Ingerii, oamenii si raul

În prealabil postat de Florin-Ionut

Este parerea ta.

Ar fi totusi o posibilitate pentru voi ateii sa va mantuiti, din cate am inteles de undeva. O mantuire la limita, daca intr-o situatie extrema iti vei da viata pentru aproapele tau, facand dovada de jertfa din iubire ultima, stare de dragoste in care vei ramane pentru totdeauna, similara cu Jertfa Fiului. Ma simteam dator sa-ti spun. :)

Multumesc, dar s-ar putea sa nu ma intereseze :)

În prealabil postat de Florin-Ionut

Dumnezeu a permis ispita si din pacate Eva a fost mai slaba... Altfel am fi fost o civilizatie superavansata astazi, nu am fi fost limitati in cunoasterea Universului si a existentei in general, nu stiam de boli, de crime, de moarte, de RAU.

Repet, de unde sa vina ispita intr-o lume exclusiv buna?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de topcat

Repet, de unde sa vina ispita intr-o lume exclusiv buna?

Este o intrebare retorica? De la cel viclean si rau si corupt caruia i s-a dat voie sa-l ispiteasca pe om.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Este o intrebare retorica? De la cel viclean si rau si corupt caruia i s-a dat voie sa-l ispiteasca pe om.

Nu e retorica, si pasarea ivirii raului o trapta mai sus nu te scapa de intrebarea pe care am mai pus-o, cum a aparut primul gind rau.
Si nu mi-ati spus cum arata o lume unde nu exista rau ci numai bine in diferite grade

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de topcat

Nu e retorica, si pasarea ivirii raului o trapta mai sus nu te scapa de intrebarea pe care am mai pus-o, cum a aparut primul gind rau.
Si nu mi-ati spus cum arata o lume unde nu exista rau ci numai bine in diferite grade

Primul gand rau al Evei a fost caderea din extaz la pofta de jos, la "fructul oprit". O data cu acceptarea neascultarii constiente, Duhul Sfant a plecat din inima ei, inlocuit fiind de pofta trupului.

Primul gand rau al fostului Heruvim Lucifer a fost ca nu i-a convenit existenta in iubire, ascultare smerita dupa modelul Lui Hristos, Creatorul sau. Deci i-a fost creata o alta imparatie care sa-i convina, guvernata de mandrie si de celelalte rele care decurg din acest prim pacat. Deci primul gand rau al ingerilor a fost NU.

Cum as putea sa-ti descriu o lume perfect buna si armonioasa, din imaginatie?

[Danut7]

În prealabil postat de topcat

Repet, de unde sa vina ispita intr-o lume exclusiv buna?

Nu a fost nici o ispita, la inceput.Raul a aparut printr-o raportare falsa si prin neadevar, si prin slava desarta si mandrie.

În prealabil postat de Danut7

Nu a fost nici o ispita, la inceput.Raul a aparut printr-o raportare falsa si prin neadevar, si prin slava desarta si mandrie.

Ce facea Dzeu deosebit de viitorul diavol a vrut sa il intreaca?

[Danut7]

În prealabil postat de topcat

Ce facea Dzeu deosebit de viitorul diavol a vrut sa il intreaca?

Nu putem noi cunoaste exact cum a fost.Dar Lucifer din inger de lumina a devenit diavol prin pervertirea sa.Daca pui "problema" in felul asta, ajungem sa zici, "vai saracul diavol".Trebuie sa intelegem ca ce e mai intunecat, mai pervertit si mai obscur s-a nascut in diavol,iar ceea ce a facut si a dorit el a fost de rea vointa.Nu este rau sa iti doresti sa fi "precum Dumnezeu".Asta insemneaza desavarsirea,bunatatea,cresterea virutiilor,s.a.m.d.Dar diavolul a vrut sa fie Dumnezeu prin rautate si prin non-virtute,ceea ce e imposibil.A vrut sa fie Dumnezeu, dar fara Dumnezeu.A recurs la viclesuguri si la amagiri si minciuni, fiind capabil sa sacrifice orice pentru a-si indeplini scopul.A amagit a mintit le-a promis bogatii si slave desarte celorlalti ingeri probabil si putere,dar de fapt neinteresandu-l nimic altceva decat propria persoana si propriul interes.Iar interesul acesta putem zice ca a fost sa-i ia locul lui Dumnezeu, nu sa fie ca Dumnezeu.Ceea ce este o nebunie si imposibil.Din cauza trufiei si mandriei sale a ajuns la asemenea nebunie.Gandeste-te la cea mai rea persoana pe care ai cunoscut-o sau de care ai auzit-o vreodata, gandeste-te la tot raul din lume si numai rau, numai rau fara bine, minciuna,inselare,amagire,crima,vanitate,spurcaciu ne,perversitate,parsivitate,ura.Toate acestea s-au nascut in Lucifer,pierdandu-si astfel virtutiile cu care era imbracat in Rai, ca o piatra de mare pret si schimbandu-se la infatisare deving urat, spurcat si intunecat, devenind din inger Diavol.A ajuns sa fie azvarlit ca o ramura fara de pret.El care a fost printre primii intru ingeri ai lui Dumnezeu.Dumnezeu il plange pe acest inger, in Biblie, pentru ca, cu dragoste mare l-a facut si cu maretie l-a impodobit, l-a facut spre lauda sa, caci a si fost heruvim dintre cei ce aduc lauda lui Dumnezeu.Dar uite ce a ajuns acest heruvim maret, cel mai mare blasfemiator si batjocoritor.Acesta unul din cei care a fost facut spre slava lui Dumnezeu, cu uraciune si spurcaciune isi ridica buzele impotriva lui Dumnezeu.

