Cum va intelegeti cu prietenii necredinciosi?

[carmina]

În prealabil postat de penticostalulmantuit

Ideea principală era că, dacă putem să ne păstrăm prietenii necredincioși, este foarte benefic pentru ei.

De aceeasi parere, insa acel bine despre care vorbesti, este in primul rand pt.mine.

Necredinta lor imi pune mie deseori la incercare rabdarea, dandu-mi posibilitatea de a ma vedea asa cum sunt, de fapt. Uneori nu numai rabdarea, ci si de tarie este vorba - atunci cand, cu cele mai bune intentii, fac cinste in zi de post.

Alteori, incercand sa abordez intr-un fel anume o situatie, descopar noi sensuri.
Una peste alta, in primul rand eu am de castigat.

Si ar mai fi ceva, deloc de neglijat : rautatile lor, gratuite sau nu, mai mici sau mai mari uneori, ne curata sufletul de multe pacate.

Sf.Ioan Scararul, vorbind despre mantuirea prin aproapele meu:
"Pentru a smeri chiar şi pe cei ce nu ar voi să facă lucrul acesta, Dumnezeu a rânduit ca aproapele să ne cunoască rănile chiar mai bine decât noi înşine; de aceea e de trebuinţă să mulţumim lui Dumnezeu şi aproapelui iar nu nouă înşine, pentru că ne-am însănătoşit."

As mai avea de adaugat doar o vorba:cunostinte sunt multe, dar prieteni din ce in ce mai putini.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu, nu e deloc aşa. TOŢI marii predicatori din istorie, începând cu Ioan Botezătorul şi ceilalţi profeţi, nu au avut câtuşi de puţin "strategie a paşilor mici" în discursul lor. Poţi aluneca cu paşi mici, dar nu te poţi converti cu paşi mici. Convertirea înseamnă, literalmente, "răsucire" sau "întoarcere". Cel care se gândeşte "am păcătuit cam mult, ia să păcătuiesc ceva mai puţin" nu este comvertit, fiindcă nu a murit omul vechi din el, ca să crească în loc Omul Nou: Cristos în inima lui. Convertitul este cel care urăşte păcatul mai mult decât orice, fiindcă asta îl desparte de domnul său şi de Dumnezeul său. Convertirea este şoc, declic psihic, nebunie faţă de lumea aceasta. Este foarte adevărat că deseori întâlnim convertiri progresive (aşa a fost şi cazul meu). Numai că acest lucru nu poate fi "programatic", adică oamenii nu pot fi invitaţi la convertire cu încetul. Nu le poţi spune: "uite ce tebuie să faci: azi păcătuieşti mai puţin ca ieri şi spui o rugăciune, mâine păcătuieşti mai puţin ca azi şi spui două rugăciuni". Convertire înseamnă rupere faţă de cel care am fost, iar gândul că sunt chemat să fiu lui Cristos următor este cel mai important lucru din viaţa mea.

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

P.P.S.: Pe de altă parte, nu trebuie să ne considerăm întotdeauna misionaţi. Vom pune degetul pe rană atunci şi numai atunci când există un anumit orizont de aşteptare. Faţă de cei care suferă în mod evident de induratio cordis nu are rost să le spunem nimic despre asta, fiindcă îi vom contraria fără nici un folos pentru ei.

Biruinta adevarata asupra pacatului nu se obtine de pe o zi pe alta. Un mare duhovnic recomanda sa dezradacinam pe rand cate un pacat. Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta. Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie. Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

Tanjim dupa mila lui Dumnezeu pentru ca vrem sa ne mai scape de vreun necaz, pentru ca vrem sa primim ceva in schimb sau pentru ca vrem sa-I fim placuti pur si simplu. La fel li se intampla si prietenilor nostri atunci cand incearca sa se apropie de Dumnezeu. Daca reusesc , chiar si cu ajutorul nostru, nu trebuie sa consideram reusita lor un merit care ne apartine, ci sa consideram ca Dumnezeu doar S-a folosit de cuvantul pe care tot El ni l-a inspirat pentru a-l ajuta pe prietenul nostru. Astfel nu vom cadea nici noi in mandrie. Un soldat merge acolo unde este trimis fara sa cosidere ca a facut ceva grozav. La fel si pe noi ne indeamna Dumnezeu sa-i vorbim celui aflat in necaz.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de antoniap

Daca ne propunem ca de maine sa nu mai facem niciun pacat - asta e mandrie clara si vom fi ispititi suplimentar pentru aceasta.

