O intrebare mai neobisnuita

[glykys]

Nu este deloc inutil topicul, mai aflam cate ceva. Iacata:
http://www.crestinortodox.ro/diverse...tos-69319.html

Foarte interesant si articolul par. Savatie Bastavoi despre reprezentarile chipului lui Iisus Hristos:

De la icoana bizantina la televizor

Scriptura nu ne dã nici un detaliu asupra înfãtisãrii lui Iisus Hristos. Aceasta a putut da nastere la pãreri controversate în ceea ce priveste chipul istoric al Mãntuitorului. Adevãrul despre înfãtisarea Domnului a preocupat mintile crestinilor încã din vremurile imediat urmãtoare ultimilor sãi martori oculari.
Motivul pentru care chipul Mântuitorul nu s-a raspandit printre primii crestini tine chiar de esenta crestinismului, de înalta filosofie concentratã mai mult in jurul lumii spirituale, duhovnicesti, si nu a celei materiale. De aceea si chipul material, adicã istoric, al lui Hristos a fost foarte usor înlocuit prin simboluri, cum era de exemplu pestele (pe care crestinii il purtau la gât, din piatrã sau chihlimbar, la fel cum noi purtãm astãzi crucea), fãrã nici o pagubã pentru credinta în El.
Primii crestini, deoarece erau în asteptarea celei de a Doua Veniri a Mântuitorului (pe care o considerau imediata), se concentrau mai mult asupra aspectelor ce priveau direct mântuirea lor, acordând o mai micã atentie amãnuntelor exterioare, cum ar fi fost, de exemplu, înfãtisarea fizicã a Mântuitorului Hristos.
Sigur cã lucrurile nu au stat asa si mai târziu. Pentru cã nu toti ajungeau la înalta filosofie crestinã, iar faima despre înteleptul din Nazaret trecuse de hotarele poporului Sãu, adicã se rãspândise printre pãgâni, au început sã aparã imagini ale Mântuitorului, dupã felul în care si-L închipuia fiecare popor. La romani, de exemplu, Îl gãsim pe Hristos reprezentat in chip de soldat cu o oaie în spate (Blandul Pastor, catacombele romane din sec. II - III), iar la greci în chipul unui tânãr imberb, dupã modelul lui Hermes. Într-un cuvânt, cultul trupului, cultivat de greci, antropocentrismul pãgân, se rãsfrânge inevitabil si asupra reprezentãrilor picturistice ale lui Hristos.
Împotriva acestui fapt se revoltã pãrintii celui de al "cinci - saselea" Sinod Ecumenic (692), zis si Trulan, la care se interzic categoric, prin canonul 100, toate reprezentãrile "care vrãjesc privirea, corup mintea si pricinuiesc explozii de plãceri necurate". Din aceastã cauzã se stabiliste ca mod de reprezentare canonicã a Mântuitorului, a Maicii Lui si a tuturor sfintilor stilul bizantin, care se pãstreaza pânã astãzi in bisericile ortodoxe. Grav si esentializat, stilul bizantin îsi propune sã surprindã starea trupului îndumnezeit, duhovnicesc, lipsit chiar si de cea mai micã aluzie la cele trupesti, trupul nou despre care vorbeste Apostolul Pavel. Acest canon a fost încãlcat în Apus, unde se dezvoltã o picturã dulceagã si chiar perversã, începând cu arta Renasterii si pânã azi.
Care este totusi adevãrul despre înfãtisarea Domnului, cãci, de vreme ce s-a întrupat si a trãit printre noi, evident cã a avut si un chip istoric în care S-a ivit timpului?
Iatã ce gãsim în acest sens la filosoful crestin Origen, în lucrarea sa Contra lui Celsus scrisã în 248, în care el aduce cuvintele lui Celsus: "Dacã Duhul lui Dumnezeu cu adevãrat s-a sãlãsluit în El (Iisus), atunci el ar trebui sã se deosebeascã de ceilalti prin frumusetea chipului, desãvârsirea trupului, la fel si prin arta vorbirii. Pentru cã e cu neputintã de crezut cã cel în al cãrui trup a fost ceva dumnezeiesc sã nu se deosebeascã cu nimic de ceilalti. Si totodatã oamenii povestesc cum cã Iisus ar fi avut o staturã mizerabilã si o fatã atât de uratã, încât provoca greatã".
