Rugaciunea lui Iisus

de cat timp ai inceput sa o spui si cum o spui? cu gura sau cu gura si cu mintea? folosesti tehnica respiratiei? da la inceput ispitele sunt destul de ciudate.. da nu trebuie sa le bagi in seama.. tre sa te simti ca vamesul, de fapt este rugaciunea vamesului Dumnezeule milostiv fi mie pacatosului a foat adaptata si anume, Dumnezeule a fost inlocuit cu Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu caci acum stim ca El e Dumnezeul nostru si Milostif fi mie pacatosului cu miluieste-ma pe mine pacatosul.. ajuta mult la copiat pururea starea si smerenia vamesului

[Seraphim7]

Pai am inceput sa o spun cu buzele,apoi am focalizat mintea spre atentia ei,si pe urma am simtit si inima cum se incalzeste de la rostirea ei.Acum ,deoarece mintea se risipeste de la rostire ,incerc sa o zic cu ochii inchisi,dar o teama apare cand ii tin prea mult inchisi ,cred ca diavolul imi inspira aceasta teama.Dar tu cum o zici?

[Jane Says]

În prealabil postat de Seraphim7

Pai am inceput sa o spun cu buzele,apoi am focalizat mintea spre atentia ei,si pe urma am simtit si inima cum se incalzeste de la rostirea ei.Acum ,deoarece mintea se risipeste de la rostire ,incerc sa o zic cu ochii inchisi,dar o teama apare cand ii tin prea mult inchisi ,cred ca diavolul imi inspira aceasta teama.Dar tu cum o zici?

Si eu simt o teama organica, densa, uneori cand ma rog.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Jane Says

Si eu simt o teama organica, densa, uneori cand ma rog.

Este nejustificată, în modul normal de a fi , această teamă , pentru că ea , RUGĂCIUNEA , este tămăduitoare şi un adevărat balsam pentru suflet, dar tot ea este Armă de temut pentru Diavol ! Deci temător e DIAVOLUL , nu noi . . . !

[Imogene]

În prealabil postat de cristiboss56

Este nejustificată, în modul normal de a fi , această teamă , pentru că ea , RUGĂCIUNEA , este tămăduitoare şi un adevărat balsam pentru suflet, dar tot ea este Armă de temut pentru Diavol ! Deci temător e DIAVOLUL , nu noi . . . !

Mi-ar placea sa fie asa, dar mai degraba mi-e frica mie. Poate din cauza ca nu cred cum trebuie. :)

[geo.nektarios]

Ceea ce am gasit si m-a linistit si m-a odihnit cel mai mult despre intelesul si practica Rugaciunii lui Iisus este cartea unui Isihast Anonim „Vedere duhovniceasca” si pe drept spune isihastul vedere duhovniceasca, pt ca prin practica acestei rugaciuni, se ajunge la vederea celor dumnezeiesti... se ajunge la contemplare... la rapirea mintii in lacasurile ceresti...

Nu am a spune prea multe despre Rugaciunea lui Iisus desi am mai scris si pe alte topicuri, in diferite forme, revin insa aici cu cuvintele acestui Isishast anonim care spune mult mai frumos despre intelesul ei decat as spune-o eu.
Sper sa va fie de folos asa cum si eu m-am folosit si m-am incredintat de acestea...

