Modele de casnicie

[axios]

În prealabil postat de Anna

Ma refer ca sotie, si am gresit, scuze, 4 ani. Am spus asta pentru simt ca daca nu m-as casatori cu prietenul meu, moartea chiar ne-ar desparti Pentru mine casatoria e o unire pe vesnicie, ca legaturile de sange si moartea nu o poate rupe. La asta ma refeream cand am zis ca ai avut-o 4 ani.

ce-i cu tine? de unde atata descurajare? nadejde surioaro! o sa fie bine! lumea nu se opreste in loc pentru nimeni. Doamne ajuta!

[E_my]

In putinul timp pe care il am pentru mine zilnic, incerc sa descopar in mine calea potrivita sufletului meu..Incerc sa vad casatoria altfel decat am vazut la familiile din jurul meu, dar imi este tare greu. Cu adevarat ajung zilnic sa vad casatoria ca pe un jug care se ingreuneaza cand apar copiii..

Imi doresc cateodata sa iubesc si sa fiu iubita, dar alteori am impresia ca dragostea nu este pentru mine..

Caut in jurul meu modele de familii, dar cu greu gasesc soti care se impaca bine, si de obicei acestia sunt lasati de diavol in pace doar pentru ca de mult fac voia lui..

De aproape 3 ani incerc sa ii explic prietenului meu importanta abstinentei inainte de casatorie, dar mereu raman tare dezamagita..imi spune sa ii arat un exemplu de cuplu care practica abstinenta, pentru ca " abstinenta este o dogma invechita"..

Caut in jurul meu modele de oameni care se iubesc, care se iubesc in Hristos..Nu gasesc..

Ma bucur ca pot descoperi in topicul acesta ca familia ortodoxa exista si azi, si ca pot invia in mine speranta ca poate fi si armonie intre cei doi soti..povestea voastra poate fi o pilda pentru noi, putem invata din greselile voastre dar si din actiunile voastre placute Domnului..

Doamne ajuta!

[anna21]

În prealabil postat de E_my

In putinul timp pe care il am pentru mine zilnic, incerc sa descopar in mine calea potrivita sufletului meu..Incerc sa vad casatoria altfel decat am vazut la familiile din jurul meu, dar imi este tare greu. Cu adevarat ajung zilnic sa vad casatoria ca pe un jug care se ingreuneaza cand apar copiii..

O fi casatoria un jug, dar in nici un caz din cauza copiilor.
Copii sunt, de fapt, cel mai bun lucru! Este greu, dar ai multa bucurie.
(Daca poti sa-ti imaginezi, copilasul meu de un an si jumatate nu se lasa mangaiat pe cap cand il pun la culcare, vrea sa ma mangaie el pe mine! Isi trece degetele mici prin parul meu, are fata rotunjoara aproape de fata mea si miroase atat de frumos a bebelus.. imi doresc sa opresc timpul in loc, sa pastrez acel moment pentru totdeauna.)

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de anna21

O fi casatoria un jug, dar in nici un caz din cauza copiilor.
Copii sunt, de fapt, cel mai bun lucru! Este greu, dar ai multa bucurie.
(Daca poti sa-ti imaginezi, copilasul meu de un an si jumatate nu se lasa mangaiat pe cap cand il pun la culcare, vrea sa ma mangaie el pe mine! Isi trece degetele mici prin parul meu, are fata rotunjoara aproape de fata mea si miroase atat de frumos a bebelus.. imi doresc sa opresc timpul in loc, sa pastrez acel moment pentru totdeauna.)

Ce frumoooooooooooooooooooooos!

Apropos de ceea ce spui tu, e oare posibil ca intr-un cuplu proaspat casatorit, venirea unui copil sa produca un oarecare dezechilibru...in sensul ca cei doi nefiind inca obisnuiti foarte bine cu viata de cuplu, prin venirea copilului sa nu mai aiba timp pentru ei, sa se cunoasca, sa comunice????

Nu stiu de ce, dar eu fiind casatorita de putin timp( 1 an si doua luni) am ajuns la concluzia ca pentru venirea unui copil chiar trebuie pregatire, sufleteasca, duhovniceasca...ceva de genul asta. Nu stiu altii cum sunt, dar eu simt ca am nevoie de o perioada de acomodare chiar si cu gandul, pentru ca am constientizat ca in viata mea copilul chiar va fi cea mai imprevizibila si responsabila prezenta, prin faptul ca eu ii voi da nastere, de noi va depinde educatia lui, formarea lui si stiu ca ni se va schimba statul...nu vom mai fi noi 2, cei care suntem acum, niciodata. Poate ca asta ma sperie cel mai mult, ca nu stiu cum ne va fi cu un copil, cum va fi el ca si copil, cum voi fi noi ca si parinti si cum se va transforma relatia noastra....offff multe de spus!

