştigă cursa până la urmă? La urma urmei, la capitolul "învăţături rătăcite" concurenţa dintre pucioşi şi mormoni ar fi destul de acerbă, căci fiecare dintre aceste două secte ţine cu mare îndârjire la ereziile ei.
Perorând despre sfinţenie şi despre păcat, Nicodimul Pucios ajunge repede la concluzia că toţi teologii creştini consideră azi că păcatul este inevitabil - concluzie care este un fals calificat. Există, dimpotrivă, numeroşi teologi care exemplifică sfinţenia - în limitele fireşti ale fiinţei umane - chiar prin propria lor viaţă, iar sfinţii nu sunt deloc rupţi de contemporaneitate. Este suficient să-l amintim doar pe Sfântul Ioan Iacob Românul de la Hozeva, trăitor al sfârşitului de secol XX, care ne-a arătat prin viaţa sa curată că păcatul nu este inevitabil.
Aşadar, chiar dacă ar exista pe undeva (aşa cum pretinde Nicodimul Pucios) nişte "apologeţi ai trăirilor împarţite (şi cu lumea, şi cu Dumnezeu; si altfel spus, atât cu păcatul, cât şi cu aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie)." (citat de la pag.55), ei nu pot fi reprezentativi pentru Biserica Ortodoxă, îndată ce viaţa îi contrazice. Sfantul Ioan Iacob Românul n-a cunoscut asa-zisa găselniţă nicodimopucioşiană, intitulată "aspiraţia continuă, dar ineficientă, spre sfinţenie", ci a cunoscut sfinţenia, cu care s-a îmbrăcat şi aşa s-a mutat, îmbrăcat cu ea, la cele veşnice.

[mariamargareta]

138. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VII)
Comentariu la capitolul intitulat “Biserica Noul Ierusalim - o biserică a sfinţilor”
-- urmare --