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca Sa Evan ghelie: "Cel care crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui". Oricine doreste, asadar, sã iasã din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceastã apã vie a Sfântului Duh, sã se nevoiascã sã dobândeascã în inima sa rugãciunea mintii si a inimii, adicã aceasta: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã", pe care sã o spunã o datã cu fiecare respiratie. Cel care doreste sã aibã totdeauna în inima sa aceastã rugãciune sã asculte mai întâi despre pregãtirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi sã asculte si felul în care trebuie sã o spunã.
Deoarece împãratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curãtenie, nu intrã la întâmplare în inima murdarã, nesocotitã si nepregãtitã, pentru cã se spune: "In inima nesocotitã Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va iesi". Ci intrã în inima socotitã, pregãtitã si curatã. Ascultati pe proorocul David, care zice despre aceastã pregãtire a inimii astfel: "S-a pregãtit inima mea", apoi "Voi slãvi si voi cânta în slava mea", ceea ce aratã cã mai întâi trebuie sã ne pregãtim inima curatã pentru primirea lui Hristos si, dupã ce îl primim în inimã pe Hristos, putem sã spunem rugãciunea si sã o avem fãrã încetare în inima noastrã, bucurându-ne si veselindu-ne, dupã cum spune Apostolul: "Strigând si cântând în inima noastrã Domnului".
Iar pregãtirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea fãrã mãsurã a trupului, umilirea excesivã. Pentru cã, pe de o parte, postul neîncetat curãteste trupul postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de altã parte ostenirea trupului mordficã zvâcnirile necuviincioase ale cãrnii, iar umilirea exageratã aduce rugãciunea si devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Umilinta binevesteste celui ce se pregãteste vestea cea bunã a mângâierii si-i aduce la cunostintã cã din clipã în clipã rugãciunea va sosi în inima lui. Odatã venitã rugãciunea, aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si strãlucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.
Iar dacã mintea este luminatã, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vãtãmãtor.
Asadar, cu toatã atentia, sã înceapã a spune rugãciunea cu putinã sfortare si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba, ci sã o spunã din adâncul inimii, dupã cum se spune: "Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu". De asemenea, atunci când spune rugãciunea în felul acesta sã-si tinã putin respiratia. In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã nicidecum de locul unde se spune rugãciunea.
Si dacã începe sã se încãlzeascã locul unde se spune rugãciunea, atunci sã spunã rugãciunea din ce în ce mai tare, dupã cum se spune: "Vor merge din putere în putere". si, spunând astfel de multe ori rugãciunea, începe sã doarã înlãuntrul pieptului, acolo unde se spune rugãciunea cu zdrobire de inimã, iar rugãciunea începe de la sine sã fiarbã în inimã, adicã în adâncul fiintei, iar întelesuri dumnezeiesti si duhovnicesti izvorãsc ca dintr-un izvor nesecat;