[ory]

Of !, Andrusca...chiar ca sunt multe de spus .
Insa, atatea calcule si atata previzibilitate nu cred ca pot forma lucrurile in asa masura incat ele sa fie perfecte, ori precautia sa le favorizeze.
Eu sunt cu sotul meu de 10 ani, in primii doi ani am vorbit, ne-am analizat si ne-am iubit intr-atat incat am considerat ca suntm perfect potriviti unul pentru celalalt, dar nu a fost asa. Dupa doi ani si jumatate ne-am certat de nu s-a putut, au aparut lucruri care nu as fi crezut ca pot avea loc intre noi, bine-nteles mai mult din partea barbatului care, parca ar fi vrut sa fie si cu raiul si cu iadul simultan. Am luptat, am plans , am suferit...neincrederea ma distrugea, fiindca eu nu pot trai fara incredere .
Apoi am luat-o de la inceput, chiar aveam nevoie sa-l redescoper pe cel cu care imi doream cu adevarat sa ma casatoresc, nu puteam concepe ca m-am inselat, nu putea fi adevarat . Si astfel s-a dovedit ca toanele lui fusese doar niste scapari ( dar, niste scapar ce faceau totusi parte din personalitatea lui).
Oricum, dupa alti doi ani de zile ne-am casatorit si imediat a aparut bondutul si micutul nostru univers. A fost foarte frumos, exact cum spune anna 21 mai sus, nimic nu se compara cu mirosul pur al unui bebelus, cu inocenta lui...piere toata nelinistea din lume, chiar daca si responsabilitatile sunt pe masura . Nimic nu mai este la fel, dar nimic nu se compara cu acest " nu mai este la fel ", fiindca nu se poate spune ca v-a fi mai rau , sau mai bine, ci doar ca v-a fi altfel, iar acest altfel capata atat de multe trasaturi firesti si complexe, incat viata oricum il asimileaza ca atare.
Coinsider ca cel mai important lucru in casnicia mea este faptul ca l-am cunoscut pe sotul meu inainte de a spune ; " DA ", si cu bune si cu rele, iar acest lucru nu a dus la resemnare, ci mai degraba la constientizarea si cantarirea lucrurilor intr-un mod reciproc, in asa masura incat sa ne indreptam si sa ne echilibram relatia cat mai benefic.
Uneori, un om pacatos devine mai intelept prin experiente, decat un om drept care tinde sa vorbeasca din imaginatie si din considerentele altora.
Consider ca un copil face o casa, o relatie mai solida, mai ales prin constientizarea statutului de " noi ", care se acutizeaza si mai mult odata cu acesta, uneori abia atunci capata, de fapt, sens acest " noi " .
Este o conceptie eronata ca o femeie trebuie sa gaseasca barbatul cat mai potrivit pentru copilul ei...nu exista asa ceva, tindem spre un idealism, dar realitatea se dovedeste aproape intotdeauna peste asteptarile noastre, mai ales pentru faptul ca poate fi absolut imprevizibila . Un copil pentru o femeie, pentru o mama, reprezinta copilul ei, indiferent daca tatal este sau nu alaturi de ea, acea fiinta este o bucatica din ea si acest lucru o va determina sa-si doreasca sa-l aiba aproape si sa-l protejeze cu orice pret.
Personal, cred ca primul copil dintr-un cuplu casatorit, nu trebuie sa fie planificat, cu atat mai mult cu cat acel nou invadeaza cu atata intensitate cuplul respectiv si-l coordoneaza de la sine spre noi aspecte sociale, afective , dar si spirituale. Nu ai cum sa prevezi atitudinea sotului in eventualitatea unui copil, atata timp cat totul se calculeaza doar la nivel imaginar sau, chiar intuitiv.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de ory