Urmează paragraful cu titlul "Biserica, trup al lui Hristos" care, deşi scurt, caută a fi foarte persuasiv. El sugerează că există probabilitatea ca Biserica (mlădiţele Viei, care este Hristos), primind Trupul şi Sângele Domnului cu nevrednicie, să fie tăiată din Viţă (adică, despărţită de Hristos) şi apoi aruncată în foc. Dar aici intervine scamatoria Nicodimului Pucios, care scoate din "jobenul lui Dumnezeu" o altă biserică. Există la Dumnezeu (cităm din pag.55) "întotdeauna păstrată o Biserică formată din mladiţe care au rămas în viţă, căci El a făgăduit că va rămâne cu sfinţii până la sfârşitul veacurilor (v. Ev. Matei, 28/20)". Aluzia la Biserica Noul Ierusalim de la Pucioasa este mai mult decât străvezie: aceasta ar fi tocmai biserica păstrată de Nicodimul Pucios în "jobenul lui Dumnezeu".
Nicodimul Pucios pledează apoi pentru altă idee: sfinţirea "se face prin Cuvântul lui Dumnezeu"(citat de la pag.56). Să remarcăm faptul că sintagma "Cuvântul lui Dumnezeu" a fost confiscată de pucioşi din anul 1955 încoace, ei considerând-o un fel de proprietate privată (adică, numai şi numai mesajele de la Pucioasa ar reprezenta Cuvântul lui Dumnezeu) deşi toti ceilalti creştini, atunci cand folosesc sintagma Cuvântul lui Dumnezeu se raportează cu prioritate la Sfânta Scriptură. Rezultă că sfinţenia este idisolubil legată de cunoaşterea şi recunoaşterea exclusivă a mesajelor de la Pucioasa, ca fiind singurele "mântuitoare". Era strict necesar acest lucru şi în perioada anterioară anului 1955? Au fost mai putin sfinţi Teodora de la Sihla, Filoteea de la Arges, Calinic de la Cernica, Ioan Iacob Hozevitul, pentru că n-au avut ca dreptar Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa? Nicodimul Pucios se raportează însă cu dibăcie doar la prezent, lăsând perioada anterioară anului 1955 într-un con de umbră:
" Tot poporul primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi toti sunt chemati la sfintenie: " Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun." (II Timotei,2/21)" (citat de la pag.56)
Să observăm că acest citat integrează un temei scripturistic care nu se referă nici la Cuvântul lui Dumnezeu de la Pucioasa, nici la perioada prezentă, deoarece Pavel, în epistola sa către Timotei, nu condiţiona câtuşi de puţin sfinţenia de cunoaşterea şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu de la Pucioasa. Altele sunt cerinţele care vor fi temelia sfinţeniei lui Timotei, formulate la modul concret şi particular un pic mai devreme în aceeaşi epistolă:
- să se întărească în harul care este în Hristos Iisus (v. 2 Tim. 2,1) şi în credinţa în El (v. 2 Tim. 2,13)
- să se silească a se arăta încercat înaintea lui Dumnezeu, cu faţa curată, drept învăţând cuvântul adevărului (2 Tim. 2,15)
- să fugă de deşartele vorbiri lumesti pentru a nu rătăci de la adevăr (v. 2 Tim. 2,16-18).
La modul general, Pavel formulează aici o singură conditie:
- să se depărteze de la nedreptate oricine cheamă numele Domnului (v. 2 Tim. 2,19), adaugând îndată şi răsplata cuvenită acestei conduite:
"...de se va curati cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit,..." (2 Tim. 2,21).
Nici vorbă, aşadar, despre necesitatea unui "Cuvânt" inventat de oameni îndrăzneţi ai secolului XX, ca venind din partea lui Dumnezeu.
Nicodimul Pucios reclamă apoi că formularea uzuală (existentă şi în Simbolul de credintă creştin) despre Biserică: " ...una sfântă, sobornicească şi apostolească " este deja perimată şi demagogică, deoarece:
a) " biserica nu mai este de mult una, ci mai multe" (citat de la pag.57)
b) biserica nu mai este sfântă deoarece "a fost cucerită de tagma păcătoşilor" (citat de la pag.57)
c) biserica nu mai este nici apostolică, deoarece apostolii şi proorocii ei au murit de mult şi " s-au mutat în lumea nevazută" (citat de la pag.57) iar alţii nu le-au mai luat locul.
d) biserica este sobornicească numai ocazional şi, oricum, sobornicitatea " a fost furată de la bisericile locale ale lui Hristos şi însuşită de bisericile instituţionalizate, organisme-fantomă..."(citat de la pag.58)
Să analizăm pe rând aceste aserţiuni.
a) Crezul creştin nu vorbeşte de o biserică “una” ci de o biserică “una sfântă”. Pot fi aşadar mai multe, chiar oricâte biserici pot fi, dar una singură este sfântă. Dezarticulând această însuşire care ar trebui să fie monolitică (“una sfântă”), Nicodimul Pucios speculează cu dibăcie efectul propriei sale manevre, reclamând că: nemaifiind o singură biserică, nici Crezul creştin nu mai e de actualitate. În consecinţă, înfiinţarea unei noi biserici (Biserica Noul Ierusalim) devine strict necesară. Ea nu încalcă cu nimic Crezul creştin ci, prin autodeclarata ei “sfinţenie”, chiar îl restaurează.
b) Nicodimul Pucios inventează apoi o aşa-zisă “cucerire” a bisericii sfinte strămoşeşti de către păcătoşi, cu efectul prezumptiv că biserica îşi pierde în acest mod sfinţenia. Ei bine, el ar fi trebuit să ştie că sfinţenia bisericii este imuabilă, căci ea este trupul lui Hristos, iar Hristos nu poate fi conceput sau acceptat fără trup. Chiar dacă biserica e plină ochi cu necredincioşi aflaţi în vizită, ea nu-şi pierde sfinţenia, deşi ea nu o mai comunică, ci o păstrează pentru sine. Este cazul tuturor bisericilor care, dintr-un motiv sau altul, devin lipsite de operativitate. Hagia Sofia din Constantinopol, spre exemplu, deşi a fost cucerită de necredincioşi, păstrează în sine sfinţenia întreagă, chiar dacă este pusă în imposibilitate de a o mai comunica oamenilor. Ea este şi va fi în veac tot Hagia Sofia. Credincioşii ei fie au fost martirizaţi, fie au fost risipiţi şi s-au mutat cu slujirea între zidurile altor biserici, dar au dus mai departe şi au păstrat cu sine duhul bisericii care aparent a fost desacrată de către necredincioşi. A afirma că biserica a fost în totalitate “cucerită de tagma păcătoşilor” este o afirmaţie tendenţioasă, neserioasă, gratuită şi lipsită de orice temei de bun simţ.
c) Afirmând că “biserica nu mai este nici apostolică, deoarece apostolii şi proorocii ei au murit de mult”, Nicodimul Pucios îi amestecă cu viclenie şi pe prooroci în tagma apostolilor, pentru a dovedi apoi că Biserica Noul Ierusalim, care pretinde că este singura biserică pe care o conduce un “duh proorocesc”, este legitimă şi net superioară BOR, care nu mai are nici apostoli, nici prooroci. În realitate, apostolicitatea este legată exclusiv de apostoli, nu şi de prooroci. Întrebarea care se pune imediat este: cât de apostolească mai este Biserica Noul Ierusalim, dacă şi ei îi lipsesc apostolii? Nicodimul Pucios nu răspunde la această întrebare, pe care de altfel se fereşte să o şi pună. El lasă însă să se înţeleagă că prezenţa “proorocilor” în Biserica Noul Ierusalim este suficientă ca apostolicitatea ei să nu mai poată fi contestată.
d) Afirmaţia precuviosului Nicodim că “biserica este sobornicească numai ocazional” este lipsită de orice fundament şi orice exemplificare. Nicodimul Pucios pleacă de la premisa că “biserica locală” (în sensul pe care el îl înţelege pentru “biserică locală”) este sobornicească, în timp ce instituţia Bisericii (respectiv, BOR), deşi – paradoxal – e condusă tocmai de un sobor de creştini consacraţi prin har, numit Sfântul Sinod, nu este sobornicească. Atunci care este soborul “bisericii locale”? Care este soborul Bisericii Noul Ierusalim, care se pretinde a fi sobornicească: “proorocii” Mihaela şi Nicuşor? Poate prin prisma faptului că ei cumulează simultan, adică în chip “sobornicesc”, funcţiile de prooroc/proorociţă, păstor/păstoriţă, duhovnic/duhovniciţă, speaker(orator şi purtător de cuvânt)/speakeriţă, preot, episcop, etc., etc.?