Din acest moment este clar cã Hristos a venit si a sãlãsluit în acea inimã, dupã cum a spus Hristos însusi în dumnezeiasca si sfânta Sa Evanghelie: "Unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu acolo voi fi si Eu în mijlocul lor", adicã acolo unde sunt inima, mintea si atentia adunate toate la un loc si cerceteazã în comun si cu evlavie numele Meu, acolo, voi fi si Eu. Si iarãsi spune Mântuitorul: "Eu si Tatãl Meu vom veni la el si Ne vom face sãlas întru el". De acum înainte rugãciunea se va spune cu usurintã deoarece, precum fierul înrosit bine în foc este prelucrat cu usurintã, si precum un om care doreste sã ardã un cuptor nu poate sã-1 aprindã si sã-l ardã dintr-o datã, ci putin câte putin, pânã când se va arde pe dinãuntru, si abia atunci, asezând lemnele în gura cup torului, focul le cuprinde deodatã si le înghite, tot asa se întâmplã si în inima omului. Dupã ce inima este aprinsã de focul Sfântului Duh, atunci spune rugãciunea cu multã cãldurã si cu multã usurintã.
Dupã încetarea rugãciunii silite si cu zdrobire de inimã, omul îsi vine în fire si îsi cunoaste foarte bine propria fiintã, adicã ia aminte si mediteazã la gândurile si amintirile pe care le avea înainte de a-si zdrobi inima cu rugãciunea si le aflã pe toate ca fiind capcane, buruieni, centre si inventii ale diavolului. Acest lucru îl întelege si mai bine din ceea ce urmeazã. Deoarece, de îndatã ce începe sã-si zdrobeascã inima sa cu rugãciunea stãruitoare, dispar împrãstiindu-se ca fumul întelesurile acelea necurate si îngâmfate care îl fãceau mai înainte sã se îndreptãteascã pe sine si sã se creadã mare si tare pentru nimic.
Atunci se împlineste în acesta cuvântul care spune: "Vãzut-am pe cel necredincios fãlindu-se si înãltându-se ca cedrii Libanului. Si am trecut si iatã nu era si l-am cãutat pe el si nu s-a aflat la locul lui". Si dacã se va duce si va pieri definitiv din inima lui acea amãgitoare îndreptãtire de sine, atunci se va vede pe sine nu numai gol de orice virtute, ci si pãcãtos si sãrman ca un vames.
Pe cel care are inima lui smeritã si zdrobitã de stãruinta rugãciunii îl cuprinde o adevãratã si vie evlavie pentru Dumnezeu si pentru cele sfinte. Si îl cuprinde atât de mult acea evlavie dumnezeiascã, încât si el însusi întelege lucrarea ei, de oarece i se pare si este convins cã nu se aflã în aceastã bisericã pãmânteascã, ci cã se aflã în Ierusalimul cel de sus, în slava aceea dumnezeiascã, unde împãratul tuturor este slãvit si prealãudat de miriade si miriade de îngeri dumnezeiesti. Atunci, de bucurie si de evlavie, curg si aleargã din ochii lui râuri de lacrimi calde, care îl curãtesc de tot pãcatul, dupã cum se spune: "Spãla-mã-voi si mai alb decât zãpada mã voi albi".
Pe lângã aceastã evlavie îl înconjoarã si îl cerceteazã si un alt har, adicã o datã cu lacrimile vine la acesta si o altã mângâiere dumnezeiascã, care nu se vede cu ochii trupesti, dar se vede foarte clar cu ochii mintii cum coboarã lin din cer, ca roua peste capul lui, precum roua profetului Ghedeon. Si de pe cap se revarsã peste tot trupul si rãspândeste mireasmã, sfintindu-l. De aceea spune Scriptura: "Binecuvântat este Dumnezeu Cel ce varsã Harul Sãu peste preotii Sãi, ca mirul ce se coboarã pe cap, pe marginea vesmintelor lui". Din pricina aceasta trupul lui devine usor si se umple de toatã mângâierea si dulceata duhovniceascã.