Of !, Andrusca...chiar ca sunt multe de spus .
Insa, atatea calcule si atata previzibilitate nu cred ca pot forma lucrurile in asa masura incat ele sa fie perfecte, ori precautia sa le favorizeze.
Eu sunt cu sotul meu de 10 ani, in primii doi ani am vorbit, ne-am analizat si ne-am iubit intr-atat incat am considerat ca suntm perfect potriviti unul pentru celalalt, dar nu a fost asa. Dupa doi ani si jumatate ne-am certat de nu s-a putut, au aparut lucruri care nu as fi crezut ca pot avea loc intre noi, bine-nteles mai mult din partea barbatului care, parca ar fi vrut sa fie si cu raiul si cu iadul simultan. Am luptat, am plans , am suferit...neincrederea ma distrugea, fiindca eu nu pot trai fara incredere .
Apoi am luat-o de la inceput, chiar aveam nevoie sa-l redescoper pe cel cu care imi doream cu adevarat sa ma casatoresc, nu puteam concepe ca m-am inselat, nu putea fi adevarat . Si astfel s-a dovedit ca toanele lui fusese doar niste scapari ( dar, niste scapar ce faceau totusi parte din personalitatea lui).
Oricum, dupa alti doi ani de zile ne-am casatorit si imediat a aparut bondutul si micutul nostru univers. A fost foarte frumos, exact cum spune anna 21 mai sus, nimic nu se compara cu mirosul pur al unui bebelus, cu inocenta lui...piere toata nelinistea din lume, chiar daca si responsabilitatile sunt pe masura . Nimic nu mai este la fel, dar nimic nu se compara cu acest " nu mai este la fel ", fiindca nu se poate spune ca v-a fi mai rau , sau mai bine, ci doar ca v-a fi altfel, iar acest altfel capata atat de multe trasaturi firesti si complexe, incat viata oricum il asimileaza ca atare.
Coinsider ca cel mai important lucru in casnicia mea este faptul ca l-am cunoscut pe sotul meu inainte de a spune ; " DA ", si cu bune si cu rele, iar acest lucru nu a dus la resemnare, ci mai degraba la constientizarea si cantarirea lucrurilor intr-un mod reciproc, in asa masura incat sa ne indreptam si sa ne echilibram relatia cat mai benefic.
Uneori, un om pacatos devine mai intelept prin experiente, decat un om drept care tinde sa vorbeasca din imaginatie si din considerentele altora.
Consider ca un copil face o casa, o relatie mai solida, mai ales prin constientizarea statutului de " noi ", care se acutizeaza si mai mult odata cu acesta, uneori abia atunci capata, de fapt, sens acest " noi " .
Este o conceptie eronata ca o femeie trebuie sa gaseasca barbatul cat mai potrivit pentru copilul ei...nu exista asa ceva, tindem spre un idealism, dar realitatea se dovedeste aproape intotdeauna peste asteptarile noastre, mai ales pentru faptul ca poate fi absolut imprevizibila . Un copil pentru o femeie, pentru o mama, reprezinta copilul ei, indiferent daca tatal este sau nu alaturi de ea, acea fiinta este o bucatica din ea si acest lucru o va determina sa-si doreasca sa-l aiba aproape si sa-l protejeze cu orice pret.
Personal, cred ca primul copil dintr-un cuplu casatorit, nu trebuie sa fie planificat, cu atat mai mult cu cat acel nou invadeaza cu atata intensitate cuplul respectiv si-l coordoneaza de la sine spre noi aspecte sociale, afective , dar si spirituale. Nu ai cum sa prevezi atitudinea sotului in eventualitatea unui copil, atata timp cat totul se calculeaza doar la nivel imaginar sau, chiar intuitiv.

Frumoasa si puternica relatia voastra!

Nu, nici nu stiu bine daca e vorba de planificare ( desi e intr-un anumit sens), sau mai mult de teama de acest nou, altfel, schimbare. Noi 2 consideram acum ca ne cunoastem, suntem deja un cuplu de aproape 3 ani, din care 1 an si 2 luni casatoriti...si nu e vorba neaparat de cunoastere( cel putin nu in sensul ca trebuie sa mananci un sac de sare pana sa il poti cunoaste pe cel de alaturi, ca daca era pe-asa nici nu ma maritam daca aveam de mancat atat ) ci mai mult as zice de anumite etape ale relatiei, asa cum le privesc eu si care conduc spre intarirea relatiei. Cumva, in opinia mea a trece de la perioada de prietenie ( plimbari in fiecare zi prin oras, parcuri pana la ore tarzii in noapte, excursii, discutii interminabile sau toane copilaresti ( de care ma fac responsabila)) la casatorie+ copil e oarecum prea mult...un calup prea mare.

