Forumul nostru - forum de educatie crestina???

[ory]

Acum sunt racita, am frisoane dar cred ca nu delirez...n-am inteles niciodata statutul crestinului, mai ales in societate . Ce se vrea aici, sa pretindem ca a fi crestin echivaleaza doar cu datoria de a da din gura despre cele sfinte, sau cum ? Nu inteleg !
De ce este inlaturata sistematic ideea de a vorbi ca si om, ca si crestin, ca si sot-sotie, ca si om de afaceri sau oricare mererie am detine, pretinzandu-se a fi departajate vizibil de calitatea de crestin, sa inteleg ca, crestinul se defineste doar prin confesiunea pe care o inalta, prin rugaciunea pe care o pronunta si atat ? Sau, si prin calitatea lui in societate, in familie, in sine ca individ, la serviciu, la scoala...peste tot esti crestin, peste tot arati statutul tau de crestin prin comportament, nu este nevoie sa faci cruce sa arati, poti sa dai mana unui om cazut si astfel arati compasiune si intelegere...sau, trebuie cumva sa strigi in gura mare ca faci acest lucru pentru Domnul ?
Eu citesc multa superficialitate in calitatea crestinului, permanent speriat de propriile lucruri, de propria natura si indatorire, de parca Dumnezeul Cerului si al Pamantului, ar fi doar al cerului....
Degeaba spune Geo ca noi suntem mai pe dinafara daca nu aducem la cunostinta citate interminabile si povesti frumos creionate despre suferinta si pedeapsa crestinului, noi suntem oameni diferiti, ca atare ne exprimam diferit, credem diferit, intelegem diferit si, dupa cum se vede traim diferit, chiar daca sustinem acelasi crezamant.
Crestinul nu este doar crestin, nu se duce doar la biserica si se hraneste doar cu cuvinte, crestinul merge si la serviciu, supus de un sef mai putin crestin, crestinul merge la sotie si la copii...supusi atator drepturi si obligatii, crestinul mananca si bea, are hobii si interese. Crestinul este o persoana, un individ, este o fiinta umana, este o anatomie extrem de compleza, o psihologie pe masura....crestinul este Creatia Lui Dumnezeu, iar acesta nu a dat gres, degeaba i-l tot contestam, contestandu-ne natura , Dumnezeu a creat un echilibru extraordinar intre bine si rau, prin cea mai responsabila posibilitatea ce ni s-a dat de a alege, de a discerne si de a actiona in consesinta.
Toate astea ne definesc ca si crestini, ca oameni in primul rand, nu doar viziunea si revelatia inselatoare ca suntem speciali si trebuie sa ne desavarsim in masura in care ajungem sa-i renegam pe ceilalti si pe insusi Dumnezeu, din mandria noastra.

În prealabil postat de ory

Eu citesc multa superficialitate in calitatea crestinului, permanent speriat de propriile lucruri, de propria natura si indatorire, de parca Dumnezeul Cerului si al Pamantului, ar fi doar al cerului....

Ei, vezi tu, ory, cum, fara sa-ti dai seama, cazi in aceeasi greseala precum a celor de sub propria-ti lupa!... De multe ori ma surprind pe mine insumi procedand la fel, dar nu-i corect. In general fiecare isi creeaza propria imagine despre ce inseamna in (sub)constientul lui BINE si ADEVAR; tot ce este in afara imaginii tabloidului sau, nu este important si este viciat. Si eu si tu si fiecare dintre noi suntem subiectivi si in mod normal, nu trebuie sa ne afecteze prea mult pozitia celorlalti, decat ca o initiere si o receptare a valorilor sau a experientelor altora. Dar noi ne-am obisnuit sa ne consideram in mijlocul unui Adevar, iar de acolo raportam totul. Astfel se nasc discutiile contradictorii, disputele, rautatile, dusmaniile. Omul smerit (nu neaparat crestinul, fiindca lumea nu se limiteaza doar la crestinism si mi-e ciuda ca motivatia de a fi crestin - cu predilectie ortodox - ne da acel sentiment de preamarire, de parca suntem deja alesii Mantuitorului Iisus, iar noi nu trebuie sa facem mare lucru pentru asta, ci doar sa spunem "Cred Doamne si marturisesc!", chiar daca imediat dupa aceea ne uitam chioras la cel care este de alta confesiune, avand certitudinea ca... se duce "dracului"!), omul smerit, deci, trebuie sa se inteleaga mai intai pe sine. Iar daca o face, nu va mai judeca pe nimeni, ci eventual se va ruga pentru ceilalti.

În prealabil postat de ory

Sunt mult oameni care intra si raman pe forumul acesta fiindca le pasa de credinta, de Dumnezeu, altfel nu ar intra, insa isi manifesta acesta in mod diferit, fiindca suntem caractere diferite, iar Dumnezeu ne judeca dupa particularitatea fiecaruia interioara si exterioara , nu dupa " propovaduire ", dupa inimasi fapte .

Nu prea inteleg ce inseamna "fapte" pentru tine? Oare nu cumva tot la fapte se incadreaza si aceasta "propavaduire"? Depinde insa cum o intelege fiecare. Spre exemplu, de cand sunt pe acest forum am descoperit multe, iar la randul meu, dau mai departe ceea ce inteleg eu ca inseamna "Cuvantul Lui Dumnezeu". Astfel am gasit varianta audio a cartii Pelerinul rus Am ascultat cu sufletul la gura, apoi am cumparat CD-uri si am downloadat integral in 7 exemplare a cate 8 CD-uri, pe care le voi duce duminica la biserica, iar parintele le va da celor care au in acasa sau in masina un CD-PLAYER, si au ceva in comun cu credinta. Intentionez sa fac la fel si cu Sfanta Evanghelie , si cu Filocalia , si cu multe altele. Am mai procedat astfel cu unele dintre predicile Parintelui Teofil Paraian, caut inca muzica bisericeasca deosebita (am gasit ceva, dar insuficient pentru a completa 60-80 de minute) si voi oferi gratuit bisericii. Oare asta nu unseamna tot un gen discret de propavaduire? Oare aceste fapte nu pot fi trecute la aceasta categorie?
Eu stiu ca sunt pacatos. Stiu ca nu sunt intotdeauna in stare sa ma rog cat si cum ar trebui. Sunt destul de orgolios cand de fapt ar trebui sa fiu smerit, dar am observat ca smerenia mea serveste altora drept incuviintare si acord pentru ceva cu care nu pot fi! Ofer obrazul celalalt o singura data, iar daca ai avut tupeul sa lovesti din nou, iti blestemi singur zilele! Dar incerc totusi sa fac ceva cu care sa pot echilibra balanta la ziua judecatii! Eu asa vad lucrurile!