Pãrerea despre o înfãtisare neatrãgãtoare a Mântuitorului a existat printre teologii crestinismului timpuriu (Tertulian, Sfintii Clement si Chiril al Alexandriei, Sfântul Irineu de Lyon s.a.), bazatã pe întelegerea literalã a versetului din prorocul Isaia, ce se referã la întruparea lui Dumnezeu: "nu avea nici chip, nici frumusete, ca sã ne uitãm la El, si nici o înfãtisare ca sã ne fie drag. Dispretuit era si cel din urmã dintre oameni" (is. 53, 2-3). Totusi tindem sã ne alãturãm Pãrintilor, care gãsesc în acest verset indicatia directã asupra patimilor Mântuitorului. În acest fel, descrierea, evident respingãtoare, nu afecteazã cu nimic conceptia despre desãvârsirea fizicã a Domnului Hristos.
De fapt, imperfectiunea însãsi este o urmare a cãderii. Cãci "a fãcut Dumnezeu pe om dupã chipul Sãu" (Facere 1, 27) "si a vãzut Dumnezeu cã este bine" (Facere 1, 12, 18, 21, 25). Deci, fãcându-l pe Adam, Dumnezeu l-a fãcut desãvârsit si doar pãcatul a putut atrage dupã sine toate imperfectiunile de mai târziu, chiar si cele fizice, ca stigmate ale "mortii de care a murit" (Facere 3, 3), prin cãlcarea poruncii. Însã "sfintenia trupului Dumnezeului si Domnului era infinit mai mare decât sfintenia în care a fost creat trupul fãpturii - al lui Adam".
Orice imperfectiune fizicã, în cazul dat, în descrierea Mântuitorului ar intra în contradictie cu absenta pãcatului despre care spunem cã-L caracterizeazã. Desãvârsirea fizicã a lui Hristos este si chezãsia succesului înnoirii vechiului Adam de cãtre Noul Adam - Domnul.
Pornind de la acelasi fapt, al Dumnezeirii lui Hristos, înregistrat de Origen, sfântul Ignatie Briancianinov scrie: "Trupul Dumnezeului - Om avea o gratie si o frumusete neobisnuitã, dupã cum a cântat despre El proroceste protopãrintele Lui, Sfântul Proroc David: împodobit esti cu frumusetea mai mult decât fiii oamenilor (Ps. 44, 3). Însã frumusetea trupeascã a Dumnezeului - Om nicidecum nu producea asupra pãrtii feminine acele impresii pe care de obicei le produce asupra ei frumusetea bãrbatilor. Sã fie respins si blestemat un astfel de gând mârsav si hulitor de Dumnezeu, care de altfel este acceptat si pronuntat de eretici. Dimpotrivã, trupul lui Hristos vindecã toate patimile, si sufletesti si trupesti. Insusirea de care era el pãtruns, acea insusire o transmitea (si altora). El (trupul) din belsug rãspândea harul Dumnezeiesc tuturor celor ce priveau la el, tuturor celor ce se atingeau de el, si bãrbatilor si femeilor. Putere iesea de la El, mãrturiseste Evanghelia, si-i vindeca pe toti (Luca 6, 19). Si câti se atingeau de El se vindecau (Marcu 6, 56). Acesta este acel trup Dumnezeiesc despre care însusi Domnul a mãrturisit: Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu are viata vesnicã, si Eu il voi învia în ziua cea de apoi (Ioan 6, 54-56)."
De aceeasi pãrere este si Sfântul Ioan Gurã de Aur, zicând cã "Iisus era prea - frumos". Sfântul Grigorie de Nyssa, Fericitul Augustin si Sfântul Ambrozie al Mediolanului erau convinsi cã Dumnezeu - Omul era împodobit cu frumusetea mai mult decât fiii oamenilor; revãrsatu-s-a har pe buzele Tale, pentru aceasta Te-a binecuvântat pe Tine Dumnezeu, în veac (Ps. 44, 3).




In continuare, despre reprezentari ale chipului lui Hristos in filme - http://www.parohie.ro/icoana_bizantina_televizor.html
http://www.parohie.ro/icoana_bizantina_televizor.html

[AlinB]

În prealabil postat de tigerAvalo9

Omule ,tu suferi de perfectiune,de superioritate?Iertat sa fiu dar esti cam ciudat.

