Despre pacatele sau blestemele care se transmit peste generatii

[anna21]

În prealabil postat de Fani71

Si atunci, inseamna ca pe vremea acestor sfinti erau mai multi oameni conceputi in zile de post si sarbatoare sau ca parintii se infranau mai putin decat in zilele noastre?
Ca doar in zilele noastre mor mult mai putini bebelusi si femei la nastere...
Cel putin in Europa.
Or fi mai desfranati africanii si asiaticii?

Suparata? Pe cine?

[Fani71]

În prealabil postat de anna21

Suparata? Pe cine?

Ai fost subtila aici, Anna
Da, ma supara interpretarea leglista a pacatului si conceptia de tip calvinist ca suntem nascuti pentru moarte sau boala, si chiar pentru damnare (de la una pana la alta nu-i decat un pas, din moment ce p. Boca spune ca copiii conceputi in post sau ai carei mame a facut dragoste in timpul sarcinii vor deveni curvari.
Ma supara, ma intristeaza faptul ca tot ce a spus Hristos si apostolii in Noul Testament despre libertate si sfarsitul domniei Legii si inceputul domniei Duhului nu mai este in mare parte inteles.
Si cand asemenea idei se strecoara si la marii sfinti, ma intristeaza si mai tare.
(Ma intristeaza si ca acest mare sfant, sf. Serafim de Sarvov, se ruga in fata icoanelor dulcegi din sec al 19lea; ceea ce nu l-a impiedicat sa fie sfant, totusi)

Este adevarat ca este o ispita umana sa ne refugiem in definitii contabile si legaliste ale pacatului. Este de fapt mai simplu: luam o lista pe care o verificam. Dupa aia le spovedim si gata, ne-am linistit constiinta.
In schimb, morala libertatii este mai grea. Ea cere dezvoltarea discernamantului, a dreptei socotinte, a maturitatii spirituale. Trebuie mereu sa ne cercetam sa vedem de ce facem un anume lucru, de ce nu facem altul, chiar daca acele lucruri nu sunt pe lista indreptarelor de spovedanie, respectiv sunt. Trebuie mereu sa ne intrebam daca vrem sa ne indreptatim pe noi insine ca fariseul ('multumesc Doamne ca eu nu sunt ca altii, postesc etc').

[cristiboss56]

În prealabil postat de Fani71

Ai fost subtila aici, Anna
Da, ma supara interpretarea leglista a pacatului si conceptia de tip calvinist ca suntem nascuti pentru moarte sau boala, si chiar pentru damnare (de la una pana la alta nu-i decat un pas, din moment ce p. Boca spune ca copiii conceputi in post sau ai carei mame a facut dragoste in timpul sarcinii vor deveni curvari.
Ma supara, ma intristeaza faptul ca tot ce a spus Hristos si apostolii in Noul Testament despre libertate si sfarsitul domniei Legii si inceputul domniei Duhului nu mai este in mare parte inteles.
Si cand asemenea idei se strecoara si la marii sfinti, ma intristeaza si mai tare.
(Ma intristeaza si ca acest mare sfant, sf. Serafim de Sarvov, se ruga in fata icoanelor dulcegi din sec al 19lea; ceea ce nu l-a impiedicat sa fie sfant, totusi)

Este adevarat ca este o ispita umana sa ne refugiem in definitii contabile si legaliste ale pacatului. Este de fapt mai simplu: luam o lista pe care o verificam. Dupa aia le spovedim si gata, ne-am linistit constiinta.
In schimb, morala libertatii este mai grea. Ea cere dezvoltarea discernamantului, a dreptei socotinte, a maturitatii spirituale. Trebuie mereu sa ne cercetam sa vedem de ce facem un anume lucru, de ce nu facem altul, chiar daca acele lucruri nu sunt pe lista indreptarelor de spovedanie, respectiv sunt. Trebuie mereu sa ne intrebam daca vrem sa ne indreptatim pe noi insine ca fariseul ('multumesc Doamne ca eu nu sunt ca altii, postesc etc').

