Probabilitati, dovezi, evidente, minuni

În prealabil postat de topcat

Noi gindim numai in termeni probabilistici pentru ca nu stim in fapt (chiar daca unii sint siguri ca exista Dzeu) cu exactitate care e realitatea. Sintem 99,9999999999999% siguri ca Soarele va rasari si maine dar nu foarte siguri daca va fi vreme buna si il vom vedea. Etc. Gindim numai in probabilitati mai mici sau mai mari.
Bineinteles ca trebuie sa ne panicam (daca motivele sint reale) daca sintem suspecti de cancer, nu pentru a plinge ci pentru ca trebuie sa luam masuri drastice.

Despre Dumnezeu putem folosi probabilitatea intr-un singur fel: "Probabil are un plan de salvare, ca daca e dupa noi, suntem ca si terminati!" A pune pe Dumnezeu sub semnul intrebarii sau indoielii, inseamna sa nu vad, sa nu aud, sa nu visez, sa nu rad, sa nu plang si sa nu am prieteni. Prietenia fara de Dumnezeu e lipsita de farmec si vigoare.
Cu sau fara nori, Soarele rasare si-si urmeaza drumul lui. Orbii nu-l vad, totusi nu se indoiesc de prezenta lui. Ceilalti "orbi", desi fac umbra Pamantului, par a o ignora!
Daca suntem suspecti de cancer ar trebui sa luam acea unica masura ce trebuia luata fara a fi constransi de boala: sa-L cautam pe Dumnezeu si sa-I deschidem pagina cu pagina agenda vietii noastre, iar asta nu ca o rasfoire rapida pe "repede inainte", ci cu rabdare pentru a constientiza fiecare suspin pe care l-am provocat celor din jurul nostru.
Ce este panica de fapt? Este o stare emotionala. Unii o au, altii nu. In fata unui examen greu, doar doua feluri de oameni nu au emotii: cei foarte bine pregatiti si ignorantii care au o impresie mult exagerata despre cunostintele acumulate (cazurile patologice, nu le mentionam).
De ce ne panicheaza moartea? Oare nu suntem constienti ca ne vine randul intr-o zi? Da, stim, intotdeauna se intampla altora!... Iar daca nu, atunci spunem cu disperare: "Doamneeee, de ce eu?"
La fel si minunile: mereu se intampla altora. Ceilalti ori nu cred in ele ori nu se cred in masura sa beneficieze de o minune. De parca Dumnezeu ar spune: "Pe tine te iert, pe tine nu!"

Poate ca fiecare clipa a constiintei noastre ar trebui sa ne aminteasca de momentul final ce va sa vina ca sa nu ne gaseasca nepregatiti.
- Filozoful ateu David Hume a strigat la moartea sa: "Sunt în flăcări!" Disperarea sa constituia o imagine groaznică.
- Moartea lui Voltaire – gânditorul şi scriitorul iluminist francez, renumit şi pentru atitudinea sa sarcastica fata de Dumnezeu – trebuie să fi fost atât de groaznică încât sora medicală a spus după aceea: "Pentru toţi banii din Europa n-aş mai vrea să văd un necredincios murind!" El a strigat toată noaptea după iertare
- Churchill a murit având pe buze cuvintele: "Cât de nebun am fost!"

Intamplarea a facut sa fiu martor la o astfel de trecere, iar asta mi-a intarit multe dintre convingerile formate din auzite sau lecturarea invataturilor Sfintilor Parinti. Pentru sceptici nu nutresc decat o trista compasiune, sperand sa se maturizeze inainte de punctul terminus.