Se poate pierde mantuirea?

Motto:
http://www.crestinortodox.ro/editori...tei-70407.html

TITLU:,,Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere"

,,Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:

1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pofnită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.

3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aşfi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-arfi înspăimântat şi mi-aşfi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot cape capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aşfi ocupat mereu de ea, m-aşfi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-arfi umplut de bucurie, iar eu m-aşfi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.

4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în launtrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.

Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta?"


,,Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi"

[Danut7]

Mantuire de ce?Ia puneti-va intrebarea asta...Nimeni nu poate spune ca e mantuit pana cand nu a scapat de Iad.Mantuirea fata de Iad nu se certifica decat la judecata, ori aceasta e dupa moarte.

[Traditie1]

Aproape orice om crede nestramutat ca el se va mântui. Paradoxal, acesta este tocmai semnul faptului ca îl asteapta osânda, dupa cum credinta ca vei fi osândit e semnul ca te apropii de mântuire. Cei care într-adevar s-au mântuit, sfintii, credeau toata viata ca se vor osândi.



Credinta ca ne vom mântui e o simpla proiectie a imaginatiei noastre egoiste de a crede ca Dumnezeu sau universul (pentru ca si ateii sunt încredintati ca vor avea o soarta buna) ne e dator cu ceva.


Omul care într-adevar vrea sa se mântuiasca pune cruce vietii sale pe pamânt, face totul ca sa dobândeasca ceea ce doreste, sacrifica totul, indiferent ca e vorba de relatii, familie, cariera etc si mai greu chiar de atât, traieste în fiecare secunda cu trupul si mintea rastignita. Si din acest sacrificiu permanent se naste frica de Dumnezeu, nemultumirea si ura de sine, convingerea ca vom merge în iad.


Multumirea de sine e semnul unei caderi sau împietriri duhovnicesti (vorba unui parinte).

[Danut7]

De acord , aceasta 'siguranta' si multumire de sine este semn al osandei ce ii asteapta.In special multumirea de sine.Infioratoare va fi ziua mortii pentru multi din acestia, crezandu-se mantuiti gasindu-se in Iad...

[Rodica50]

nu poti pierde ceea ce nu ai, Mantuirea ti se da doar dupa moarte, tot ce poti face e ca intre bine si rau sa alegi foarte bine, si chiar si atunci nu vei face ceva pentru care sa meriti un bonus, ci pentru ca ai facut ceea ce oricum erai dator sa faci Hristos te va Mantui.

colegii nostri neoprotestanti confunda mantuirea obiectiva cu mantuirea subiectiva, Mantuirea Subiectiva este dobandita prin jertfa lui Hristos pe cruce si inseamna practic ca Mantuitorul , la fel ca Adam a fost un prototip al umanitatii, si a cuprins virtual toata umanitatea. Pana aici ne intelegem cu ei.

Acum vine partea interesanta, mantuirea subiectiva reprizinta modul in care noi ne impropriem ceea ce Hristos a obtinut pentru noi. Hristos a zis Nu tot cel ce imi zice Doamne Doamne, va intra in imparatia cerurilor. Adica... credinta nu e suficienta. Dar credinta tine de inteligenta emotionala nu de intelect cum incercati voi sa spuneti.

am o singura rugaminte, macar daca rataciti nestiind scripturile nu mai luati si pe altii. Hristos spune orb pe orb nu poate conduce ca vor cadea amandoi in groapa.

[eclesiastul]

În prealabil postat de Rodica50

Acum vine partea interesanta, mantuirea subiectiva reprizinta modul in care noi ne impropriem ceea ce Hristos a obtinut pentru noi. Hristos a zis Nu tot cel ce imi zice Doamne Doamne, va intra in imparatia cerurilor. Adica... credinta nu e suficienta. Dar credinta tine de inteligenta emotionala nu de intelect cum incercati voi sa spuneti.

E interesant versetul din care ai citat "Doamne,Doamne....". Dc citesti versetul vei vedea ca acei oameni nu au avut credinta , ei s-au increzut in faptele lor "n-am scos noi demoni in numele tau etc" insa niciodata nu s-au increzut in Hristos.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Danut7

De acord , aceasta 'siguranta' si multumire de sine este semn al osandei ce ii asteapta.In special multumirea de sine.Infioratoare va fi ziua mortii pentru multi din acestia, crezandu-se mantuiti gasindu-se in Iad...

Mândria-mulţumirea de sine - Slava deşartă - şi într un final , de nu urmează trezia cu dreapta socotealăt, deznădejdea . Sunt paşii ce duc la sinuciderea noastră sufletească , de nedorit pentru nimeni !

[iustin10]

Oare de ce trebuie sa se plece de la o intrebare cu iz sectar,ca sa se ajunga la aceste frumoase marturisiri ortodoxe care le-ati facut toti.
Chiar e nevoie mereu de un ferment acid ,impotriva caruia sa se vorbeasca ,pentru a se ajunge la un dialog adevarat?

[cristiboss56]

În prealabil postat de iustin10

Oare de ce trebuie sa se plece de la o intrebare cu iz sectar,ca sa se ajunga la aceste frumoase marturisiri ortodoxe care le-ati facut toti.
Chiar e nevoie mereu de un ferment acid ,impotriva caruia sa se vorbeasca ,pentru a se ajunge la un dialog adevarat?

Este si asta un "stil" gazetaresc . . . ( initiatorul este un vrednic frate al nostru )

[eclesiastul]

În prealabil postat de Traditie1

Aproape orice om crede nestramutat ca el se va mântui. Paradoxal, acesta este tocmai semnul faptului ca îl asteapta osânda, dupa cum credinta ca vei fi osândit e semnul ca te apropii de mântuire. Cei care într-adevar s-au mântuit, sfintii, credeau toata viata ca se vor osândi.

Apostolul Ioan ii incuraja pe cei care credeau ca au viata vesnica:
"Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică".
Deci din spusele tale Ioan le dadea sperante false.

În prealabil postat de Traditie1

Credinta ca ne vom mântui e o simpla proiectie a imaginatiei noastre egoiste de a crede ca Dumnezeu sau universul (pentru ca si ateii sunt încredintati ca vor avea o soarta buna) ne e dator cu ceva.

Dumnezeu nu ne e dator cu nimic, mantuirea e un dar nu o rasplata.

În prealabil postat de Traditie1

Omul care într-adevar vrea sa se mântuiasca pune cruce vietii sale pe pamânt, face totul ca sa dobândeasca ceea ce doreste, sacrifica totul, indiferent ca e vorba de relatii, familie, cariera etc si mai greu chiar de atât, traieste în fiecare secunda cu trupul si mintea rastignita. Si din acest sacrificiu permanent se naste frica de Dumnezeu, nemultumirea si ura de sine, convingerea ca vom merge în iad.

Omul care vrea sa fie mantuit accepta darul lui Dumnezeu care este in Hristos. Asta implica automat o schimbare a vietii, renuntare la pacat si traire dupa voia lui Dumnezeu.

În prealabil postat de Traditie1

Multumirea de sine e semnul unei caderi sau împietriri duhovnicesti (vorba unui parinte).

Faptul ca te consideri mantuit nu inseamna ca esti multumit intr-u totul de tine. Mantuirea e darul lui Dumnezeu pt om, si dc omul accepta darul si stie ca e mantuit nu inseamna ca automat e multumit de el.