tine mintea ta in iad si nu deznadajdui

[Jane Says]

În prealabil postat de innocentul

ma bucur sa citesc mesajul tau Traditie..am postat tema asta pentru ca tot citesc pe aici cum fratii ortodocsi cauta "metode" de a scapa de diferite incercari ceea ce e vechea problema sau vesnica problema ,dar nimeni nu pare sa mai priceapa sau macar sa accepte ca un adevar faptul ca suntem in iad si cu atat mai mult cu cat nu acceptam ca suntem.. cu atat adica e inselarea mai mare.. iar cei ce cauta sa-si scape sufletul lor din acest iad ce se face vadit prin ispitele ce ne vadesc departarea de Dumnezeu, si-l pierd de fapt.. probabil ca si Sfantul Siluan uitase acest lucru.. Sf. Sofronie il traduce bine"unde vrei sa ajungi? esti fiu al iadului, stai aici, asta meriti!".. noi ne raportam sau nu la aceasta realitate crestina? revin cu completari pe masura ce vad reactiile si raspunsurile caci nu am spus inca ce aveam de zis.. asadar curaj fratilor, spuneti-va problema ca va spun-aici e cheia daca poate fi vreuna,e un fel de a spune nu o luati in nume de rau, dar in intelegerea acestei formule sta si pozitia noastra fata de mantuirea sufletului.. o folosim? ca sa se rupa vraja si iluzia iadului? sau zicem io nu sunt in iad si nici nu vreau sa cobor, vreau sa ies ,sa scap si asa facem jocul satanei la infinit "iesind" in taramul sau, in miezul iadului sau mai bine zis in paradisul nebunilor, in "raiul" lui satan, unde omul poate si accepta sa traiasca departe de Dumnezeu..?!

Intamplarea face sa fi citit Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei chiar zilele trecute, si inainte de aceasta Vom vedea pe Dumnezeu cum este, scrisa de Cuv. Sofronie Saharov, ucenicul Sf. Siluan.. si din ambele am desprins aceeasi idee.. paradoxul fiind ca in ciuda (sau tocmai din cauza acestei idei), ambii scriau extrem de frumos despre milostivirea lui Dumnezeu.

Dincolo de faptul ca e o nesimtire fara de margini sa am eu orice comentariu pe tema asta, cred totusi ca lucrurile descrise de acestia doi sunt universale .. adica in fiecare om exista potentialul acesta de a-si constientiza starea de iad interior, nu cred ca numai unora le este "dat" si n-ar trebui sa privim in felul acesta pocainta, ca pe ceva ce apartine sfintilor sau calugarilor de la Athos iar pe mine, omul de rand, nu ma priveste, nu-mi bat capul.

Sa ma ierte Dumneze daca o sa zic prostii. Eu nu stiu ce e acela iad, eu traiesc o iluzie indulcita despre mine insami si despre viata. Dar cel mai autentic eu-insami il traiesc, cu mila lui Dumnezeu, atunci cand citind o rugaciune (cred ca e foarte important sa citim rugaciuni scrise de sfinti* si nu cele din capul nostru, cu cuvintele noastre, cel putin la inceput) si cand ma simt rau in pielea si in sufletul meu.

De obicei noi oamenii, cand citim ceva, ne identificam cu victima. Eu ma tot mir de faptul ca, citind Evangheliile, nu ne mai identificam cu victima, ci, ciudat lucru, ne identificam cu agresorul, cu fariseii, cu capeteniile preotilor, cu Iuda, cu Capernaumul si cu Betsaida, carora le va fi mai greu decat Sodomei si Gomorei in ziua judecatii, cu mladitele aruncate in foc, cu Petru lepadandu-se. Nu e deloc o fericire sa citesti acolo si sa te regasesti in aceste personaje, dar asta inca nu e iadul. Chiar si in starea aceasta groaznica de scarba si frica, inca mai e nadejde, zic eu, chiar si daca numai pentru faptul ca, frica fiindu-ti, iti vine sa-L chemi pe Hristos sa te miluiasca impotriva a orice si a oricui, chiar si a ta insuti. Cred ca iad-iad e cand nu-L mai chemi.

Sf. Siluan zicea ca si atunci cand citeste Psalmii de blestem, pacatosul ar trebui sa se perceapa ca vrajmas al lui Dumnezeu si blestemele psalmistului ca fiind adresate lui. Asa cu mintea cred ca e adevarat ce scria Sf. Siluan legat de asta, din nefericire nu inteleg cu sufletul. Psalmii aceia nu-i prea citesc si atunci cand totusi o fac, externalizez si eu pacatul si-l atribui acelor vrajmasi abstracti, necunoscuti, fara a-l identifica in mine (un fel de, noa Doamne, oi fi eu pacatoasa, dar nici chiar ca astia).

Un preot la predica, in Vinerea Mare, ne-a spus ca pentru a fi mantuiti si a invia impreuna cu Hristos, e necesar sa ne coboram pana in iadul nostru interior, impreuna cu El pana in cele mai din adanc - acum inteleg de unde preluase aceasta idee - si ca de fapt nu exista Inviere pentru noi decat daca urmam traseul lui Hristos inclusiv in iad.

Dar e greu.. ca noi si daca cerem pocainta, cred ca nu stim ce e aia. Eu imi imaginam ca e o parere de rau induiosatoare, cu lacrimi, pentru pacate. Se vede treaba ca ma inselam amarnic.