[mariamargareta]

138. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VII)
Comentariu la capitolul intitulat “Biserica Noul Ierusalim - o biserică a sfinţilor”
-- urmare --

În concluzie, cele 4 argumente aduse de Nicodimul Pucios pentru a “demonstra” că BOR nu mai este sfântă, deci nu mai corespunde prerogativelor prevăzute în Crezul creştin, sunt demagogice, neîntemeiate, şi până la urmă, false. Ele dovedesc o părere preconcepută, oportunistă, a autorului, şi o totală lipsă de imparţialitate. În mod evident, Nicodimul Pucios încearcă să promoveze Noul Ierusalim de la Pucioasa pe uşa strâmtă din dos ca fiind “singura biserică sfântă, sobornicească şi apostolească.
Paragraful următor (“Chemarea la Cina Domnului”) lansează o nouă teorie “revoluţionară”: Cina Domnului este gata, iar Cuvântul lui Dumnezeu este “chemarea la Cină”. Conform Scripturii, unii răspund imediat chemării la Cină, dar alţii întârzie pentru că sunt ocupaţi să-şi încerce boii, ţarinele şi nevestele. Cei care răspund sunt (cităm de la pag.58) “mireasa lui Hristos, Biserica Noul Ierusalim, care trăieşte credinţa pe care o propovăduieşte, şi de aceea ea este însăşi mireasa cea adevărată, care ţine aprinsă candela iubirii, care este învăţată să vegheze [...] să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos [...] şi cine s-o îmbrace (preoţia nou-aşezată prin har)”.
Nicodimul Pucios mărturiseşte aici deschis că Biserica Noul Ierusalim este o biserică nouă, condusă de o “preoţie nou-aşezată prin har”. Această preoţie pucioasă, instituită fără hirotonie, făcută “după ureche” (adică peste bărbaţi lipsiţi de cea mai elementară cultură teologică, fără seminar teologic – iar facultate, nici atât) este ea însăşi o încălcare flagrantă a Scripturii, care menţionează explicit că preoţia trebuie făcută numai aşa cum a fost rânduită de către apostoli (v. Tit, 1,5) adică prin punerea mâinilor apostolilor (v. 2 Tim. 1,6)
Nicodimul Pucios reclamă apoi o aşa-zisă nepăsare în BOR faţă de venirea lui Hristos pe norii cerului. Este un neadevăr grosolan. Nimeni nu are dreptul şi nu-i poate cere Bisericii să promoveze printre credincioşi o aşteptare angoasată, ca venind de la nişte slujitori leneşi, indolenţi şi răi, care se tem de întoarcerea Stăpânului lor, ci o aşteptare liniştită şi demnă pe care o conferă însăşi condiţia de chivernisitori ai talantului încredinţat, pe care s-au străduit să-l înmulţească, aducând încă un talant. În schimb, printre adepţii pucioşi ai Bisericii Noul Ierusalim există mulţi creştini de-a dreptul terorizaţi de “neîmplinirile” personale care (cred ei) îi fac nedemni pentru perpetuitate de “apropiata venire a lui Hristos” care se anunţă de către “proorocii” pucioşi a fi iminentă, dar care se tot amână de vreo 50 de ani încoace. La rândul lor, liderii pucioşi se străduiesc din răsputeri (inclusiv prin iscodirea sistematică a adepţilor la spovedania colectivă) să inducă în supuşii lor sentimentul unei vinovăţii incurabile, care-i face pe aceştia “păpuşi”, adică marionete lipsite de orice urmă de personalitate.
“Nepăsarea alungă sfinţenia”, constată Nicodimul Pucios în continuare. În schimb, “ Domnul Şi-a ales un popor sfânt, noul Israel, ca să fie unealta Lui, cu care “va însămânţa din nou ca la început, şi se va arăta din nou Edenul cel sfânt şi curat şi nestricăcios”. Poporul Noului Ierusalim este popor cu pecete cerească, popor chemat să intre în corabia sfinţeniei de duh şi de trup, chemat la înţelepciune, la lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfinţenia aestui popor este o stare care trebuie ocrotită cu grijă...” (citat de la pag.60)
Ultima frază explică întrucâtva realitatea de la Pucioasa care este departe de mult trâmbiţata ”sfinţenie”. Dacă luăm în calcul numai nemulţumirile manifeste şi chiar ura declarată dintre unii adepţi proeminenţi ai mişcării Noul Ierusalim de la Pucioasa, vom constata fie că sfinţenia lor n-a existat niciodată, fie că n-a fost “ocrotită cu grijă” de către liderii pucioşi, devenind treptat o palidă amintire.
Cu toate acestea, Nicodimul Pucios continuă să proclame o sfinţenie imaginară şi încheie capitolul cu un oarecare optimism: “Sfinţenia aduce asemănarea cu Dumnezeu”. În optica pucioşilor însă, această asemănare lucrează aproape exclusiv la înnobilarea trupului şi prea puţin pentru suflet. Cităm selectiv de la pag.61:
- “Creştinul nu mai mănâncă şi nu mai bea la masa lumii”;
- El “respinge carnea şi alcoolul”;
- El “fuge de învăţătura lumii” şi de “...ştiinţa lui Antichrist, care-l îndepărtează de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu ce izvorăşte din cer”;
- “îşi lucrează cu mâinile sale pe cele trebuincioase” (fals prin omisiune, deoarece sunt multe lucruri de uz sau de consum curent pe care ei şi le cumpără de pe piaţă: pantofii, stofele, pânzeturile, uleiul, făina, orezul, etc., etc.);
- “nu iubeşte luxul şi bogăţia şi poftele veacului acestuia” (excepţie fac însă liderii pucioşi, care iubesc confortul ultramodern: încălzirea centrală cu circuite elecrice pe sub pardoseală, maşinile scumpe, etc.)
- “El îşi fereşte copiii de învăţătura lui Antichrist (televizorul)” (În schimb, Internetul este folosit din plin de liderii pucioşi, fără a se întreba prea mult a cui fereastră mai e şi drăcovenia aceasta: a diavolului, sau a lui Dumnezeu”)
Nicodimul Pucios reitereză apoi mărturisirea deschisă a schismei pucioşilor faţă de BOR, pe motiv de sfinţenie auto-proclamată:
“Dumnezeu, prin binecuvântările şi proorociile Sale, face din Biserica Noul Ierusalim o biserică nouă, o biserică vie, care este şi va fi o Biserică a sfinţilor” (citat de la pag.62)
Dacă Biserica Noul Ierusalim va fi în viitor o biserică a sfinţilor, rămâne de văzut. Până acum, în afară de câţiva adepţi ameţiţi de mândria de a se crede “aleşi” şi apoi culeşi, ea n-a convins pe nimeni.