Cred ca imi lipseste intelegerea scopului acesti intrebari.
Oricare ar fi ala sper ca ce a postat glykys sa-ti fie indestulator pentru ca ceva mai bun n-ai sa gasesti.

[catalin_]

da, exista, o descriere a demnitarului roman publius Lentulus care trimite senatului urmatoarea instiintare:"in vremurile noastre si-a facut aparitia un om de mare virtute(care traieste si acum),pe nume Iisus Hristos. Poporul il numeste proorocal adevarului, iar ucenicii sai spun ca este Fiul Lui Dumnezeu.Invie morti si vindeca bolnavi.Este de statura mijlocie, are un chip frumos si placut, iar prezenta lui este impunatoare , incat cai care-l vad il iubesc vrand-nevrand si se tem de el. Pana la urechi ,culoarea parului este ca cea alunei coapte ,iar de la urechi pana la umeri,este ca pamantul rosu,dar mai stralucitor,despartit pe mijloc,dupa obiceiul nazarinenilor .Are fruntea lata si neteda .Fata sa este fara ridurisau pete, de culoare nici deschisa,nici inchisa ;nasul si gura sunt fara cusur.Are barba nu prea lunga,deasa,de culoarea parului si despicata la mijloc .Privirea ii este serioasa si plina de stralucire;ochii luminosisi curati au in ei o dulceata deosebita.cand mustra,oamenii raman inmarmuriti;cand invata,este placut si iubit de toti.Nimeni nu l-a vazut vreodata razand ;insa a fost vazut plangand.Bratele si mainile ii sunt frumoase.Este foarte placut cand se afla in mijlocul multimii ,dar nu este vazut prea des.Cand vorbeste cu ceilalti ,este foarte intelept si cuminte .Este cel mai deosebit om care a existat vreodata ,pe pamant".


aceasta epistola a fost confirmata de Sfantul Procopie, Nicodim aghioritul, etc. Este o descriere foarte frumoasa si atat de ...umana a Dumnezeului nostru .De fapt iata OMUL .....asta ne face sa realizam ca este Om ca noi deci sa indraznim....Si sigur mai sunt si altele dar s-a tot dus un razboi nevazut inca de la nasterea Lui contra Lui, asa ca foarte multe sunt pastrate secret sau chiar distruse .

[tigerAvalo9]

Multumesc din suflet pentru raspunsuri.

[catalin_]

cu placere!!! uite inca ceva care completeaza descrierea. uite o parte din ea mai jos dar mai complet gasesti aici:
http://uncrestinortodox2.wordpress.c...iisus-hristos/


Prima parte a epistolei Claudiei Procula, soţia lui Pilat, adresată Pulviei Romelia (o prietenă). O mărturie despre ultimile zile dinainte de Răstignire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

09/04/2010 de uncrestinortodox2


Hristos a înviat!

În continuare voi reda o parte din epistola soţiei guvernatorului Pilat adresată prietenei sale, în care vorbeşte despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Această epistolă se găseşte tot în cartea diaconului Gheorghe Băbuţ, citată în articolele precedente.

Originalul acestei scrisori se găseşte în imensele biblioteci ale Vaticanului unde a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie de Constantinopol pe la anul 1463 fiind apoi republicată în anul 1875.