Doamna Profesoară, te rog fără supăprări şi mâhniri aiurea , căci ele ne îndepărtează cu adevărat de la credinţă, ne slăbesc, ne rătăcesc . Vb. extrem de serios ! Urmează-ţi Calea şi Vocea Conştinţei şi totul e OK ! Supărările pe Sfinţi , chiar că nu-şi au rostul ! Avem de unde alege, Dragă Fani , după inima şi sufletul fiecăruia ! Toate bune ţie !

[Noesisaa]

Am o dilema. Bun, sunt foarte de acord, pacatul este ceea ce te indeparteaza de Dumnezeu, ceea ce intrerupe relatia ta cu Dumnezeu. Ceea ce poate sa insemne multe lucruri pentru multi oameni. De exemplu in mai toate indreptarele de spovedanie in care m-am uitat scrie ca purtatul margelelor, cerceilor, spalatul cu sapun parfumat ( ) este un pacat. Dar eu nu simt ca asa ceva ma indeparteaza de Dumnezeu. Practic marea majoritate a timpului nici nu constientizez faptul ca am cercei in urechi. La fel, astazi absolut toate sapunurile sunt parfumate, deci aproape ca nici nu bag in seama lucrul asta cand ma spal pe maini, de exemplu. Deci fiindca mie nu mi se pare normal ca astfel de lucruri sa fie pacate, sau ca ma indeparteaza in vreun fel de Dumnezeu nu le voi mentiona la spovedanie.

Problema este: exista pericolul de a spune ca un anumit lucru este sau nu este pacat doar fiindca nu simt eu ca este pacat, sau nu simt eu ca ma indeparteaza de Dumnezeu. Poate ca acel sapun parfumat chiar ma poate indeparta , macar putin de Dumnezeu daca e super scump, fiindca nu este un exemplu de viata cumpatata. Apoi in societatea de azi atatea lucruri care sunt anormale, sau care de fapt indeparetaza de Dumnezeu au devenit absolut normale. De exemplu, am auzit de nenumarate ori cupluri necasatorite care stau impreuna spunand ca daca ei se iubesc din inima, Dumnezeu nu are cum sa se supere pentru dragostea lor, ceea ce inseamna ca ei nu simt ca ceea ce fac este un pacat, sau ca ii indeparteaza de Dumnezeu. Si totusi...

Ceea ce vreau sa spun este ca o interpretare a pacatului in sensul de fapta care indeparteaza de Dumnezeu necesita o maturitate spirituala mare, poate chiar foarte/prea mare. Daca nu ai fost crescut cat de cat in spirit crestin, daca nu prea ai fost la biserica, daca traiesti intr-o societate foarte secularizata, de unde sa iti dai seama cand te indepartezi de Dumnezeu? Si de aici unii pot sa traga concluzia ca daca nu simti ca te indepartezi de Dumnezeu, ce rost mai are spovedania, daca Dumnezeu este dragoste, si tot ce fac este sa caut dargostea?....

[cristiboss56]

Apăi , dragă Cristina , să nu complicăm mai mult , mult prea mult lucrurile ! Eu , spre exemplu, nu am citit în nici un îndreptar chestia cu săpunul . . . Să fim echilibraţi , şi toate sunt "bune" , până la urmă . Ţie nu-ţi spune inima când te îndepărtezi de Dumnezeu ? Eu sunt sigur, mai ales la tine ! Apoi sunt cele făptuite cu ştinţă sau fără ştinţă, cu voie sau fără voie . . . Toată problema se pune în echilibrul şi discernământul nostru, în dragostea şi credinţa noastră , altfel pur şi simplu ne îndreptăm încet şi sigur într o altă direcţie ( nedorită de nimeni ) , unde mintea se duce pe "apa Sâmbetei". Dumnezeu ne vrea normali , exact aşa cum suntem. El este cel mai bun cunoscător de inimi ! Nu ne vrea Sfinţi, dar nici pociţi prin "automutilare" ! Un creştin echilibrat , cunoaşte ce este păcatul , şi mai ales care sunt păcatele, în rest sunt excese nedorite şi nefolositoare .