[mariamargareta]

139. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VIII)
Comentariu la capitolul intitulat “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?”

Acest capitol începe cu un motto semnificativ, un citat din Cuvântul lui Dumnezeu din 21 mai 1974:

„Israele, poporul Meu, nu schimba credinţa ta! Credinţa curată şi nepătată este credinţa ortodoxă şi religia ortodoxă. Amin.“ (citat din Cuvântul lui Dumnezeu, 21 mai/3 iunie 1974).
Dacă ar fi meditat mai adânc la acest motto, părintele Nicodim ar fi sesizat că înşişi pucioşii, pe care el îi apără cu multă râvnă în această carte, sunt primii lui neîmplinitori. Desigur că, până la urmă, preacuviosul Nicodim a simţit pe pielea lui această neglijenţă, atunci când a fost şocat el însuşi să constate că pucioşii sunt departe de religia ortodoxă, chiar dacă în privinţa credinţei ortodoxe (teologia propriu-zisă) nu li se pot reproşa prea multe devieri. La viaţa religioasă însă, derapajele pucioşilor sunt atât de grave, încât îi plasează automat în vasta tabără a ereticilor. Preoţia lor necanonică (botezată de ei “preoţie după rânduiala lui Melchisedec), nerecunoaşterea, neascultarea şi nesupunerea faţă de ierarhii Bisericii, inovaţii năstruşnice în cultul creştin şi în viaţa creştină, un monahism şchiop şi slut (fără tundere în monahism, fără uniformă monahală, fără stareţ/stareţă şi fără ascultare canonică de chiriarhul locului), instaurarea unei noi Biserici schismatice, numită Biserica Noul Ierusalim, sunt doar câteva dintre alterările grave ale vieţii religioase la pucioşi. Paradoxul este că pucioşii nu recunosc niciuna dintre acuzaţiile care li se aduc , deşi ele sunt mai mult decât evidente.
Nicodimul Pucios neglijează cu nonşalanţă aceste grave anomalii, pentru a se lansa apoi imediat într-o polemică surdă cu contestatarii pucioşilor. El reproduce cu curaj în cartea sa o opinie profesorului Tache Sterea de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, convins fiind că acesta nu are dreptate şi că l-ar putea cu uşurinţă combate. Părintele Tache însă, în această opinie, argumentează cu mult bun simţ caracterul ocult al “mesajelor” Virginiei Tudorache, primite de ea în stare de catalepsie:
„În Ortodoxie nimic nu îngrădeşte libertatea omului. Somnul în care cădea Virginia, încalcă voinţa liberă a omului. Lucrarea de mântuire presupune sinergia voinţei lui Dumnezeu şi a omului. Fecioara Maria, când L-a primit pe Mântuitorul în ea, a fost perfect conştientă şi şi-a exprimat liber consimţământul, prin cuvintele: «Iată roaba Domnului». Virginia pare a fi posedată de un duh care încalcă libera ei voinţă şi gândire, aşa cum se întâmplă cu demonizaţii. Nici aceştia nu ştiu ce fac şi ce zic, iar când îi slăbeşte diavolul, nu-şi amintesc ce s-a întâmplat cu ei. Numai acest semn, şi ar fi suficient să nu mai dai credibilitate cuvintelor acestei femei, oricare ar fi ele.
Aşa se povesteşte în Pateric despre un călugăr pe care-l scula diavolul noaptea la rugăciune, până când l-a epuizat fizic. Abia apoi a mărturisit duhovnicului că un «înger» nu-l lasă noaptea să se odihnească suficient.
În concluzie, dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa Proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate“. (Citat de la pag. 63 a cărţii “Quo vadis, Ecclesia?”)
Nicodimul Pucios se lansează imediat în combaterea părerii părintelui Tache Sterea cum că “Dumnezeu nu alterează voinţa liberă şi conştienţa proorocilor săi”. Un prim argument pe care îl aduce este că “Dumnezeu nu este oficial”. În plus, Nicodimul Pucios mai afirmă (cităm de la pag.63-64):
“Sfânta Scriptură oferă numeroase exemple din care rezultă că maniera de comunicare dintre Dumnezeu şi om nu a fost niciodată stereotipă şi convenţională, iar voinţa liberă a omului nu a fost nicicând încălcată.”
Păi atuncea părintele Tache avea dreptate zicând că: “dacă această lucrare ar fi fost de la Dumnezeu, voinţa liberă şi conştienţa Proorociţei Virginia nu ar fi fost alterate“.