[geo.nektarios]

Prin urmare, primeste o înstiintare de la acest har cã s-a împãcat cu Dumnezeu si spune împreunã cu profetul: "Auzului meu vei da bucurie, bucura-se-vor oasele mele cele smerite", adicã "multumesc, Doamne, cã m-ai înstiintat si mi-ai dat sã înteleg prin acest semn al Harului Tãu cã m-ai iertat pe deplin de toate pãcatele mele si am fost mângâiat eu, netrebnicul robul Tãu, pentru cã atât de mult mã umilise pãcatul meu, încât alergam întotdeauna în ascunzãtoare si oasele mele tremurau de frica iadului."
Incã si alte multe cuvinte ale Sfintei Scripturi vin în gura lui în ceasul acela, care aratã cã Dumnezeu a primit pocãinta lui si rugãciunea lui, precum se spune: "Duhul umilit, inima înfrântã si smeritã, Dumnezeu nu o va urgisi".
Dar nu numai acestea sunt cele de care se bucurã un astfel de credincios, ci încã si multe alte întelesuri ceresti si dumnezeiesti ies din inima lui. Deoarece a fost dezlegat si risipit norul întunecos al pãcatului de cãtre luminarea rugãciunii mintii si cugetã armonia cuvântului sfânt care spune: "Le-a deschis lor mintea ca sã înteleagã Scripturile" si "Cel ce crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui" (Ioan 7, 38); deoarece inima omului clocoteste de întelesuri dumnezeiesti, iar gura lui vorbeste în parabole, precum se spune: "Deschide-voi în pilde gura mea, spune-voi cele ce au fost dintru început" (Psalm 77, 2). In clipa aceea inima este în întregime foc, pentru cã s-a aprins în inima lui focul, despre care spune Hristos: "Foc am venit sã arunc pe pãmânt, si cât as vrea sã fie acum aprins!" (Luca 12, 49). Atunci, în ceasul acela, omul acesta ceresc, care este aprins de lucrarea Sfântului Duh, hotãrãste în sine ca de acum înainte sã pãzeascã nestricate toate poruncile lui Hristos, dupã cum spune si profetul David: "Juratu-m-am si m-am hotãrât sã pãzesc judecãtile dreptãtii Tale" (Psalm 118, 106). Acest har fierbinte si izvorâtor de viatã al iubirii dumnezeiesti s-a dat acestuia pe mãsura strãdaniilor pe care le-a depus în timpul rugãciunii.
Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului, începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).
De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt, dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5, 17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41). Sã se roage cineva neîncetat, dar nu totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept.
Dupã ce se va odihni si vindeca, sã înceapã din nou strãdania rugãciunii celei zdrobitoare de inimã ca mai înainte, cu silire. Iar mintea sã fie treazã si sã pãzeascã neîncetat inima de atacurile diavolului. Si când diavolul vrea sã nãvãleascã, de îndatã mintea sã trezeascã si sã zdrobeascã inima cu rugãciunea din ce în ce mai puternic, pânã când îl va durea inima; atunci fãrã întârziere atacul diavolului va dispãrea ca norul purtat de vânt.
Pentru om este lucru cu neputintã sã alunge si sã nimiceascã atacurile diavoluiui în alt fel din inima lui decât prin rugãciunea aceasta stãruitoare a inimii, pe care, dacã o neglijeazã, este în pericol de a ajunge la moartea sufleteascã, dupã cum am spus mai înainte. Acest lucru îl aratã si cântarea sfintei Biserici a lui Hristos când spune: "Dacã dreptul cu greu se mântuieste, pãcãtosul unde se va arãta?" Deci, precum diavolul, vrãjmasul nostru cel fãrã de milã si neîmpãcat, luptã împotriva noastrã în multe chipuri pânã în ceasul mortii, la fel si noi sã-i stãm împotrivã cu numele lui Hristos, pânã la ultima noastrã suflare.

[vali99]

În prealabil postat de Jane Says

Si eu simt o teama organica, densa, uneori cand ma rog.

Teama e de la diavol...un parinte spunea ca atunci cind simti frica fa-ti cruce si schimba putin si zi "Preasfinta Nascatoare de DUmnezeu mintuieste-ne pe noi"...Oricum rugaciunea lui Iisus trebuie in general spusa cu accentul pe "miluieste-ma" sau pe "pacatosul" si in acest caz te concentrezi mai usor, te smeresti si nu mai intervine mindria (esti cineva, cine mai spune rugaciunea, etc - ispite de-a dreapta) care te pierde.. Cind spui asa nu mai intervine nici frica, caci diavolul nu se apropie de tine cind te smeresti. Scopul nu e rugaciunea in sine, scopul e pocainta, curatirea noastra, dragostea de Dumnezeu...
Mai spunea un parinte ca din cind in cind sa ziceam "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Lui DUmnezeu, pentru rugaciunile parintelui meu duhovnic miluieste-ma pe mine pacatosul"..

[Aghioritul]