Mă tem că sunteţi în eroare. Convertirea înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui. Deloc, nu de a păcătui mai puţin. Aşa ne prezentăm la spovadă. Dintre precondiţiile unei bune spovezi, căinţa este esenţială, iar căinţă înseamnă nu numai regret pentru păcatele făcute, ci şi hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă, să zicem, cineva suferă de păcatul curviei, atunci trebuie nu numai să realizeze cât de grav este acest păcat, ci să fie hotărât să nu mai curvească nici o dată. Să presupunem că respectivul îşi zice: "am curvit cam mult: de mâine am să curvesc ceva mai puţin: în loc să o fac o dată la două zile, am să o fac săptămânal, apoi, după împărtăşirea viitoare, am să o fac doar o dată la două săptămâni", atunci mă tem că asta nu este căinţă bună. Iar fără căinţă bună, spovada nu e bună. Cu alte cuvinte, nu este validă. Nefericitul care a făcut asemenea târguială ar face bine ca, după o căinţă adevărată, să se mai spovedească odată, mărturisind toate păcatele chiar dacă le-a mărturisit anterior, fiind ca şi când nu s-a spovedit niciodată. Desigur, aceasta e valabil şi pentru hoţii, beţii, avorturi, jurăminte strâmbe şi toate păcatele.

În ceea ce priveşte mândria, ea nu duce la ispitiri suplimentare. De ispitit, suntem oricum ispitiţi, asta e principala ocupaţie a ispititorului. Dimpotrivă, pe măsura urcuşului spiritual, ispitele cresc în loc să scadă. Ce e drept, creşte şi capacitatea de apărare a penitentului. Dar ăsta e deja subiect pentru alt topic.

Mai intai sa recunoastem cu smerenie ca nu putem noi insine sa luptam singuri, de aceea sa cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ca in ispite sa fim intariti. Dumnezeu primeste gandul nostru de pocainta mai ales cand este insotit de smerenie.

În mod clar, Dumnezeu nu primeşte cu plăcere gândul nostru de a păcătui mai puţin. El ne vrea sfinţi, aşa cum El este sfânt, şi nu ne vrea păcătoşi part-time. Păcatul este ofensă adusă lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi că Dumnezeu vrea să fie ofensat mai rar.

Abia dupa ce am biruit un pacat ajungem sa-l uram cu adevarat.

În starea în care mergem la spovadă, trebuie să ne urâm TOATE păcatele pe care conştiinţa ne arată că le-am săvârşit. Ura faţă de păcat şi de urmările lui, dintre care cea mai importantă este ruperea legăturii cu Dumnezeu este importantă pentru a birui viitoare ispite, cel puţin din aceeaşi specie ca a păcatelor făcute. De aceea, pe lângă sentimentul sufletesc de uşurare şi mângâiere, după spovadă mai simţim mult timp, uneori toată viaţa, un sentiment de "cum am putut să fac aşa ceva ?". Acest sentiment vine de la Domnul şi este întărire asupra ispitelor viitoare.

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mă tem că sunteţi în eroare. Convertirea înseamnă hotărârea de a nu mai păcătui. Deloc, nu de a păcătui mai puţin. Aşa ne prezentăm la spovadă. Dintre precondiţiile unei bune spovezi, căinţa este esenţială, iar căinţă înseamnă nu numai regret pentru păcatele făcute, ci şi hotărârea de a nu mai păcătui. Dacă, să zicem, cineva suferă de păcatul curviei, atunci trebuie nu numai să realizeze cât de grav este acest păcat, ci să fie hotărât să nu mai curvească nici o dată. Să presupunem că respectivul îşi zice: "am curvit cam mult: de mâine am să curvesc ceva mai puţin: în loc să o fac o dată la două zile, am să o fac săptămânal, apoi, după împărtăşirea viitoare, am să o fac doar o dată la două săptămâni", atunci mă tem că asta nu este căinţă bună. Iar fără căinţă bună, spovada nu e bună. Cu alte cuvinte, nu este validă. Nefericitul care a făcut asemenea târguială ar face bine ca, după o căinţă adevărată, să se mai spovedească odată, mărturisind toate păcatele chiar dacă le-a mărturisit anterior, fiind ca şi când nu s-a spovedit niciodată. Desigur, aceasta e valabil şi pentru hoţii, beţii, avorturi, jurăminte strâmbe şi toate păcatele.

În ceea ce priveşte mândria, ea nu duce la ispitiri suplimentare. De ispitit, suntem oricum ispitiţi, asta e principala ocupaţie a ispititorului. Dimpotrivă, pe măsura urcuşului spiritual, ispitele cresc în loc să scadă. Ce e drept, creşte şi capacitatea de apărare a penitentului. Dar ăsta e deja subiect pentru alt topic.



