Eminescu canonizat?

[Florin-Ionut]

[COLOR=windowtext]„Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântări şi laude-nălţăm [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Noi, Ţie Unuia, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Primindu-L cu psalme şi ramuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Plecaţi-vă neamuri [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cântând Aliluia! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Christos a înviat din morţi, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu cetele sfinte [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Cu moartea pre moarte călcând-o, [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Lumina ducând-o [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Celor din morminte!” [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea e ca moartea de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când afirmă „ importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”(16); veşnic renăscânde tocmai în puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881 : ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul, va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşulor noştri străbuni”(17). Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit :”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostrui a Mântuitorului şi a mesajului Iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut, atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a [/COLOR]
[COLOR=windowtext]9 [/COLOR]
[COLOR=windowtext]tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei? [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare, că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui-operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu” invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şir de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posteritşţii acest catren: [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Atâta foc, atâta aur [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Atâtea lucruri sfinte [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Peste-ntunericul vieţii [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Ai revărsat Părinte! [/COLOR][COLOR=windowtext][/COLOR]
[COLOR=windowtext]Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”. [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului.” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă „Lumină lină”(18). [/COLOR]
[COLOR=windowtext]Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la schitul de la Techerghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa, la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui său. [/COLOR]
[COLOR=windowtext](Studii Teologice, an XLIII, 1991, nr. 1, p. 45-54) [/COLOR]
10