Nu am eu treaba cu sotul, ca el a descopert de curand ca ii plac copiii foarte mult, mai ales de cand a facut putin baby sitting pentru nepotica ( el atata stie ca din momentul in care un bebelus il prinde de deget, e cucerit) insa problema e la mine...la creier, un blocaj ceva, mi se pare ceva extrem de diferit fata de tot ceea ce am realizat pana acum in toata viata mea

[anna21]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Ce frumoooooooooooooooooooooos!

Apropos de ceea ce spui tu, e oare posibil ca intr-un cuplu proaspat casatorit, venirea unui copil sa produca un oarecare dezechilibru...in sensul ca cei doi nefiind inca obisnuiti foarte bine cu viata de cuplu, prin venirea copilului sa nu mai aiba timp pentru ei, sa se cunoasca, sa comunice????

Nu stiu de ce, dar eu fiind casatorita de putin timp( 1 an si doua luni) am ajuns la concluzia ca pentru venirea unui copil chiar trebuie pregatire, sufleteasca, duhovniceasca...ceva de genul asta. Nu stiu altii cum sunt, dar eu simt ca am nevoie de o perioada de acomodare chiar si cu gandul, pentru ca am constientizat ca in viata mea copilul chiar va fi cea mai imprevizibila si responsabila prezenta, prin faptul ca eu ii voi da nastere, de noi va depinde educatia lui, formarea lui si stiu ca ni se va schimba statul...nu vom mai fi noi 2, cei care suntem acum, niciodata. Poate ca asta ma sperie cel mai mult, ca nu stiu cum ne va fi cu un copil, cum va fi el ca si copil, cum voi fi noi ca si parinti si cum se va transforma relatia noastra....offff multe de spus!

Sunt casatorita de 7 ani si am doi copii. Nu este chiar o noutate..
Desi sa stii ca ai dreptate (ca sa nu ai surprize), pentru barbati este un moment stresant, oricat incerci sa-i menajezi.
Primul copil l-am facut cu multa incredere (in puterile mele, in sprijinul sotului si al familiei) si am avut o mare surpriza sa vad ca de fapt ma lupt singura, ca nimic nu este ca inainte... Adica.. mie mi-a fost schimbata radical existenta, cei din jur au avut doar un copilas cu care sa se joace ocazional... deci poti avea parte de surprize, oricat planifici. Am renuntat la una, la alta.. practic la toata viata mea de dinainte.. Nu ma plang, ca asta este soarta mamicilor... dar iti spun ca nu exista alta pregatire pentru copil decat a stii ca este un sacrificiu permanent.
Totusi sotul a trecut printr-o pertioada de stress intens la fiecare copil, ceea ce ma enerveaza ingrozitor, nu numai pt ca mi-a creeat probleme, certuri etc... Dar in calitate de mamica era dreptul meu sa fiu stresata! (nu a lui!) Adica in loc sa fiu eu sprijinita si consolata.. tot el?! Asta mi s-a parut chiar uimitor.

Ma amuza cum iti pui problema, Andrusca.. Doar fa copilul acela si pregateste-te sa nu dormi. :)) Nu exista "pregatire", cu cat te gandesti mai mult, cu atat o sa te socheze mai mult distanta dintre asteptari si realitate.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de anna21

Sunt casatorita de 7 ani si am doi copii. Nu este chiar o noutate..
Desi sa stii ca ai dreptate (ca sa nu ai surprize), pentru barbati este un moment stresant, oricat incerci sa-i menajezi.
Primul copil l-am facut cu multa incredere (in puterile mele, in sprijinul sotului si al familiei) si am avut o mare surpriza sa vad ca de fapt ma lupt singura, ca nimic nu este ca inainte... Adica.. mie mi-a fost schimbata radical existenta, cei din jur au avut doar un copilas cu care sa se joace ocazional... deci poti avea parte de surprize, oricat planifici. Am renuntat la una, la alta.. practic la toata viata mea de dinainte.. Nu ma plang, ca asta este soarta mamicilor... dar iti spun ca nu exista alta pregatire pentru copil decat a stii ca este un sacrificiu permanent.
Totusi sotul a trecut printr-o pertioada de stress intens la fiecare copil, ceea ce ma enerveaza ingrozitor, nu numai pt ca mi-a creeat probleme, certuri etc... Dar in calitate de mamica era dreptul meu sa fiu stresata! (nu a lui!) Adica in loc sa fiu eu sprijinita si consolata.. tot el?! Asta mi s-a parut chiar uimitor.