Mai mult, Nicodimul Pucios nici măcar nu este consecvent, deoarece el elaborează imediat o lungă demonstraţie prin care se străduieşte să ne convingă că proorocia Apocalipsei a fost primită de Sf. Ioan Evanghelistul pe când voinţa sa liberă era puternic alterată! Cităm de la pag.65 concluzia acestei demonstraţii nicodimopucioşeşti:
“Aşadar, nici o indicaţie despre aşa-zisa „conştiinţă trează“ a proorocului, care devine vas al proorociei. Mai degrabă, totul s-a petrecut în extaz, în transă, într-o disociere temporară, dar profundă, între trup şi duh.”
Nicodimul Pucios este însă consecvent în inconsecvenţă. El şarjează aşadar, împotrivindu-se evidenţei:
“Alterarea, chiar şi parţială, a facultăţilor senzoriale, în prezenţa Fiinţei divine, este întâlnită şi în alte ocazii.” (citat de la pag.65). Şi Nicodimul Pucios ne înşiră “ocaziile” una după alta: Petru la Iope, Pavel în vis, din nou Petru pe când era scos din închisoare de către un înger, şi iarăşi Pavel, pe când era “răpit la al treilea cer”, Iezechiel în mijlocul unui câmp de oase, toţi au avut (în opinia Nicodimului Pucios) “simţurile amorţite, sau adormite, sau suspendate temporar”. (citat de la pag.67). Reamintim că este vorba de acelaşi Nicodim care afirmase că “voinţa liberă a omului nu a fost nicicând încălcată” de Dumnezeu (citat de la pag. 64). Este însă greu de crezut că cineva care are simţurile “suspendate temporar”, cum era Verginica, şi-ar mai putea exercita “voinţa liberă”, fie măcar şi parţial. Dar pe Nicodimul Pucios aceste contradicţii se pare că nu-l deranjează, ba dimpotrivă, sunt un stimulent ca să meargă mai departe cu supoziţiile lui.
După ce ne “demonstrează” că de multe ori Dumnezeu a vorbit în vis cu proorocii Săi (caz în care voinţa liberă a proorocilor era, practic, suspendată) Nicodimul Pucios ne linişteşte cu argumentul că Dumnezeu are la îndemână şi alte mijloace de comunicare “în care voinţa liberă a omului nu poate fi pusă la îndoială” (Citat de la pag. 69).
Da, este adevărat, dar asta nu rezolvă cu nimic cazurile în care voinţa omului este încălcată! Este vorba de situaţii distincte, pe care Nicodimul Pucios vrea să le amestece pentru a le confunda însuşirile caracteristice. Un procedeu deloc onest, dar se pare că eficient. Nicodimul Pucios inventează conceptul de “disponibilizare anticipată”, prin care, chipurile, proorocii dau undă verde lui Dumnezeu ca să le umple lor urechile oricând şi oricum cu texte prooroceşti:
“Până la urmă, adevăraţii prooroci îşi exprimau voinţa liberă printr-o totală disponibilizare anticipată, expresie a dăruirii şi a dragostei lor de Dumnezeu. Acest gest unic devenea expresia acceptării perene, definitive chiar, de a fi servi ascultători întru totul faţă de Dumnezeu.” (Citat de la pag. 71).
Ce minciună sfruntată! Câte împotriviri făţişe a avut Iona, şi numai mânia lui Dumnezeu l-a înduplecat să-I fie prooroc pentru cetatea Ninive! Câte codeli şi şovăiri a avut Ieremia, până ce a consimţit ca să-L asculte pe Dumnezeu! Chiar şi Nicodimul Pucios constată acest lucru, fără să realizeze cât de ridicol este atunci când se contrazice pe sine:
“Proorocul Ieremia, fiind încă tânăr, încearcă să fugă de chemarea la proorocie: „O, Doamne Dumnezeule, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt încă tânăr.“ (Ieremia, 1/6).” (Citat de la pag. 72).
Halal “totală disponibilizare anticipată” la aceşti prooroci, pentru care pleda atât de sigur pe sine şi cu atâta zel Nicodimul Pucios! Proorocii erau şi ei oameni, cu slăbiciunile şi cu limitele lor. Şi cu cât erau ei mai responsabili, cu atât mai vârtos fugeau de “disponibilizarea anticipată” a Nicodomului Pucios, considerându-se nepregătiţi şi nevrednici pentru o misiune atât de mare.
Concluzia Nicodimului Pucios este stupefiantă: proorocul, care ar trebui să aibă voinţa liberă şi nealterată, este de fapt lipsit total de discernământ, o “legumă” aşa cum era Virginia Tudorache pe când primea “comunicările din cer”:
“Ca şi în starea de vis, contribuţia personală a proorocului aflat în trezie (exceptând dăruirea sa anticipată, totală şi fără rezerve de îndoială în suflet) este irelevantă.” (Citat de la pag. 73).