[Noesisaa]

În prealabil postat de cristiboss56

Apăi , dragă Cristina , să nu complicăm mai mult , mult prea mult lucrurile ! Eu , spre exemplu, nu am citit în nici un îndreptar chestia cu săpunul . . . Să fim echilibraţi , şi toate sunt "bune" , până la urmă . Ţie nu-ţi spune inima când te îndepărtezi de Dumnezeu ? Eu sunt sigur, mai ales la tine ! Apoi sunt cele făptuite cu ştinţă sau fără ştinţă, cu voie sau fără voie . . . Toată problema se pune în echilibrul şi discernământul nostru, în dragostea şi credinţa noastră , altfel pur şi simplu ne îndreptăm încet şi sigur într o altă direcţie ( nedorită de nimeni ) , unde mintea se duce pe "apa Sâmbetei". Dumnezeu ne vrea normali , exact aşa cum suntem. El este cel mai bun cunoscător de inimi ! Nu ne vrea Sfinţi, dar nici pociţi prin "automutilare" ! Un creştin echilibrat , cunoaşte ce este păcatul , şi mai ales care sunt păcatele, în rest sunt excese nedorite şi nefolositoare .

Sigur, sigur, ai dreptate Cristi, Toti ne nastem cu o constiinta care sa ne spuna, macar minimum minimorum, ce e bine si ce e rau. Dar eu spuneam ca de multe ori ni se poate intampla ca, dat fiind ca suntem prea implicati in viata seculara, constiinta noastra sa fie tocita. In afara daca faci un efort constient si incerci sa tii legatura cu Hristos si biserica, este greu sa iti dai seama unde si daca exista adevar obiectiv.

[adam000]

Anita, noi nu putem stii motivul pentru care unii copii sint bolnavi iar altii nu, pentru ca nu putem intelege ratiunea Divina cu mintea noastra ingusta si limitata. Eu cred ca este pacat si sa incercam sa cautam o explicatie pentru ca e dovada de mandrie sa credem ca noi cu mintea noastra limitata putem intelege tainele Lui Dumnezeu. In felul asta nu numai ca ne putem sminti singuri foarte usor daca incepem sa ne intrebam de ce ingaduie Dumnezeu una sau alta (pentru ca in felul acesta nu tinem cont de iubirea si iertarea Lui Dumnezeu fata de noi), dar chinuindu-ne singuri mintea in felul asta putem ajunge pina la hula pentru ca de fapt in felul asta judecam actiunile Lui Dumnezeu, ceea ce este un mare pacat.

Un lucru mie imi este foarte cert: ca Dumnezeu NU este nedrept ca sa pedepseasca un copil nevinovat pentru pacatele parintilor sai (de altfel scrie in Biblie).

Este pacat sa gandim ca pacatele parintilor se transmit ca pedepse copiilor pentru ca atunci negi Taina Botezului.
Aici ii dau dreptate lui Fani ca conceptia legalista asupra pacatului nu poate aduce lumina in suflet, ci numai Duhul face viu.

Trebuie sa ne fie foarte clar ca in afara de Mantuitor, care este singurul fara de pacat, in rest toti oammenii sintem pacatosi. Toti am pacatuit. Toti parintii de pe lumea asta au facut pacate!
Deci, daca ar fi sa gandim legalist ca pentru pacatele parintilor copii sint pedepsiti prin boli si necazuri, apoi ar insemna ca toti copii sa fie numai bolnavi si plini de necazuri pentru ca toti parintii de pe lumea asta au pacatuit.
Si totusi nu este asa. Nu toti copii sint bolnavi ci numai unii, relativ putini. Marea majoritate a copiilor sint sanatosi.

Aici se vede MAREA DRAGOSTE A LUI DUMNEZEU PENTRU NOI OAMENII!

Aici se vede ca Dumnezeu in marea Sa iubire de oameni nu ne da noua dupa pacatele noastre (ca daca ar fi dupa pacatele noastre judecate in sens legalist atunci n-ar mai exista om sanatos), ci ne da noua dupa MAREA SA IUBIRE SI IERTARE!

