Poetul din gara Sinaia

[Pelerinul]

"Mama, tata, ma vedeti? Sunt la casa de puieti"

Nicolae Zidaru s-a nascut in 1978, undeva, printr-un sat de langa Urlati. Cand avea vreo doi ani, parintii lui s-au despartit si au hotarat sa ia fiecare cate un copil. Hazardul, ca un zar blestemat, a hotarat ca el sa ramana la taica-sau, care tocmai se incurcase cu o alta femeie, iar Nuti, sora lui Nicolae, sa mearga la casa mamei. O alegere deloc fericita pentru bietul baiat. Destinul lui tenebros era deja pecetluit. In doar cateva luni, mama vitrega avea sa-si dea arama pe fata. "Poate n-o sa crezi, dar imi amintesc si-acum cateva imagini. Tin minte, de exemplu, cum ma alerga cu matura prin curte. Eram prea mic, ma prindea imediat. Avea o matura mare, din nuiele. Si-acum simt usturimea aia cand ma gandesc". Ceva mai tarziu, cand Nicolae implinise deja trei ani, tatal lui, impreuna
cu femeia asta afurisita, iau in mare taina, fara nici o retinere, o hotarare uluitoare. Intr-o zi ploioasa de toamna, il trezesc pe Nicolae, il imbraca frumos, ii pun intr-o punga cateva lucrusoare, il urca in tren si-l duc la Sinaia, intr-o casa mare, cenusie, plina de copii. Apoi ei, adica parintii, isi iau in mare graba ramas bun si dispar. Pentru totdeauna. Toata viata lui va tine minte imaginea asta. Nu prea pricepea mare lucru, insa ceva rau simtea el ca se intampla. La plecare, nici macar nu l-au pupat. Erau parca mai fericiti, ca si cum ar fi scapat de o mare povara. "Mama, tata, ma vedeti?/ Sunt la casa de puieti/ unde m-ati lasat razand/ iar eu am ramas plangand./ Stiti voi oare cat ma doare/ ca inca mai am rabdare/ sa v-astept, sa ma vedeti/ in palatul de puieti?/ Stiti voi oare cat ma doare/ sa am pentru voi iertare?/ Sa fiu singur, fara ura/ sa nu stiu de-o prajitura/ sa nu zic mama sau tata/ sa nu stiu de-o ciocolata?/ Stiti voi oare cat ma doare?". Glasul ii tremura usor. Sta la locul lui, pe maldarul ala de toale. Ridica privirea din caiet si vad in ochii lui lucirea unor lacrimi mocnite.
Poetul din gara Sinaia