Ma amuza cum iti pui problema, Andrusca.. Doar fa copilul acela si pregateste-te sa nu dormi. :)) Nu exista "pregatire", cu cat te gandesti mai mult, cu atat o sa te socheze mai mult distanta dintre asteptari si realitate.

Pai cred ca ai dreptate, e ca si cum m-as astepta deja la oboseala, stres, schimbare ( si aici chiar tine de imprevizibil) atat in relatie cat si in fiinta mea...si cumva am impresia ca daca incerc sa ma acomodez cu ele de dinainte imi va veni mai usor, sau poate ca astept sa mai gasesc ceva argumente pro care sa le atenueze pe cele dificile...ceva de genul asta. Problema e ca eu nici nu am fost niciodata genul ala innebunit dupa copii, desi sunt fete care sunt asa dintotdeauna...iar acum cand mi-am luat nepotica in brate si era sa ii pice capul m-am panicat si mai rau si am impresia ca nu stiu cum as putea sa ma descurc cu un copil care nu poate vorbi, nu poate spune ce il doare, ce vrea, care plange mult....

[rebellu007]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Pai cred ca ai dreptate, e ca si cum m-as astepta deja la oboseala, stres, schimbare ( si aici chiar tine de imprevizibil) atat in relatie cat si in fiinta mea...si cumva am impresia ca daca incerc sa ma acomodez cu ele de dinainte imi va veni mai usor, sau poate ca astept sa mai gasesc ceva argumente pro care sa le atenueze pe cele dificile...ceva de genul asta. Problema e ca eu nici nu am fost niciodata genul ala innebunit dupa copii, desi sunt fete care sunt asa dintotdeauna...iar acum cand mi-am luat nepotica in brate si era sa ii pice capul m-am panicat si mai rau si am impresia ca nu stiu cum as putea sa ma descurc cu un copil care nu poate vorbi, nu poate spune ce il doare, ce vrea, care plange mult....

bre, nu fii prostuta... ia si fa ce trebuie cat ai timp. ca timpul nu-ti apartine... si o sa treaca... si o sa-ti plangi in pumni daca o sa fie prea tarziu...

ce probleme sunt astea bre? de la "cornel", iti spun eu... unde ai vazut tu scoala de mame? cate femei s-au nascut invatate? sau care crezi tu ca au stat asa o bucata si gata, dintr-odata, au stiut sa se descurce, le-a venit mintea la cap si s-au transformat in viitoare mame bune... amanarea asta e la fel de grava si inselatoare ca si cea de la spovedanie...

puneti-va pe treaba ca timpul nu-i al vostru fratiorilor. stiu eu ce spun... sunt sigur ca veti fi niste parinti exemplari. dac-ai sti cate femei isi musca mainile ca au facut prostii ca voi amanand si acum, cand vor ele, copilul nu mai vrea sa apara...

si fara copii sunteti rupti in fund. sunteti vai de mama voastra. nu faceti nici doua parale... la fel si dragostea voastra, fara copii, e stearpa si inutila... (ma refer la cazurile in care se poate avea copii...)

hai! Doamne ajuta!

[melb26]

În prealabil postat de AndruscaCIM

Pai cred ca ai dreptate, e ca si cum m-as astepta deja la oboseala, stres, schimbare ( si aici chiar tine de imprevizibil) atat in relatie cat si in fiinta mea...si cumva am impresia ca daca incerc sa ma acomodez cu ele de dinainte imi va veni mai usor, sau poate ca astept sa mai gasesc ceva argumente pro care sa le atenueze pe cele dificile...ceva de genul asta. Problema e ca eu nici nu am fost niciodata genul ala innebunit dupa copii, desi sunt fete care sunt asa dintotdeauna...iar acum cand mi-am luat nepotica in brate si era sa ii pice capul m-am panicat si mai rau si am impresia ca nu stiu cum as putea sa ma descurc cu un copil care nu poate vorbi, nu poate spune ce il doare, ce vrea, care plange mult....

Sa stii ca te amagesti, nu ai sa fii niciodata pregatita sa fii mamica, si cu cat despici firul in 4 cu atat o sa ti se pare mai greu, si timpul trece.
Temerile aceastea le are fiecare femeie inainte sa fie mama, dar in momentul cand o sa devii mamica totul va decurge de la sine .

Acum depinde si de barbati, nu sunt toti croiti dupa acelasi calapod, am vazut, slava Domnului unii dintre ei sunt mult mai receptivi la nevoile copilului decat o mama, altii intr-adevar lasa de dorit.