Nu se cuvine ca un om precum eu sa vorbeasca despre lucrurile astea, pentru ca sunt lucruri delicate si e posibil sa fi gresit in unele privinte.Dar sa stii ca pricina transformarii lui Lucifer in Diavol este o rautate si o uriciune spurcata.

[Doriana]

În prealabil postat de topcat

Ce facea Dzeu deosebit de viitorul diavol a vrut sa il intreaca?

Conducea Universul. Cand cineva nu mai suporta un Stapan si vrea sa fie el stapanul tuturor, desi este doar o creatie, a si facut primul pas spre razvratire.

[Danut7]

Lucifer era printre cei mai mareti ingeri.Traditia ne spune ca era chiar arhanghel.Tot traditia ne vorbeste despre cei sapte arhangeli si despre ierarhia ingerilor in Cer.In prima treapta si cel mai aproape de Dumnezeu sunt tronurile, heruvimii si serafimii.Din Scriptura ni se spune ca Lucifer era heruvim "heruvimul pus sa pazeasca" si ca "umbla in mijlocul pietrelor de foc".Ingerii aveau posibilitatea sa creasca in rang.Asadar e posibil ca Lucifer sa fi ajuns la rangul de heruvim si arhanghel prin cresterea in treapta si in virtuti.Asta pana cand a inceput sa se mandreasca si sa se lacomeasca din pricina frumusetii si bogatiei sale.Asa a inceput sa se nasca si sa se infiripe in el faradelegea , pregatind si sadind razvratirea atat a sa cat si a celor care l-au urmat.Asadar el a vrut sa devina Dumnezeu, dar s-a folosit de viclesug, cum am mai zis, a vrut sa devina Dumnezeu,dar fara Dumnezeu.Si asa s-a nascut faradelegea in el,fara sa vrea sa mai asculte de Dumnezeu sau sa fie in prezenta lui.Asadar Dumnezeu i-a facut un loc unde sa stea in afara prezentei lui, un loc unde domneste pacatul, si care este "locuinta a mortii".Si el din ingerul cel mai frumos care era s-a schimbat la infatisare devenind urat si intunecat si transformandu-se in diavol.

[Danut7]

De pe un alt forum ortodox :