Supravietuitor al propriei lui vieti

Da, atunci, in primii doi-trei ani, a fost poate cel mai greu. In fiecare noapte se trezea speriat, strigandu-l pe tata, strigand-o pe mama. Usor, usor insa, dupa atatea nopti de chemari zadarnice, cuvintele astea doua aveau sa ramana doar niste vorbe goale. Ceva mai tarziu, cand a implinit sapte ani si i-a venit sorocul sa mearga la scoala, l-au mutat la Busteni, intr-o cladire sinistra, laolalta cu copiii mai mari. S-a deschis astfel cortina unui cumplit calvar. Bataia era aici naravul cel mai obisnuit. Nimeni nu putea sa scape de supliciul asta. Era unicul criteriu de stabilire a unei ierarhii. Ori aveai pumnul tare si erai sef, ori ramaneai pentru totdeauna un umil servitor, strivit de batjocura celor mai vanjosi. Pentru Nicolae, situatia s-a lamurit imediat. Pricajit si milostiv cum era, n-ar fi fost in stare sa se infrunte nici macar cu umbra vreunui adversar. Asa ca ceilalti l-au pus numaidecat la coada listei, facand din el un permanent sac de box. Nu supara pe nimeni, il bateau asa, pur si simplu. Ori doar ca sa-l convinga sa iasa la cersit pentru ei sau sa le dea portia de mancare. I-au invinetit ochii, i-au spart dintii, buzele, i-au rupt nasul, coastele, aproape zilnic isi primea portia de tortura. Ingrozit, pe la opt ani, a incercat intr-o zi singura lui metoda de supravietuire. Cu fata plina de sange, a intrat in biroul directorului sa parasca. Atat i-a trebuit. La vremea aia, directorul unei asemenea menajerii nu era deloc grijuliu cu copiii. Ba, mai degraba, prefera sa ramana complice cu cei mai rai, folosindu-i de cate ori se iveau situatii extreme. In plus, ii detesta pe cei slabi si, mai ales, pe cei care veneau la el sa parasca. Atat de tare, incat cei reclamati aflau numaidecat toata povestea. Iar orice sifon, adica paracios, trebuia pedepsit exemplar. Era cam noua seara si deja se intunecase. Nicolae se intorcea din oras. Mergea grabit, sa nu gaseasca iar usa caminului incuiata. Asta era regula. La noua fix, nea Costica, portarul, o matahala betiva, incuia usa. Cine ramanea afara n-avea decat sa doarma prin gara. Deodata, pe o alee mai intunecata, i-au taiat calea trei gealati. "Ia zi, bai, sfrijitule, dai cu clontu'? Esti sifonar?". Unul din ei tinea in mana un bat subtire, ca o nuia. Ceilalti doi l-au apucat puternic de brate. In zadar se zbatea, n-avea cum sa mai scape. Namila aia din fata lui i-a prins obrajii in palma, silindu-l sa deschida gura. Apoi, a ridicat batul si i l-a infipt pe gat. Adanc, tot mai adanc. Nicolae urla ca din gura de sarpe. Simtea cum il lua cu lesin de atata durere. Iar nemernicul ala nu se oprea, ii indesa tot mai adanc nuiaua pe gat. "Na, ba, sa mai clantani!". Durerea crestea cu fiecare secunda, cu fiecare milimetru. Ii venea sa tuseasca, sa scuipe, dar orice miscare a capului insemna un chin de nesuportat. Totul a durat un minut, poate doua. Pana cand picioarele bietului Nicolae au inceput sa tremure si pana cand, apoi, trupul lui a cazut lat. Isi aminteste doar ca s-a trezit intr-un salon de spital, cu niste tuburi la nas. Fusese operat la faringe si esofag. A doua zi, dimineata, l-a vizitat taica-sau. L-a intrebat sec de sanatate, i-a lasat pe noptiera o ciocolata si a plecat. Cand s-a intors la camin, s-a intalnit la cantina cu cei trei handralai. Mancau nestingheriti din portiile altora, zambind zeflemitor catre Nicolae. Nimeni nu i-a deranjat vreodata cu vreo ancheta sau macar cu vreo sanctiune. Ba mai mult, doi dintre ei sunt astazi oameni grei, cu functii dichisite prin anumite institutii de stat. Nicolae se opreste din povestit si deschide din nou caietul verzui. "Am scris cateva versuri si despre povestile astea. Numai putin, sa le gasesc. Cata teroare am indurat eu in anii aia! A, gata, am gasit. Le-am scris tot acolo, in gara.
Poetul din gara Sinaia