[mariamargareta]

139. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(VIII)
Comentariu la capitolul intitulat “Cine vorbea prin Sfânta Virginia?”

-- urmare --

Odată demonstrat faptul că era normal ca Virginia să primească mesaje despre care să nu aibă habar, Nicodimul Pucios trece la registre mai înalte: “A dat vreodată diavolul sfaturi bune?” (Citat de la pag. 73). Întrebarea e cu tâlc: Îndată ce mesajele Virginiei erau pline de îndemnuri bune, înseamnă că ele nu puteau aduce cu sine proorocii de la diavolul, ci de la Dumnezeu. Uită Nicodimul Pucios de proverbul românesc: “ajunge un par la un car de oale”. Adică, e suficient ca 1 la mie din învăţătura “proorocească” a Virginiei să aibă otrava ereziei, ca celelalte 999 de părţi bune să nu mai fie de nici un folos. De altfel, aici remarcăm o logică viciată profund la părintele Nicodim: el pleacă de la premisa falsă că “diavolul nu poate da niciodată sfaturi bune”. Îl contrazicem cu patos: dimpotrivă, cea mai eficientă lucrare distructivă este să amesteci binele cu răul, pentru a nu se mai şti unde şi ce şi cum trebuie corectat. Sfaturile bune sunt doar pentru adormirea conştiinţei, iar cele rele (amestecate între cele bune), sunt pentru uciderea ei.
Nicodimul Pucios se străduieşte să convingă că diavolul, chiar dacă ar da sfaturi bune până la o vreme, tot va trebui “în cele din urmă “să-şi dea arama pe faţă” (Citat de la pag. 73). Problema este că, odată conştiinţa omului adormită, o “dare pe faţă” a aramei diavolului ar fi lipsită de orice reacţie de împotrivire. Tocmai de aceea a şi fost adormită conştiinţa celui amăgit de „sfaturi bune”
Nicodimul Pucios se întreabă candid:
“Cât să mai aşteptăm, aşadar, până ce presupusa înşelăciune a diavolului îşi va arăta, concret şi la vedere, „roadele“, pentru ca să le putem da, în sfârşit, dreptate celor care astăzi calomniază gratuit Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Sfânta Virginia?” (Citat de la pag. 74).
Îi răspundem noi: Nu mai aşteptăm. Roadele acestuei înşelăciuni sunt însăşi amăgirea Nicodimului Pucios pe care, într-un moment de trezire, a avut puterea s-o scuture de pe el, despărţindu-se definitiv de liderii pucioşi şi de ereziile lor.
Dar, pe vremea când le cânta liderilor pucioşi în strună şi le scria această carte pentru interesul lor, Nicodimul Pucios era în altă barcă, fiind convins că ştie încotro merge şi că îi bate vântul din pupa.
Ultimul paragraf al acestui capitol, intitulat “Adevărul, demonstrat matematic”, este o mostră de infantilism îngâmfat, prin care la Nicodimul Pucios totul pare a fi posibil, inclusiv de a face din rahat, bici. Nicodimul Pucios se sforţează să demonstreze “matematic” că albul este negru, şi viceversa. Pentru că Sfânta Virginia era “...detaşată senzorial de lumea materială” (Citat de la pag.75), Nicodimul Pucios concluzionează că “...prin Sfânta Virginia nu vorbea omul”. Suntem înclinaţi a-i da dreptate la acest punct, dar tot avem o nedumerire: Cum rămâne cu afirmaţia anterioară: “ voinţa liberă a omului n-a fost nicicând încălcată”? Era de acord Virginia să vorbească gura fără ea?
Al doilea pas al “demonstraţiei” încearcă să concluzioneze că “prin sfânta Virginia nu vorbea diavolul” (Citat de la pag. 76). Argumentul – deşi dezvoltat în 7 puncte cvasi-echivalente – se rezumă la postulatul “vorbirea Virginiei purta în sine atributele dumnezeirii” . Ei şi? Nu ne avertizează Sf. Ap. Pavel că “însuşi satana se preface în înger al luminii”? (v. 2Cor. 11,14). A vorbi frumos şi elevat este principalul atu pentru escrocii cei mai stilaţi. Înşelăciunea nu cunoaşte limite, ci dimpotrivă, ea se bazează tocmai pe depăşirea sau spargerea limitelor. Diavolul e rău, dar nu e prost. El poate da clase oricui vrea să se apuce de escrocherii, căci el “ este mincinos şi tatăl minciunii” (v. Ioan, 8,44)
Nicodimul Pucios s-a înşelat amarnic la acest punct, şi asta a putut-o constata el însuşi ceva mai târziu, chiar “pe pielea lui”, dar atunci era deja prea târziu, căci înşelăciunea pucioşilor îşi făcuse efectele asupra lui.
Nicodimul Pucios concluzionează uşuratic şi entuziast că “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” (Citat de la pag.77). Chiar dacă am admite aşa ceva, tot nu putem admite acea concluzie a lui care extrapolează la timpul prezent o situaţie care este de domeniul istoriei:
“Cuvântul lui Dumnezeu este, aşadar, al lui Dumnezeu, şi este de la Dumnezeu, şi este Dumnezeu, şi Dumnezeu este Cuvântul” (Citat de la pag.77). Dacă am admite că acest “cuvânt al lui Dumnezeu” era pe vremea Verginicăi al lui Dumnezeu , adică “ ...prin sfânta Virginia vorbea Dumnezeu” , de ce am admite în mod obligatoriu că este şi astăzi, când Virginia nu mai este? Nicodimul Pucios a trişat aici printr-un joc de cuvinte, dar curând după aceasta el va fi victima propriei sale înşelătorii.
Nicodimul Pucios era, dar nu mai este.

[vsovi]

cine nu crede... nu crede nici daca va fi cineva ca sa invie din mortzi... cine crede... crede... shi se pocaieshte dupa o singura mustrare facuta cu Duhul Blandetzii...

daca sarmanul Nicodim a fost biruit de diavoli este atunci ceea ce a scris oare neadevarat? oare nu pricepe fiecare cu mintea? cu sufletul? cu inima? cu Duhul? ca parca asha am intzeles din ce ai scris... ca a cazut shi s-a lepadat de sf Verginica...

shi ma intreb cum se face ca totzi ii consideratzi eretici shi inshelatzi de diavol?... atunci iar ma intreb cum de traiesc ei o viatza sfanta shi curata shi nu mai pacatuiesc shi se roaga mereu shi pentru voi pe cand voi ceilaltzi traitzi in huzur ascultand mai mult de Pisi... pentru slava de la oameni? deci pe cine a inshelat diavolul? pe voi sau pe ei? shi pe cine urashte diavolul mai mult? pe voi sau pe ei? pe cine pismuieshte ca nu mai face poftele lui cele rele?

shi ce ar mai putea sa faca Dumnezeu pentru tine daca tu te ashezi mereu contra shi pleci la vale, itzi dai drumul de-a dura? asta daca macar odata in viatza ta ai incercat sa urci... caci daca n-ai urcat niciodata atunci n-ai de unde sa shtii cat e de greu... eu iata marturisesc ca nu shtiu, fiindca traiesc in huzur shi n-am nicioproblema...dar cat e de greu sa te lepezi de a mai judeca pe altzii?... n-ai de unde sa shtii atata timp cat in oqulhul tau barna telescopica a prins radacini shi uite ca face shi flori shi semintze care se imprashtie... shi ajungand si cazand in "pamant bun" incoltzesc.