Aghioritii au practica rugaciunii inimii permanent pe buzele lor! Va dau exemplu: am fost la Vatopedi si asteptand cazare la Arhondaric, luam aminte la un frate ce spala si facea curatenie la baia din apropiere! Dar cum eram cativa parinti si mireni, eu totusi auzeam sosoteli... si m-am ridicat de pe banca si ma indreptam usor catre baie, cand colo, ce sa aud? fratele respectic spala pe jos si cu gura sosotea 'Kirie Iisu Hriste, eleison me!' intr-una intr-una! M-am uimit! Am retinut si am intreat pe un parinte roman de acolo de aceasta practica si mi-a spus: da aceasta este cea mai usoara cale de a patrunde rugaciunea inmii! Si il intreb cum asa? si imi raspunde: Spunand soptit mereu rugaciunea, te auzi! Spunand-o in minte, dracu lucra si te ia, uiti de rugaciune, cine stie cand iti mai aduci aminte! De aceea spunand-o soptit, ai mereu atentia asupra ei! Si daca insisti asa, garantat in 3 luni poti dobani rugaciunea! S-a facut si aceasta...
Am ramas uimit! SI am incercat eu insumi aceasta practica... si sa stiti ca asa e cum zicea acst parinte vatopedin! Nu am dobandit rugaciunea, dar spunand rugaciunea soptit, ai mai multa atentie asupra ei si nu mai esti atent si la alte ganduri!
Un alt parinte athonit, spunea rugaciunea mereu, si nu vorbea cu nimeni, ca sa nu Il supere pe Hristos, ca a intrerupt vorbirea cu el, pentru un om!
Aceasta practica, spunea Pr.Efrem Vatopedinul (staretul) ca ar trebui sa o avem fiecare dintre noi, chiar daca purtam metanii care mai de care mai lungi, sau mai aspectuase sau nu, ci in fiecare zi 10 minute sa le alocam in exclusivitate acestei rugaciuni! CU timpul vom gusta din roadele ei si vom vrea si vom sta si mai mult... apoi, Duhul Sfant ne va ajuta sa dobandim rugaciunea neincetata! Dar exercitiul asta nu trebuie lasat in nicio zi!
Va spun sincer, ca eu intr-o Biserica din Grecia am vazut cum la Liturghie a intrat un tanar, pletos, aspect de rocker, si se inchina la Sf.Icoane si se pune intr-un loc din Biserica, baga in buzunar mana, si scoate un metanier de cam 100 (mi-m dat seama) si incepe sa se roage... AM RAMAS MUT! Apoi imi spunea un parinte spunandu-i asta: Grecii sunt foarte iubitori de rugaciunea inimii! Ei unde ar fi, in statie, in autobuz, pe barca, la magazin, ei scot metania si se roaga! In casa fiecare are macar una, dar fiecare e practicantul ei!
Uimitor nu?
Exercitiul nu consta in respiratie sau nu, practica depinde de la persoana la alta! Iar pentru asta va recomand cu drgaoste cartea 'Vedere Duhovniceasca" de un isihast anonim, care va ajuta sa intelegeti cel mai bine aceasta rugaciune! Apoi cu timpul spunand-o veti simti un gol in mana (lipsa metaniei) si in minte si suflet (rugaciunea)....

[IOLANDA]

O mica povestioara....anul trecut in luna mai a trebuit sa fac o operatie(destul de dificila ziceau medicii).Am intrat in sala de operatii cu o teama de nedescris,mai ales ca la acea vreme pe la tv se aratau imagini cu persoane care erau in coma din cauza neglijentei anumitor medici. La un moment dat mi-am amintit Rugaciunea Inimii ,despre care citisem dintr-o cartulie primita de pe muntele Rarau,de la manastirea de acolo.Cit timp au durat pregatirile pentru operatie am spus aceasta rugaciune asa cum m-am priceput eu mai bine,intruna pina am adormit.Va spun cu mana pe inima ,ca dupa o ora cand m-am trezit din operatie ,am simtit o bucurie extraordinara si i-am multumit Mantuitorului nostru pentru grija Lui catre mine pacatoasa.Oricum as spune aceasta rugaciune ,eu il simt pe Iisus in preajma mea si stiu ca ma ajuta oricind si oricum ,numai sa cred in El cu tot sufletul meu.Inca ceva : dupa operatie s-a constatat de medici ca nu era ceea ce credeau ei(adica ceva destul de grav)Nu-mi ajunge viata mea pentru a aduce multumiri Bunului Dumnezeu si Maicutei Sfinte ,pentru ajutorul lor Dumnezeisc.