Tocmai ma pregateam sa ma culc. Dormeam atunci intr-un depozit de la capatul peronului. Am aprins lanterna si m-am apucat sa scriu". Duce caietul mai aproape de ochi, tusind parca dintr-o usoara sfiala. "Stiti voi oare, oameni buni/ cum traim printre nebuni/ printre brute, animale/ care-ar sta mai bine-n zale?/ Cum ne bat, ne chinuiesc/ iar profesorii zambesc/ si se folosesc de ei/ ca de-o ceata de misei/ cum ne-arunca peste banci/ si ne dau in cap cu rangi/ cum ne baga-n gura bete/ si ne varsa-acid pe fete?/ O, habar n-aveti voi toti/ cum ne-nvata sa fim hoti/ criminali si animale/ care-ar sta mai bine-n zale".
La cateva zile dupa ce-a iesit din spital, Nicolae s-a hotarat sa fuga. Avea numai opt ani si lumea de-afara ii era inca necunoscuta. Ceva insa il indemna sa faca pasul asta. A asteptat sa vina seara si a zbughit-o prin parcul Cazinoului, spre gara. Stia ca are un tren spre Ardeal. N-avea nici un plan, habar n-avea in ce oras o sa coboare. Voia doar sa fuga cat mai departe. In tren, insa, a fost imediat prins si dus de doi militieni la o sectie din Brasov. L-au intrebat de unde e, iar el i-a mintit. Ca maica-sa ar fi din Oradea, ca el ar fi fugit la Bucuresti si ca acum s-a hotarat sa se intoarca acasa. Cine sa-l creada? In doua ore era inapoi, la Busteni. L-au inchis intr-o camaruta fara ferestre, iar spre seara, doi zdrahoni de vreo 18 ani au navalit peste el cu picioarele. Degeaba urla el din toti rarunchii ca-l doare cumplit operatia. Bestiile alea n-aveau urechi, aveau numai pumni si picioare. Dupa vreo cinci minute, l-au lasat lesinat. S-a trezit iar la spital, unde i-au cusut din nou operatia. Apoi, o vreme, a stat cuminte, departe de orice ispita de a mai fugi, desi gandul asta ii dadea mereu tarcoale. Stia, zice el, ca daca nu fuge de-acolo, intr-o zi va muri. Abia dupa vreun an de haituiala si batai crancene a luat din nou hotararea. A fugit la Oradea, unde a stat prin gara vreo doua saptamani. Cand a simtit ca va fi prins, s-a mutat la Arad. Apoi la Cluj, unde dupa doar doua zile a fost dat in vileag de un coleg din gara, care-si simtea amenintat teritoriul. L-au tinut cateva ore la Militie si-apoi l-au trimis inapoi, la Busteni. Aici a urmat o noua pedeapsa, de data asta ceva mai "delicata". Ordinul a venit de sus, iar de aplicarea lui s-a ocupat cel mai betiv dintre instructorii caminului. L-a pus sa se descalte si timp de vreo zece minute l-a casapit cu o rigla de lemn peste talpi. Trei zile n-a putut sa mai calce. "N-am cuvinte sa descriu tot cosmarul prin care am trecut toti anii aia. Nici macar poezia nu ma ajuta, mi-e greu sa-mi amintesc, daramite sa scriu ceva despre toate astea. N-ar ajunge nici o poezie sa descrie tot ce-am trait atunci. Iar daca povestesc, nu m-ar crede nimeni. Daca spun ca profesorii, in cardasie cu elevii mai mari, ma trimiteau la cersit aproape zilnic, m-ar crede cineva? Daca spun ca ma trimiteau iarna descult, ca sa starnesc mai multa mila, m-ar crede cineva? Daca spun ca erau profesori care si-au facut vila din ajutoarele strainilor si din cersitul nostru, m-ar crede cineva? Cine sa creada ce spune un boschetar jegos? E o mare tristete sa te urmareasca toata viata amintiri d-astea si sa simti ca n-ai cui sa le povestesti, ca nimeni n-ar da doi bani pe ele sau pe suferinta ta. Am indurat neputinta asta ani de zile, pana cand am cumparat de la manastire o iconita pe care am pus-o aici, pe peretele asta, chiar deasupra pernei. Si am inceput sa vorbesc cu ea, sa-i povestesc ei toate astea. Si sa o rog sa ma ierte pentru toate greselile pe care le fac. Ca viata asta pe strada e dura, foarte dura, si nu poti sa traiesti asa, fara sa mai calci si stramb. Iar dupa ce-am vorbit cu ea, cu iconita asta, am simtit, nu stiu de ce, o mare usurare. De parca cineva mi-a luat cu mana o mare piatra de pe suflet. Atunci am inceput sa cred in Dumnezeu, in acelasi Dumnezeu pe care pana atunci Il uram pentru soarta asta pe care mi-a dat-o. Si, poate, cine stie, pana la urma o sa intru in vreo manastire si asa o sa scap si de viata asta de mizerie".