[mariamargareta]

140. Încă o "taină" a pucioşilor, descifrată: cartea "Quo vadis, ecclesia?"(IX)
Comentariu la capitolul intitulat “Montanism şi Neomontanism”


§1. Neomontanismul de la Pucioasa

Nicodimul Pucios îşi fixează în continuare ca ţintă demolarea articolului “Puncte de vedere – Neomontanismul de la Pucioasa” publicat de părintele profesor Adrian Niculcea în ziarul “Vestitorul” din 15 ianuarie 1993, care la rândul său demolase metodic în acest eseu mitul “sfintei congregaţii a Noului Ierusalim”.
Obiectivul principal al Nicodimului Pucios şi preacuvios este acela de a restaura aici “valorile” pucioşilor, care ieşiseră serios şifonate după pledoaria din respectivul articol al lui Adrian Niculcea. Este vorba în principal de “ puritatea simţurilor, hrana vegetariană şi postul creştinesc” (citat de la pag.79 din cartea “Quo vadis, Eccesia?”), temeinic contestate de către preotul Niculcea într-un context mai larg (în care el nu le consideră esenţiale pentru mântuire, aşa cum le consideră pucioşii, în varianta severă pe care ei o practică). Desigur că puritatea simţurilor poate fi considerată un criteriu esenţial, dar nu şi în circumstanţa în care ea este falsificată, fiind echivalată cu blamarea căsătoriei, aşa cum promovează pucioşii în doctrina lor în care căsătoria, din sfântă taină a Bisericii, a devenit păcat. Tot aşa şi cu postul creştinesc: el este un lucru lăudabil, dar neesenţial, căci altminteri nu ar fi lăsat Biserica atâtea dezlegări într-o paletă atât de largă, care vizează în primul rând pe copii, pe bătrâni, pe bolnavi, pe femeile însărcinate sau pe neputincioşi. Ilie Tesviteanul sau Maria Egipteanca sau alţi sfinţi care au trăit în pustie, nu puneau atâta preţ pe “postul creştinesc”, hrănindu-se la nevoie şi cu fiinţe vii (lăcuste, spre exemplu) dar asta nu i-a împiedicat să fie sfinţi. Hrana exclusiv vegetariană este un lucru impresionant în sine, dar nu prin hrană se mântuieşte omul, ci prin milă, dreptate şi adevăr.

§2. “Legământul de la Pucioasa” – o colecţie de neconcordanţe

Nicodimul Pucios citează apoi cu generozitate un text preluat din articolul părintelui Niculcea, pentru a-l avea ca suport la ulterioarele lui comentarii negative. Cităm şi noi respectivul pasaj, preluându-l de la pag.78-79 a cărţii preacuviosului Nicodim:

„Textul "legământului" de la Pucioasa ne dă în continuare să înţelegem că dacă România este Noul Ierusalim, cetatea proorocită în Apocalipsă şi coborâtă, deja, în istorie, biserica construită la Glodeni, cu arhitectura ei atât de originală, nu este altceva decât "templul" acestei cetăţi. Intrarea în incinta acestui edificiu super-sacru, deja nu se mai poate face decât prin adoptarea unei rigori ieşită din comun. "Pentru ca sfântul templu să fie umbrit de strălucirea cerească, continuă textul, şi pentru ca Domnul să-Şi arate puterea desăvârşirii Sale, eu, arhiereul Irineu, din mila lui Dumnezeu martor al acestei lucrări de mântuire, leg sub blestem pe oricine ar cuteza să calce în acest loc sfânt fără a ţine strict rânduiala"; este vorba în continuare de câteva exigenţe speciale, între care renunţarea la unirea conjugală a soţilor, renunţarea la carne şi la băuturi alcoolice tari, adoptarea calendarului pe stil vechi, revenirea la vestimentaţia anticvă ("ţinuta portului creştinesc, după rânduiala Sfintei Scripturi" etc.
O primă observaţie. Identificarea Noului Ierusalim cu România, spre care se vor îndrepta, potrivit d-lui Marian Zidaru, "toţi cei care vor dori să scape din focul care va cuprinde întreaga omenire", în jurul căreia "se vor aduna toţi oamenii care vor vedea adevărul", dar mai ales "toţi cei care vor voi să asculte cuvântul Domnului sau să-l citească (şi care pentru aceasta vor fi nevoiţi să înveţe limba română)" (am citat din „Vestitorul“ din 30.11.1992, pag. 5 col. 2), nu pot să nu ne amintească versetele 41-43 din rugăciunea regelui Solomon, rostită cu ocazia sfinţirii templului de la Ierusalim:
"Chiar străinul care nu este din poporul Tău Israel, se roagă Solomon, de va veni pentru numele Tău din pământ îndepărtat [...] şi el va veni şi se va ruga în templul acesta, să-l asculţi (O, Doamne) din cer, din locaşul şederii Tale..." (III Regi, 8/41-43). Este evident că entuziaştii neomontanişti interpretează capitolul 21 al Apocalipsei prin prisma relatărilor despre construirea şi sfinţirea templului lui Solomon din mijlocul vechiului Ierusalim, evenimente descrise în capitolul 8 al cărţii a III-a a Regilor.
Lectura fragmentară a Bibliei, dar mai ales înţelegerea ei superficială a jucat însă adepţilor mişcării "Noului Ierusalim" o farsă rară. Capitolul 21 al Apocalipsei descrie într-adevăr viziunea Sfântului Ioan despre Noul Ierusalim, Cetatea cea cu douăsprezece porţi. În versetul 22 Sfântul Ioan evanghelistul adaugă însă un
amănunt tulburător, care a scăpat cu totul atenţiei vizionarilor de la Pucioasa. În timp ce textul "Noului legământ" semnat de PS Irineu Bistriţeanul vorbeşte despre biserica de la Pucioasa ca despre "templul" Noului Ierusalim din România, Sfântul Ioan, referindu-se la cetatea "Noul Ierusalim" din viziunea sa, declară scurt: "Şi templu n-am văzut în ea, căci Domnul Dumnezeu Atotţiitorul şi Mielul este templul ei (al cetăţii Noul Ierusalim, n.r.)"“.

