Despre creationism, evolutie si design inteligent cu George Coyne si Richard Dawkins

[HoratiuM]

În prealabil postat de ai2

Chiar te rog sa ne recomanzi orice, nu numai un manual de liceu, in care scrie ca atacul la persoana e un argument valid. Prin atac la persoana ma refer la replici de genul:




Cat despre trimiterile la scolile de filosofie, cand o fi filosofia stiinta, adica pe o pozitie egala cu evolutionismul, abia atunci va avea, eventual, un cuvant de spus pe care noi sa-l ascultam. Pana atunci, filosofia pe care o afisezi consta in atacuri la persoana si folosirea de termeni specifici alambicati pe care nimeni nu-i intelege, iar acest lucru reprezinta inca o greseala de argumentare. Nu sunt catusi de putin impresionat de asemenea atitudine. De ce? Pentru ca seamana prea mult cu ce fac preotii. Cuvinte greu de digerat, dar care sa lase impresia unui om care stie ce spune. Si vindecatorii miraculosi folosesc aceleasi cuvinte de neinteles si fara sens in contextul concret in care discuta ca sa para culti. Neimpresionat!

Prin atac la persoană trebuie atunci să înţelegeţi şi replici precum cea de la thread-ul "Existenţa lui Dumnezeu demonstrată matematic", cu numărul 47, semnată de d-l "topcat". Atunci ultimele mele replici nu sunt decât răspunsul pe care d-l "topcat" îl merita după agresivitatea boantă şi ofuscată pe care a manifestat-o faţă de câteva replici ale mele în care eu am pus în chestiune conceptul, dar la care mi s-a răspuns cu un sictir derizoriu.

Singura problemă este însă că atacul la persoană mai trebuie să prezinte un caracter: falsitatea alegaţiilor. Însă ceea ce i-am spus lui "topcat" mai sus nu este greşit. Sunt doar adevăruri spuse pe un ton mai abraziv.

Îmi pare rău că trebuie să aduceţi iarăşi vorba despre filosofie şi să faceţi comparaţia nefericită dintre acest domeniu şi ştiinţă. Cu atât mai prost reiese acuzaţia Dvs. cu cât ne spuneţi, de fapt, pe şleau, că vă lipseşte conceptul şi cultura filosofică. Asta n-ar fi o problemă. În genere, într-o discuţie normală, acolo unde există neînţelegeri se pun întrebări fireşti, se revine cu clarificări şi discuţia ia o turnură cât de cât serioasă. Nu e cazul aici. În fapt, nu aţi făcut decât să vă manifestaţi o ignoranţă agresivă şi indispusă faţă de lucruri la care nu aveţi acces. Iar asta vă pune într-o lumină foarte proastă.

Acum, în ce priveşte raportul dintre filosofie şi ştiinţă, ca să vă pun în temă şi să nu spuneţi că nu aţi fost avertizat - în primul rând, filosofia intervine şi în ştiinţă, şi anume în chestiunile de fundament. De altfel, întreaga ştiinţă, din orice epocă, se bazează în atitudinile de bază pe care le adoptă, pe asumpţii cu semnificaţii şi chiar consecinţe de ordin filosofic. În al doilea rând, filosofia nu poate fi subiectul unui demers ştiinţific în sensul pe care îl presupuneţi Dvs. deoarece ea interoghează întotdeauna condiţiile ireductibile în care poate avea loc atingerea cunoaşterii şi a certitudinii. Iar aceste interogaţii implică ele însele punerea sub semnul întrebării şi a datelor şi a experienţelor empirice, şi a articulaţiilor teoretice pe care se întemeiază orice demers ştiinţific - toată lumea ştie că ştiinţa pozitivă se întemeiază pe două elemente: experiment şi spirit matematic, cum zicea Blaga. Marea problemă este că elementul central al ştiinţei, atât în teorie, deci în spiritul matematic, cât şi în experiment, deci în cunoaşterea empirică, este în mod implicit conştiinţa. Ea face atât teoria, cât şi experienţa. Or, dacă nu ştim cât de cât ce este conştiinţa, cum funcţionează ea, ce atribute are ş.a.m.d., nu facem decât să cădem în prejudecată abdicând de la spiritul certitudinii care a fondat cunoaşterea în cultura europeană: îndoiala ca temei fondator al raportului conştiinţei cu sine şi cu lumea.

Aş spera ca acest mic excurs, mai pe înţelesul Dvs., să vă fie de oarecare folos.

Numai bine.