[Pelerinul]

Il ascult uluit. Nu-mi vine sa cred ca un biet om al strazii e capabil de un asemenea discurs, de o asemenea gandire. Poetul Nicolae Zidaru simte mirarea mea si zambeste din nou, alintat.
"Sunt singur si ma sting de dor"

Ani de zile a continuat sa fuga. De unul singur, fara companie. Intotdeauna insa era prins, trimis inapoi si apoi pedepsit cu bataia. Pe la 12 ani, a reusit sa-si vada dosarul si sa afle cate ceva despre parinti. A fugit mai intai la taica-sau, langa Urlati.
class="item-pic-inner">
Poetul din gara Sinaia

Si totusi nu uraste pe nimeni

Traia cu aceeasi femeie afurisita si n-aveau nici un chef de o asemenea vizita. Taica-sau l-a tinut la poarta, speriat de gura nevesti-sii. "Nu pot sa te primesc, Nicusoare", i-a zis. "E casa ei si ne-ar da pe amandoi afara. Ce, vrei sa dorm in cocina, cu porcii?". Iar Nicusor nu i-a raspuns nimic. S-a intors in infernul lui de la Busteni. Mai tarziu, a vizitat-o pe mama, la Chiroiu, un sat de pe langa Bucuresti. "Ce faci, Nicusoare? De ce ai ramas asa mic?". Dupa atata amar de vreme, asta i-a zis femeia cand l-a vazut la poarta. Nu, nici ea nu-l putea tine. Traia si ea cu un om care poate ca nici nu stia ca femeia lui mai are un baiat. "Asa ca fugi repede, Nicusoare, sa nu care cumva sa vina barbatul si sa te gaseasca in poarta". A urmat Nuti, sora lui cea norocoasa. Ea avea o slujba in Bucuresti, o locuinta inchiriata, un salariu frumusel, haine frumoase. Dar n-avea nici un chef sa-si ajute fratele. "Du-te inapoi, Nicusoare, ca n-am ce sa-ti fac". Si Nicusor s-a intors amarat, la Busteni. Au trecut apoi anii, la fel de cumpliti ca si cei trecuti, Nicusor a terminat scoala, si pe la 19 ani, adica prin '97, a hotarat sa traiasca in strada. S-a pripasit in gara din Sinaia, prin sala de asteptare. A fost insa destul de greu, ceilalti nu-l prea acceptau. A indurat din nou cazne grele, luni de zile de batai, umilinte. Pana la urma, a fost tolerat. Traia din cersit sau din servicii marunte facute unor "chioscari" mai de treaba. Se descurca cum putea, insa numai pe cont propriu. Viata lui de pana atunci il invatase sa traiasca solitar, inchis in lumea lui amarata. Tot atunci, in decembrie '97, a scris si prima lui poezie. De-atunci, toata lumea ii zice, in bataie de joc, Poetul. Dupa cateva luni, a cunoscut un redactor de la un ziar prahovean. I-a publicat aproape toate poeziile, zi de zi cate una, in serial. A castigat atunci bani destui ca sa manance o paine mai coapta, dar asta i-a adus multe dusmanii. Dupa aproape un an, a aflat ca are o matusa prin Bucuresti. I-a facut o vizita si a gasit aici, in sfarsit, prima lui casa. A locuit la ea vreo doi ani. Si-a luat un serviciu, haine noi, si-a facut o prietena, ce mai, intrase si el in randul lumii. Insa n-a fost decat un vis frumos. Nora matusii i-a adus pe lume o nepotica si trebuia sa se ocupe indeaproape de ea. S-o tina acolo, in camera aia in care locuia Nicolae. Baiatul s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o camera cu chirie, o gazda, insa firma la care lucra tocmai atunci a dat faliment. Asa ca bietul de el si-a facut bagajul si s-a intors de unde a plecat, adica in gara Sinaia. Tocmai cand abia se invatase cu asternuturi curate si cu mese calde. Cel mai greu i-a fost sa se desparta de ea, de prietena lui. O iubea mult, dar ea abia acum aflase tot trecutul lui tenebros. Chiar el i-a povestit, a crezut ca sinceritatea e o virtute care poate anula orice prejudecata. N-a fost deloc asa. Fata n-a mai vrut sa stie nimic despre el, mai ales atunci cand parintii i-au interzis sa-l mai vada. Asa ca toate planurile lui luminoase s-au naruit peste noapte. S-a intors iar in lumea lui intunecata, de data asta mai trist ca oricand. Atunci, in cea dintai noapte petrecuta din nou in gara, a scris primele lui versuri de dragoste. Tot acolo, pe caietul ala verzui. "Iubirea ta azi a murit/ un vis frumos s-a naruit/ sunt singur si ma sting de dor/ si tot ce-as vrea ar fi sa mor". Dorul asta il chinuie si astazi. A fost prima si ultima lui iubire. De-atunci, adica de vreo zece ani, nu s-a mai intamplat nimic special in viata lui. Prin 2008, a reusit sa se mute aici, in vila asta parasita. Nu-i cine stie ce, insa in comparatie cu gara, aici e de cinci stele. Face dus cam o data la doua zile, intr-un hotel de lux din Sinaia. Tot acolo, in podul hotelului, isi tine ascunse toate actele. Diploma, dosarul de la camin, certificatul de nastere. Aici n-ar fi tocmai in siguranta. Il mai viziteaza uneori hotii, il lasa fara incaltari, fara haine.
Poetul din gara Sinaia

