Poezii preferate...

[andrei_im]

Vecernie

Nichifor Crainic



Pe-aici, în sus, e schitul la capat de colnic.
L-a zugravit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinti intre stergare de galben borangic
Si sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot misca vazduhul peste munti
Si se bolteste-n sunet cat cerul de margean
De dincolo de lume te-ndeamna să renunti
O taina fără de moarte la veacul pamantean.

Vom asculta din strana vecernia-n sobor
Când intra-n schit odata cu pasul serii lent
In murmure ca zvonul albinelor în zbor
Naluci calatorite din Vechiul Testament.

Cu aur pe odajdii, inbalsamatii tei
Vor ingina soborul prin geamurile mici.
Eu recita-voi psalmul sublim 103,
Iar tu Lumina lina m-as bucura să zici.

Când, la sfarsitul slujbei, vom saruta sfios
Argintul sfintei scoarte de Evangheliar,
Ne va parea o clipa ca ne-a zarit Hristos,
Miscand încet perdeaua intrarii în altar.

[andrei_im]

Lauda

Nichifor Crainic



Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ti amiaza
Si lumea o spanzuri în haos de-o raza,
Metanie tie, Parinte.
Izvod nevazut al vazutelor linii,
Mă scalzi si pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh invalit în naluca de huma,
Sunt om odraslit dintr-un tata si-o muma,
Dar sunt neraspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spuna-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins si pe mine-n miscare?

Nici maica nu stie ce tainica norma
Imi dete din carnea-i vremelnica forma,
Neant inflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli si astre
Din vesnica ta-ntelepciune.

In ceruri, Parinte, sunt abur în aburi
Si-asemeni cu apa ce-ngheata pe jgheaburi
Prind coaja de carne din spatiu.
Tu cugeti, se naste; voiesti si dureaza;
Respiri si-nfloreste; iubesti si vibreaza
De-adancul luminii nesatiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dara de umbra acestei planete
Cu spuma de soare pe creste;
Si-n saltul credintei gustând vesnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Ca sunt intru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiaza,
Fapturile-n tine de-a pururi dureaza
Si-n spatiu vremelnic colinda.
A fi, bucurie eterna si sfanta!
O vraja a toata lumina rasfranta
De-a gloriei tale oglinda.

[andrei_im]

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Radu Gyr



Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru cântecul tău ţintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zări şi-o căciula de stele,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ţi ies inainte,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

[lareine]

Cat de frumoase pot fi..

[andrei_im]

ALTAR ADORMIT

Danion Vasile


Nu vreau să vin la înmormântarea ta,
Nici la parastasurile de patruzeci de zile,
De patruzeci de ani, de zeci şi sute de ani,
Vreau doar să ştii, de-acolo de unde eşti,
Că după tine mai suspină cineva.


Te-au lăsat aşa cum ai adormit ştiind
Că nu se pricep să te lege de Cer prin rugă crâncenă,
Nici să-ţi sfinţească ridurile cu lacrimi de aghiazmă;
Că nu-şi pot pune inimile să-ţi ardă la căpătâi
Şi că tămâia dragostei pentru tine le lipseşte,
Ştiind că fiii trebuie să se ocupe
De cei adormiţi ,
Nu cei care nu pot spune nici “Veşnică pomenire”,
Ştiind că şi ei te-au ucis.


Pentru tine ne rugăm la Dumnezeul Dumnezeilor
Care te va trezi când te vom iubi destul.
Mi-e dor de sufletul tău, de trupul tău,
De doină şi de cruce, de glie,
Mi-e dor de freamătul tău- Românie…

[amatyyy]

Mihai Codreanu (1876-1957)

Iisus veni si-n casa mea-ntr-o seara:
Era-ntr-un tainic si suav apus...
Si-am stat in casa singur cu Iisus...
Si-afara era blinda primavara.

Atunci mi-a spus cu vocea Lui cea clara
Ca oamenii sunt buni, desi L-au dus
Sa-L bata-n cuie pe Golgota, sus,
Fiindca i-a iubit din cale-afara.

Si mi-a mai spus ca poate fi iertat
Chiar Iuda ce-L vindu cu-n sarutat,
Ca sa-si sporeasca cu treizeci argintii.

Apoi, plecind, din prag mi-a spus asa:
Comoara sufletului ca si-a mintii
E sa iubesti, pentru-a putea ierta.

[amatyyy]

Pan Halippa (1883-1979)

Priviti la fata lui umila,
La singele-i nevinovat,
Varsta cu-atita far-de mila
De-o lume neagra de pacat.

Priviti la crucea ne-ndurata,
Pe care este tintuit,
Si spuneti, daca v-a fost data
Aceeasi jertfa de-mplinit.

O, fratilor in suferinta,
Rabdati si inimle sus!
Caci noi avem in umilinta
Ca-ntii tovaras pe IISUS.

[glykys]

Nebiruita arma
V. Voiculescu

În van luptam cu sabia mea slabă,
Mă răpunea duşmanul nempăcat,
Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă
Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.


Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii:
Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc
Mi-ai prins în mâna praştia iubirii
Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.

[glykys]

Te-astept: intra
V. Voiculescu

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.
Crdeam că aşa trebuie:

Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,
Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!…
N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală;
Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală.
Am crescut-o mai rău ca pe prinţese:
Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese.
Voinică, se plânge că oboseşte-ndată:
Inimă făr de rost, inimă răsfăţată.
Crdeam că aşa trebuie: poeţii
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.
Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!
Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri,
Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri.
Sare, s-aprinde, o apucă atacuri
Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!
…Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept.
Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept.
Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.

[glykys]

Am cautat iubirea
Costache Ioanid

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfîntă
ca pe un cer de cîntec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncîntă.
Şi-am întîlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pămînt edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămîi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pămîntul, dar pace n-am găsit.
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întîlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.
Trecea pe-o cărăruie întîmpinînd batjocuri,
lăsînd să-i rupă cîinii din haină cîte-un fald.
Urca pe colţi de stîncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sînge cald.
Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strîns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
cînd am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.
Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.
-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povară de osîndă sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi străinul, urcînd încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…