În mod clar, Dumnezeu nu primeşte cu plăcere gândul nostru de a păcătui mai puţin. El ne vrea sfinţi, aşa cum El este sfânt, şi nu ne vrea păcătoşi part-time. Păcatul este ofensă adusă lui Dumnezeu, să nu-mi spuneţi că Dumnezeu vrea să fie ofensat mai rar.


În starea în care mergem la spovadă, trebuie să ne urâm TOATE păcatele pe care conştiinţa ne arată că le-am săvârşit. Ura faţă de păcat şi de urmările lui, dintre care cea mai importantă este ruperea legăturii cu Dumnezeu este importantă pentru a birui viitoare ispite, cel puţin din aceeaşi specie ca a păcatelor făcute. De aceea, pe lângă sentimentul sufletesc de uşurare şi mângâiere, după spovadă mai simţim mult timp, uneori toată viaţa, un sentiment de "cum am putut să fac aşa ceva ?". Acest sentiment vine de la Domnul şi este întărire asupra ispitelor viitoare.

Cine dintre muritori poate spune, cu toata strategia lui, ca n-a mai pacatuit? Nu ma refer la pacate mari, vizibile, ci la pacate in general. Iar mandria aduce ispite foarte mari. Trebuie doar sa le vezi cu ochi duhovnicesti. Dar cine sunt eu sa-ti dau tie sfaturi? Eu tocmai m-am spovedit si nu mi-am pus in gand sa nu mai pacatuiesc deloc. Sa nu cazi in ispita cand citesti aceste randuri. Fireste ca e bine sa uram pacatul, dar sa evitam trufia. Nu ma refer la pacate mari, ci asa, in general. Fara ajutorul lui Dumnezeu nimic nu pot, nimic nu sunt, nimic nu stiu. M-am rugat si ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa-mi vad intunericul si sa-mi pot spovedi toate pacatele. De asemenea ma rog sa ma ajute Dumnezeu sa fac voia Sa. In ce masura reusesc, asta chiar ca numai Dumnezeu trebuie sa stie si duhovnicul meu. Dar daca tu crezi ca aceasta se numeste eroare...


Iarta-ma oricum, caci nu vreau sa te supar, ci doar sa te ajut sa te cercetezi mai bine. Mandria este un pacat perfid pentru ca nu sare-n ochi la fel ca alte pacate mari. Din cauza mandriei Dumnezeu nu i-a iertat nici macar pe ingerii Lui. Toate eforturile noastre sunt intinate daca suntem mandri.

Un duhovnic avea un ucenic foarte nevoitor despre care credea ca va fi sfant. Ucenicul a murit, iar duhovnicul s-a rugat sa-i arate Dumnezeu in ce stare se afla sufletul aceluia. I s-a aratat (in vis, mi se pare) ca sufletul ucenicului sau era in iad. Mirat, a intrebat cum este posibil asa ceva. Insa i s-a spus ca insusi duhovnicul a gresit incurajandu-i mandria si neinvatandu-l smerenia. Dandu-si seama de greseala, a inceput sa se roage pentru ucenicul sau.

Un mare duhovnic spunea: ,,Ai pus mana pe plugul mantuirii? Nu te mai uita indarat. Dezradacineaza pe rand toate pacatele din tine." Asta inseamna ca dupa ce am renuntat la pacatele mari, trebuie sa fim atenti si la cele mai mici, caci si acestea ne intineaza.

[dani2004]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

P.S.: Exemplul cu ruleta nu este cel mai inspirat, fiindcă jocul la ruletă nu este păcat intrinsec: poţi să joci liniştit la ruletă şi să nu ajungi în iad. Tot efortul nostru trebuie dus contra acelor lucruri care sunt păcate intrinseci, din care unele sunt atât de dureros de des întâlnite ! Avortul duce în iad, curvia duce în iad, beţia duce în iad. Astea nu sunt lucruri care trebuie puse sub tăcere ori dezvăluite progresiv ! Ioan Botezătorul nu ar fi făcut aşa !

Exista si pacate extrinseci? Poti exemplifica?

[konijiro]

Eu nu ma refeream la mediul in care traieste cineva,ci la stilul de viata.Sunt oameni care nu cred in Dumnezeu si care traisc ca animalele pt ca din cauza faptului ca nu le e frica de consecintele faptelor lor si nu cred in judecata, ei se iau doar dupa instincte,sunt indiferenti cu cei din jur si nu le pasa,nu au teluri,singurul scop al vietii lor fiind sa aiba bani chiar daca pt asta trebuie sa faca rau celor din jur,isi vad doar interesul lor,nu au sentimente fata de ceilalti

Intr-un stat unde legea e respectata, oamenii raspund in fata ei atunci cand comit acte considerate ilegale. Deci exista consecinte, numai ca in lumea asta, inainte sa ajunga intr-o (ipotetica) lume care vine dupa moarte. Deci ideea ta conform careia oamenii aia traiesc "dupa instincte" nu e sustinuta de nici o dovada.