Daca noi am primi plata pentru pacatele noastre apoi nici unul nu am fi vrednic (prin propriile noastre fapte) pentru a ne Impartasi cu Sfintele Taine si nici unul nu ar fi vrednic de slujirea preoteasca. Dar Dumnezeu ne-a dat IN DAR Harul Sau si iertarea pacatelor. Nu pentru faptele noastre, ci din infinita Sa iubire de oameni. Noi sintem niste fiinte neputincioase care prin puterile noastre nu putem face absolut nimic pe lumea asta. Numai cu ajutorul Lui dumnezeu putem.

Deci sa dam Slava Lui Dumnezeu pentru infinita Sa iubire si iertare pe care o are pentru noi si cand ne rugam sa ne smerim pina in adancul sufletului nostru.

Iar cand vedem un copil bolnav sa il ajutam cat de mult putem, ca asa este incercata credinta noastra. Sa ne aratam si noi iubirea noastra fata de semenii incercati, asa cum si Dumnezeu Si-a aratat iubirea Sa fata de noi.

[elizabeta]

În prealabil postat de Noesisaa

Am o dilema. Bun, sunt foarte de acord, pacatul este ceea ce te indeparteaza de Dumnezeu, ceea ce intrerupe relatia ta cu Dumnezeu. Ceea ce poate sa insemne multe lucruri pentru multi oameni. De exemplu in mai toate indreptarele de spovedanie in care m-am uitat scrie ca purtatul margelelor, cerceilor, spalatul cu sapun parfumat ( ) este un pacat. Dar eu nu simt ca asa ceva ma indeparteaza de Dumnezeu. Practic marea majoritate a timpului nici nu constientizez faptul ca am cercei in urechi. La fel, astazi absolut toate sapunurile sunt parfumate, deci aproape ca nici nu bag in seama lucrul asta cand ma spal pe maini, de exemplu. Deci fiindca mie nu mi se pare normal ca astfel de lucruri sa fie pacate, sau ca ma indeparteaza in vreun fel de Dumnezeu nu le voi mentiona la spovedanie.

Problema este: exista pericolul de a spune ca un anumit lucru este sau nu este pacat doar fiindca nu simt eu ca este pacat, sau nu simt eu ca ma indeparteaza de Dumnezeu. Poate ca acel sapun parfumat chiar ma poate indeparta , macar putin de Dumnezeu daca e super scump, fiindca nu este un exemplu de viata cumpatata. Apoi in societatea de azi atatea lucruri care sunt anormale, sau care de fapt indeparetaza de Dumnezeu au devenit absolut normale. De exemplu, am auzit de nenumarate ori cupluri necasatorite care stau impreuna spunand ca daca ei se iubesc din inima, Dumnezeu nu are cum sa se supere pentru dragostea lor, ceea ce inseamna ca ei nu simt ca ceea ce fac este un pacat, sau ca ii indeparteaza de Dumnezeu. Si totusi...

Ceea ce vreau sa spun este ca o interpretare a pacatului in sensul de fapta care indeparteaza de Dumnezeu necesita o maturitate spirituala mare, poate chiar foarte/prea mare. Daca nu ai fost crescut cat de cat in spirit crestin, daca nu prea ai fost la biserica, daca traiesti intr-o societate foarte secularizata, de unde sa iti dai seama cand te indepartezi de Dumnezeu? Si de aici unii pot sa traga concluzia ca daca nu simti ca te indepartezi de Dumnezeu, ce rost mai are spovedania, daca Dumnezeu este dragoste, si tot ce fac este sa caut dargostea?....

