Avortul- canon de pocainta

[Jane Says]

Pe al meu l-am spovedit acum 3 ani si ceva si nu am avut voie sa ma impartasesc -- dar am inteles asta din capul locului si nici nu l-am tras de sutana pe duhovnic (preot de mir, 80+ de ani) sa imi dea voie, singura mea dorinta in acest sens fiind sa imi permita Dumnezeu sa fiu impartasita de el (adica sa ne potriveasca vietile, sa il tina pe parintele in sanatate si putere pana ma voi putea impartasi). Fara sa il intreb nimic, la ultima spovedanie mi-a zis ca ma va cumineca atunci cand starea mea fiziologica imi va permite (zilele acelea tralala) deci trag nadejde ca in Postul acesta sa ingaduie Dumnezeu, iar daca nu, bine, cand stie El ca va fi timpul. Despre disperare, deznadejdea de dupa, depresie si lipsa cam a oricarei bucurii depline, curate, din viata mea, despre momentele cand imi dau seama ca e ceva iremediabil, ca e un rau atat de crancen acela pe care l-am comis, incat cum de nu m-a traznit, cum de nu m-a inghitit pamantul, ca vasul sufletului meu nu va fi mai mult decat cioburi de lut care poate nu vor mai fi primite, ca nu mai am cuvant in fata lui Dumnezeu, ca pacatul asta, desi spovedit, e frana nevazuta care ma trage inapoi de la orice potentiala fericire, ca un capastru, ca ma voi intalni cu sufletul acelui copil la Judecata si nu voi avea nici o scuza, nici o explicatie pentru ce am facut si pentru faptul ca i-am rapit viata si sansa de a-L cunoaste pe Dumnezeu asa cum Il cunoastem noi oamenii .. nu are rost sa mai vorbesc.

Dar.

Cred cu toata taria ca tot ce am distrus si e ireparabil, lui Dumnezeu nu ii e cu neputinta sa repare, pentru ca toate cate le vrea, le poate si sufletelul acela si al tuturor copiilor avortati nu au gresit cu nimic, iar El va gasi o cale sa ii mantuie. Sa ma ierte oricine nu e de acord cu mine, dar eu cred din tot sufletul ca raul savarsit de mine asupra altuia, nedreptatea pe care am facut-o acelui suflet nu poate continua la nesfarsit si Dumnezeu ii va pune capat, va mangaia si va reintregi ceea ce eu am distrus.

Nu am unde sa fug, nu am unde sa scap, nu am unde sa ma ascund. Nu ii pot cere iertare acelui suflet, pot numai sa ma agat de Hristos Dumnezeu, sa-I spun ca El m-a facut si ca nu am unde altundeva sa ma duc si sa urlu pentru ce am facut. Nu stiu daca e mandrie sau nu, insa nu am nevoie de intelegere din partea oamenilor, pentru ca nu am avut scuza, nu am avut nici un motiv, nici o circumstanta atenuanta. Nu EXISTA intelegere pentru asa ceva, pentru un dar de viata pe care mi l-a facut Dumnezeu si eu l-am aruncat la gunoi. Nu exista si daca ar exista, nu o merit oricum. Dar sunt lucrurile astea doua de care ma agat: ca Iisus Hristos va putea indrepta, candva, tot raul facut de mine unui nevinovat. Daca sangele copiilor striga, El ii va asculta si ii va mangaia intr-un fel sau altul. Si ca El este facatorul meu si ca nu am voie de deznadajduiesc. Iar daca ma apuca disperarea, tot de El trebuie sa ma agat, pentru ca sunt lucrul mainilor Lui, stia de dinainte de veacuri ce voi face si totusi m-a lasat in lume si mi-a dat si zile sa ma spovedesc si chiar daca nu-mi pot imagina cum, STIU ca tot ceea ce-i pentru mine pierdut, iremediabil, distrus, ciuntit, El poate sa innoiasca daca vrea. Sa fereasca Dumnezeu pe toata lumea de a mai face asa ceva .