Răul şi lucrarea lui în lume

De la bun început trebuie să facem distincţia între rău şi demoni: răul fiind o stare, iar demonii fiind îngerii căzuţi în acea stare pe care o susţin şi o lucrează mereu.
În ce priveşte natura răului, el nu este “ceva”, ci este mai degrabă un “minus în existenţă”, minus care creşte continuu. El este o “non-existenţă sau existenţă fără consistenţă. Nu este însă o lipsă totală a existenţei, ci o ştirbire, o slăbire esenţială a ei, o lipsire de ceea ce constituie cu adevărat suportul existenţei.”1
Sf. Vasile cel Mare accentuează că răul nu este operă a lui Dumnezeu, ci o “înstrăinare liberă de Dumnezeu”,2 care ulterior s-a dezvoltat într-o dorinţă de războire împotriva Lui, iar Sf. Maxim Mărturisitorul spune că “răul este abaterea lucrării facultăţilor sădite în fire de la scopul lor şi mişcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unor judecăţi greşite.”3 Iar Dionisie Areopagitul spune că “originea răului şi existenţa parazitară a lui nu se află în putere, ci în slăbiciune”, adică slăbiciunea de nu fi cu Dumnezeu.4
Raportând definiţiile acestea la căderea protopărinţilor, Sf. Maxim spune: “Răul stă în necunoaşterea celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri. Împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor (Ps. 48,12), a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să-i alcătuiască podoaba spirituală.”5
Privit dintr-un alt punct de vedere, răul nu este doar o absenţă a raţiunilor bune, ci şi o lipsă de unitate şi o duplicitate care se manifestă ca un fel de “complexio oppositorum”; iar denumirea de diavol exprimă tocmai acest lucru (δια + βωλος, care înseamnă a despărţi în două).
Această duplicitate o observăm şi în Sf. Evanghelie (Mc. V), când diavolul din omul îndrăcit se prezintă la început ca un tot unitar, iar după ce Mântuitorul îl întreabă “Care-ţi este numele?” (numele referindu-se aici la proprietăţile şi însuşirile naturii şi a fiinţei ), diavolul îşi demască falsa unitate, înfăţişându-se deja ca o legiune de duhuri egocentrice.6
Această forţă distrugătoare şi despărţitoare de care dispune, diavolul o foloseşte cel mai mult în direcţia despărţirii omului de Dumnezeu şi a oamenilor între ei. “Urând pe Dumnezeu, satana urăşte şi pe om ca chip a lui Dumnezeu şi ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu-L recunoască.”7 “Nu a fost creat ca duşman al nostru, zice Mihail Psellos, ci a devenit duşmanul nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălţându-se la treapta îngerilor prin înaintare”, dar Dumnezeu a făcut şi din această luptă a diavolului, un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.8
Despre modul prin care lucrează diavolul printre oameni, ne vorbeşte cel mai profund Sf. Ap. Ioan (I Ioan 2,16) atunci când enumără ca principale mijloace de manipulare a omului: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, adică mândria; iar Mihail Psellos spune că “demonii îşi fac convorbirea cu noi în chip ascuns ca să nu simţim de unde ne este războiul. Ei luând de la fiinţa lor imaginativă chipuri (şi culori) şi forme pe care le voiesc, le introduc în sufletul şi în duhul nostru şi ne înfăţişează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri şi patimi, şi ne tulbură în stare de veghe sau somn.”9 Scopul acestui război care porneşte şi se lucrează atât prin trup cât şi prin minte este de aduce pe om la cea mai mare patimă – cea a mândriei şi a slavei deşarte din care izvorăşte egoismul, dar şi la gândul că noi şi lumea stăpânită de noi ar fi ultima realitate, iar Dumnezeu – doar o iluzie.
Tocmai de aceea Sf. Antonie cel Mare recomandă ca arme împotriva diavolului, pe lângă rugăciune şi post (Mt. 17,21), însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, pentru că “prin semnul crucii s-a manifestat extrema smerenie a lui Dumnezeu Însuşi, opusă mândriei şi golului mincinos al satanei. Când omul arată că îşi însuşeşte prin semnul crucii această smerenie, satana îşi vede învinsă mândria egoistă şi goală.”10
Dacă omul s-ar fi folosit de aceste trei arme de la început, adică de post, prin nemâncare din pomul oprit; de rugăciune, prin contemplarea raţiunii lucrurilor, inclusiv a pomilor şi prin continuarea unui dialog relaţional cu Dumnezeu; de smerenie, prin respingerea totală a ideii de a ajunge ca Dumnezeu, recunoscându-şi limitele – omul n-ar fi căzut. Sau dacă s-ar fi folosit de virtutea smereniei măcar atunci când a fost certat de Dumnezeu şi şi-ar fi cerut iertare, Dumnezeu tot l-ar fi iertat; dar iată că diavolul merge atât de departe cu amăgirea, încât vrea să ne convingă de neputinţa întoarcerii către Dumnezeu.

Note:
1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 311.
2. Căci Dumnezeu nu este autorul răului, cap. V, trad. rom. în PSB vol. 17, Om. IX, p. 441.
3. Răspunsuri către Talasie, FR vol. 3, p. 31.
4. Cf. Serghei Bulgakov, Lumina neînserată, cap. II, p. 346.
5. Răspunsuri către Talasie, p. 34.
6. Cf. Pavel Florenski, Stâlpul şi temelia adevărului, trad. Emil Iordache, Iulian Friptu şi Dumitru Popescu, Ed. Polirom, Iaşi 1999, p. 121-122.
7. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, p. 314.
8. Cf. Ibidem, p. 314.
10. Cf. Ibidem, p. 316.
11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Note la Sf. Atanasie cel Mare, “Viaţa Cuviosului Părintelui nostru Antonie, 28, în PSB vol. 15, Ed. IBMBOR, Buc. 1987, p. 214.