"Căci nu mă ştiu vinovat cu nimic, dar nu întru aceasta m-am îndreptat. Cel care mă judecă pe mine este Domnul". Asa ne spune Sf.Ap.Pavel in Epistola 1 catre Corinteni. In "codul genetic" al fiecaruia, ca sa spun asa, Dumnezeu a pus o "gena" (scuzati-ma, va rog, nu sunt teolog), care consta in simtul binelui si al raului, cu grade diferite in functie de personalitatea si puterea de intelegere a fiecaruia. Aceasta nu inseamna nicidecum ca Dumnezeu a gresit punand masuri diferite in fiecare, ci mai degraba potriveste haina dupa frigul de-afara. Mai mult, sensibilitatea constiintei creste, odata cu progresul spiritual. Eu, cel putin, asa cred.
In contextul celor scrise de tine, eu inteleg de-aici urmatorul lucru: chiar daca sapunul este parfumat, si prin asta imi desfatez simturile, totusi nu ajung la idolatrie, considerand trupul mai important decat sufletul. Chiar daca un sapun cu aroma puternica este mai scump, poate ca este necesar, pentru ca spalandu-ma cu aromate, nu-i oblig pe ceilalti sa-mi suporte mirosul natural (care poate sa nu fie tocmai placut). Asta nu ma impiedica ca dau de pomana, si nici nu ii reduce cuantumul...Prin urmare, sapunul poate fi considerat fie un obiect de utilitate, fie unul de placere...cred ca aici este una din diferente.
Concubinajul este, de cele mai multe ori, bazat pe dragoste, nu pe interese conjuncturale. Este adevarat. Dumnezeu vede, si cred ca acorda un timp "de gratie" pentru indreptarea vietii, dar pacatul in sine ramane, si fiind pacat impotriva curatiei, este pacat grav.

[glykys]

În prealabil postat de Noesisaa

Ceea ce vreau sa spun este ca o interpretare a pacatului in sensul de fapta care indeparteaza de Dumnezeu necesita o maturitate spirituala mare, poate chiar foarte/prea mare. Daca nu ai fost crescut cat de cat in spirit crestin, daca nu prea ai fost la biserica, daca traiesti intr-o societate foarte secularizata, de unde sa iti dai seama cand te indepartezi de Dumnezeu? Si de aici unii pot sa traga concluzia ca daca nu simti ca te indepartezi de Dumnezeu, ce rost mai are spovedania, daca Dumnezeu este dragoste, si tot ce fac este sa caut dargostea?....

Foarte bine punctat!

[Noesisaa]

În prealabil postat de glykys

Foarte bine punctat!

Bun, da, dar am fost si putin cam prea pesimista. Oameni cu totul tociti din punct de vedere moral sunt putini. Apoi spovedania nu se face de unul singur, mai este si parintele duhovnic care poate sa dea ghidare, sau oricum sa explce reperele morale. Apoi oricine cat de cat preocupat de starea lui sufleteasca poate sa isi arunce ochii pe cele 10 porunci si sa mediteze despre cum/daca/pe care le-a incalcat. Apoi se poate uita si peste cele 9 fericiri ca sa vada daca macar a incercat sa se apropie de idealul de viata crestin si unde si de ce s-a poticnit. Si asa isi poate da seama cat de cat cu ce l-a suparat pe Dumnezeu sau cum s-a indepartat de ceea ce spune Dumnezeu. Pentru inceput e bine, apoi cu cat avansezi in maturitate spirituala iti dai seama si de alte lucruri.

De aceea vad indreptarele cu 438 (sau cate or fi, nici mai mult nici mai putin) pacate posibile, care mai de care, nu prea folositoare. In loc sa te gandesti tu si sa iti dai seama cam pe unde esti sau cat de departe esti de Dumnezeu, incerci sa bifezi, si esti preocupat ca nu cumva sa fi pierdut vreo unul, sau te gandesti daca ai facut sau nu ai facut chestia aia, ca nu iti mai aduci aminte, si apoi daca ai scapat vreo unul, vai, nenorocire mare. Am mai vazut pe la biserica cate cineva cu lista de trei pagini cu pacate numerotate de la 1 la cat o fi fost, citind, citind, citind sub epitrahilul preotului. Ma gandesc ce-o fi gandind preotul in momentul ala, probabil ca nu se mai termina. Apoi fiind doar o lista citita, sunt sigura ca parintelui ii este greu sa isi aminteasca de fiecare lucru pe care l-ai spus ca sa iti mai dea cate un sfat, lipseste comunicarea, legatura, dialogul.