” Claudia Procula. Ţie Pulvia Romelia, salutare! O, tu a mea credincioasă tovarăşe, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns până la tine, însă taina în care sunt învăluită, trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea. Dând atenţie delicatului tău apel mă voi strădui să-mi aduc aminte de inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi dacă voi întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric, pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare, de a schimba soarta vieţii lor. Eu n-o să-ţi amintesc primele zile ale mele, care au zburat aşa de repede în pace la Norbona, sub paza şi grijea părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor. Tu ştii că odată cu sosirea primăverii a 16-a a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de Guvernator. Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit ca să urmez lui Ponţiu Pilat în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu. Eu am regretat mult pentru voi…locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei, frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele, eu vă salut cu ochii plini de lacrimi. Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu, el mi-a fost drag mai mult decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe şi de bucurie. Fiul meu era de cinci ani când Ponţiu, după mila împăratului, a fost denumit ca Procurator al Iudeii. Atunci noi am plecat cu oamenii noştri aranjaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă, pe care soţul meu trebuia s-o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze, de cinste, totuşi eu am trăit în deplină tristeţe şi izolare, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi ,,străinii’’şi ,,păgânii’’, după cum ne numeau ei pe noi. Ei susţineau că noi spurcăm cu prezenţa noastră pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor. Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu prin pădurile mele liniştite unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii cu frunzele lor delicate, mai frumoase decât cele din Delosa se ridicau peste portocalii sălbatici, care înfloreau şi printre pomii fructiferi, acolo sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui virgiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii. Soţul meu, numai puţine momente le putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, oricât de tare era mâna lui, ea se arăta totuşi foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor, care a fost atâta timp independent şi pornit din fire spre răscoală, care sunt despărţiţi în mii de secte furtunoase, dar care se unesc într-un singur punct, în ura lor contra romanilor. Numai o singură familie, din înalta clasă din Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta era familia căpitanului sinagogii. Iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui Salomeea, un exemplu de bunătate, blândeţe îndeosebi cu facerea de cunoştinţă cu fiica ei, ce avea vârsta de 12 anişori, Semida, iubită şi prea frumoasă ca sarea Şaronului care înfrumuseţează părul ei. Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele cărţi. Şi ce să-ţi spun Pulvio, amintindu-mi despre cunoscutele cântări ale lor de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob!’’ Acel singur Dumnezeu veşnic nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeşti. Acel Atotputernic şi milostiv, care uneşte în sine bunătatea, curăţia şi mărirea! Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca răsunetul de harpă când cânta sfântul imn Binefăcătorului şi marelui Împărat al lumii lui Israel, Căruia la rândul meu, am încercat să cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit atunci. În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi, îl chemam de multe ori, chiar contra voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia îi supuneam soarta şi judecata mea mâinii sale tari de fier, ca o roabă a unui domnitor şi să vezi minune! Eu totdeauna mă ridicam ajutată şi mângâiată! După un timp oarecare Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat, mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei sale şi fără prea multe suferinţi. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica Semidei. Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut face drum prin mulţime pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele împreună cu o imensă mulţime de popor se îngrămădise în jurul casei. Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. La primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei, dar în loc de al vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe stimata lui faţă, eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi ce nu putea fi înţeleasă de mine. Cu El mai mergeau încă trei inşi îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădea aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori. Iar după ei mergea unul îmbrăcat într-o haină lungă, un bărbat în anii de plină frăgezie a tinereţii. Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat să-mi retrag privirea de la El spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire, care părea ca o coroană, iar părul lui lucitor se lăsa pe umeri potrivit obiceiului locuitorilor din oraşul Nazaret. Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu, când l-am privit. Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată pentru că în fiecare trăsătură, El insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor Săi, ce părea că ne preface în ţărână. Eu am plecat după El, fără să ştiu unde merge. Uşa casei se deschise şi eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi de miresme. Era încă frumoasă, dar palidă ca culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei uscate. Salomeia stătea lângă ea muţită şi aproape lipsită de orice simţire, mi se părea că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele Acelui necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi arătând-o cu degetul a strigat. ,,Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii, dar dacă voieşti ea va învia!” Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte, inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei Aceluia pe care eu nu-l cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica privire la ea şi i-a zis: ,,Fetiţă scoală” şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii i se deschiseră, simţul, firul vieţii înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: ,,mamă”! În acest strigăt s-a trezit şi Salomeia. Mama şi fiica s-au îmbrăţişat una pe alta. Iar Iair tatăl îngenunchind în faţa Aceluia, căruia îi zicea,,Domn” sărutându-i ciucurii de la poalele veşmintelor lui zise: ,,Ce trebuie să fac pentru a avea viaţă veşnică?” ,,Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni” a răspuns. După aceste cuvinte El se făcu nevăzut ca şi o fantomă în umbra luminii. Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca dintr-o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericită familia în culmea veseliei,

[tigerAvalo9]

Multumesc Catalin.Nelamurirea mi s-a dus.Doamne ajuta!