Comentând acest text, Nicodimul Pucios apreciază că părintele Niculcea se înşeală, atunci când (cităm de la pag. 79) “sesizează ceea ce el crede a fi o gravă neconcordanţă de termeni”. De aceea, preacuviosul apelează la un eufemism (cităm de la pag.80): “...s-a încercat desfiinţarea celei mai noi mişcări religioase de înnoire spirituală a Bisericii, apărută chiar în sânul B.O.R.”, pentru a masca adevărul. Dar adevărul gol-goluţ este că Noul Ierusalim de la Pucioasa (NIP) nu este o “mişcare” în sânul B.O.R., ci o altă biserică, o biserică eretică şi schismatică, Biserica Noul Ierusalim (B.N.I.), apărută şi desprinsă din sânul Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.), cu care nu mai are de mult nici o tangenţă. Am zis “eretică” înainte de a demonstra detaliat acest lucru, pentru simplul fapt că orice schismă este ea însăşi o erezie (în timp ce, nu orice erezie duce neapărat la schismă). Deci orice biserică schismatică este automat şi eretică, îndată ce dispreţuieşte porunca lui Hristos: “Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).

[BoGdAn000]

În prealabil postat de sovidiu

Va inshelatzi amarnic shi fenomenul este profund autentic iar Hristos a vorbit prin Trambitza sa shi vine sa implineasca Apocalipsa.... Cei de acolo care sant din radacina sadita de Hristos prin sf Verginica au ascultare de BOR shi de Sinod shi nu sunt nicidecum o secta shi e o mare greshala sa te privezi de un mare prooroc asemenea lui Moise prin care Hristos a daruit atata proorocie cum n-a daruit niciunui prooroc al Vechiului Testament.... In opinia mea este cu adevarat Noul Ierusalim care se nashte shi trimite lumina shi curatzie in adevar shi dreptate de la Dumnezeu, iar denumirile sunt semnificative intrucat Hristos afirma ca din glodul de la pucioasa l-a plamadit pe Adam shi apoi pe Eva din Coasta Lui, Adam insemnand om. Shi se mai afirma ca pamantul Romaniei a fost primul care a ieshit din ape.... e bine ca cei interesatzi sa citeasca in fiecare zi de pe site-ul respectiv pentru ca altfel nu vor birui in lupta cu antihristmul lumii ce vine peste noi din toate directziile ca sa se intareasca.... Eu am citit cate ceva de acolo shi m-am convins ca nimeni nu putea vorbi asha daca nu ar fi fost Dumnezeu, Hristos prin glasul Trambitzei sale care in timpul ei a biruit mult, mult antihrist a biruit sarmana sfanta shi nevinovata fiind chinuita cu mult peste puterile vasului sau, dar n-au biruit dushmanii fiindca n-a lasat Dumnezeu.... Deci nu va pacalitzi ca nu e o secta shi nu va privatzi de binele ceresc sa nu patzim shi noi ca evreii care shi-au omorat proorocii shi sfintzii pentru duhul minciunii maririi de sine shi pentru lacomia shtiintzei lumii...... Citzitzi de acolo, Pricepetzi shi va vetzi convinge ca nu ma inshel! Bine ar fi ca apoi sa ascultatzi! Doamne ajuta-i pe cei ce aud acel cuvant dat prin Trambitza Domnului...

.............Ce e cu voi oameni buni...voi nu stiti ca draciii sunt cei mai mari teologi,nu stiti ca un singur drac poate intaorce lumea pe dos dak Dumnezeu ar ingadui asta,insa El ne iubeste prea mult........unde va e credinta??....ce spun sfintii parinti,ca vor face mari minuni,dar voi sa nu ii credeti.vor fi prooroci mincinosi...manastirile sunt pline de"haine negre",insa nu de calugari...trist,dar adevarat....deoarece luxul e prea mare,iara asta ii face sa uite pentru ce sunt in manastiri...si ce e cu noul ierusalim...ce se intampla acuma e vai si amar,si femei sa fie facute "preot" si sa slujeasca!!!CE SE INTAMPLA AICI....pai sa fulgere din cer ca asa ceva nu se mai poate!..deja se ingaduie prea mult femeilor..femeile nici in altar nu au voie sa intre apoi sa mai si fie preot...asa ceva e de neiertat,deja oamenii fac ce vor dupa capul lor...for sa manipuleze lumea..sa isi bata joc de saracii oameni....trebuie facut curatienie in B.O.R....sunt plin de"lepadati fara frica"...femeia sa aiba grija sa nu muste din nou din mar.....ca va fi vai si amar...unu lucru mi-e frica"ca din cauza femeii sa cada credinta noastra"...