Mai mult decat atat, in tarile respective oamenii dau dovada de civism si respect pentru cei din jurul lor, doua caracteristici care se regasesc rar in societatea romaneasca.

In continuare faci niste afirmatii care sunt, din nou, golite de sens daca nu sunt sprijinite de ceva dovezi. Am calatorit mult in Europa, si nu am vazut dovezi de indiferenta fata de cei din jur (din contra, in Cehia, tara cu procent mare de atei, tinerii se ridica foarte des in picioare pentru a oferi locul unui om in varsta, chestie pe care o vad rar in Romania).
Cat despre teluri, de unde pana unde existenta lor e conditionata de apartenenta la o religie?
Unicul scop sunt banii? Si ce, la romani nu e la fel? Nu avem o intreaga generatie de elevi in scoli care considera ca daca au bani se rezolva tot?

Imi pare rau, dar daca ce ai scris mai sus era si adevarat, Romania trebuia sa fie raiul pe Pamant, lucru datorat exclusiv prezentei unui numar mare de ortodocsi. Realitatea insa te contrazice.

[Jane Says]

- editat editat

[costel]

Eu ma inteleg bine cu necredinciosii. Si acest lucu se intampla nu pentru ca m-am declarat necrestin, ci pentru ca le-am oferit un ajutor si un raspuns ori de cate ori am simtit ca au nevoie.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de dani2004

Exista si pacate extrinseci? Poti exemplifica?

Nu există conceptul de păcate extrinseci, în schimb există cel de păcate intrinseci. Acestea sunt păcate (mai corect spus: materii păcătoase) prin natura lor, indiferent de circumstanţele în care sunt comise. Spre exemplu, sacrilegiul este păcat în orice situaţie. Avortul este păcat indiferent de circumstanţele lui. Dar folosirea contraceptivelor nu este păcat indiferent de circumstanţele ei, ci uneori este păcat, alteori nu este.

În această categorie intră şi jocurile de noroc: nu sunt păcate intrinseci. Dacă joci din când în când un bilet la loto, aceasta nu este păcat. Dacă însă joci sume semnificative, dacă la fiecare extragere te prezinţi cu n bilete a x variante, luând de la gura soţiei şi copiilor, atunci în mod evident este un păcat.

[Mallina]

Am o prietena care de un an jumate trece prin niste momente grele (despartirea de sot, probeme la munca, etc). E o tipa desteapta, cultivata si mandra pe undeva de necredinta ei. Eu am petrecut mult timp incercand sa o ajut, sa o sprijin in problemele ei. M-am rugat si ma rog pentru ea. Impreuna cu inca cineva am decis sa citim pentru ea Paraclisul Maicii Domnului. O chem la biserica, o indrum sa se spovedeasca. Nu ma asculta, nu imi raspunde. Ii trimit ce gasesc mai frumos si zidito de suflet: filme muzica ortodoxa, scrieri. Nu au nici un efect asupra ei. Nu imi raspunde niciodata. In schimb ma termina psihic cu necazurile ei, cu o depresie pe care am impresia ca s-a obsinuit sa o mentina ca un fel de scuza de a lua viata in piept. Se plange incontinu si ma inebuneste si pe mine. mi fac griji pentru ea. Am si eu multe probleme si poate o viata mai grea ca a ei dar in relatia noastra doar eu dau: asculatre, rabdare, intelegere, sfaturi, sustinere si nu sunt ascultata. In schimb ei i se pare normal sa fie ajutata si sprijinita si daca eu nu pot se bazeaza pe altii. Sunt atat de suparata si de revoltata. Nu mai vreau sub nici o forma sa continui. Nu stiu cum ar fi crestineste sa o indepartez?
Am si eu o familie si un copil mic de care trebuie sa ma ocup si nu imi pot face in permanenta griji si probleme pentru altii.


Aici e un fragment di Sf. Ioan Gura de Aur:

Totuşi dacă prietenia cuiva te vătăma sufle¬teşte, îndepărtează de la tine acea prietenie. Căci dacă noi tăiem de multe ori unele din mădularele noastre când nu se mai pot vinde¬ca şi când îmbolnăvesc şi pe celelalte, cu cât mai mult trebuie să facem aceasta când este vorba de sănătatea sufletului nostru !

Nu-i nimic atât de vătămător ca o tovărăşie rea. Ceea ce nu poate face necesitatea, aceea o face adeseori prietenia fie spre vătămarea noastră, fie spre folosul nostru.


Voi ce ati face in locul meu?