La fereastra viitorului

Asta, pentru el, e o adevarata tragedie. Stie cam cine-ar putea fi, dar nu prea are ce face. E unul dintre cei care candva, demult, ii tinea bratul strans la spate pentru ca altcineva sa-i infiga nuiaua pe gat. Cum ar putea sa se puna cu el? In rest, viata lui de zi cu zi e trista si searbada ca ploaia de toamna. Doar scrisul ce-i mai lumineaza putin sufletul. Asa cum spunea, acum lucreaza la o piesa de teatru. Spera sa gaseasca vreodata omul potrivit ca sa-l ajute s-o puna in scena. Nu poate sa mi-o arate pana nu-i gata, dar stie ca o sa iasa ceva nemaivazut. Cat despre parinti, si-a luat demult gandul de la ei. E inutil sa-i mai deranjeze. Daca asa a picat zarul, n-are incotro. Altfel, lucreaza la cateva magazine, la curatenie, si mai ciupeste cate un comision atunci cand duce turisti sa se cazeze la anumite adrese. Are ceva promisiuni de la patroana unui coafor ca l-ar putea ajuta sa-si gaseasca o locuinta. Alte sperante nu are. Zice ca viata lui e ca un cerc in care se invarte intruna. Un cerc stramt si soios. Singurul lui sprijin ramane iconita de deasupra pernei. Vorbeste cu ea zi de zi si simte cum i se despovareaza sufletul de toata tristetea. E aproape convins ca intr-o buna zi va pune pe foc toate caietele astea cu poezii si ca va lua drumul spre manastire. Iar acolo se va ruga din toti rarunchii lui sa-i ierte Dumnezeu pe toti aceia care i-au facut viata un infern.

Fotografiile autorului

Deocamdata, singura metoda prin care il puteti contacta pe Nicolae Zidaru este sa-i scrieti un e-mail, el avand acces cam o data la doua zile la o sala de internet. Adresa lui este nicolaezidaru1977@yahoo.com

[cherub]

Impresionanta poveste!... mi-au dat si lacrimile cand am citit-o!... Prin cate a mai trecut, sarmanul om amarat, ce soarta rea!

[zoridezi]

Sarmanul, nici mie nu mi-a venit sa cred prin cate a trecut! Omul asta are mare rasplata in ceruri!
Haideti sa il ajutam cumva... nu sta nimeni prin Sinaia?

[cherub]

În prealabil postat de zoridezi

Sarmanul, nici mie nu mi-a venit sa cred prin cate a trecut! Omul asta are mare rasplata in ceruri!
Haideti sa il ajutam cumva... nu sta nimeni prin Sinaia?

Eu cred ca daca am lua legatura cu el prin messenger (daca id-ul respectiv, publicat la sfarsitul articolului, este, intr-adevar, al lui), poate ca i-am putea trimite cate ceva prin posta, niste pachete sau macar niscaiva/putini bani (cat sa-si cumpere de mancare s.a. celea de trebuintza), acolo (ce si-ar putea permite fiecare si cat il lasa inima etc), macar din cand in cand... poate ca are pe cineva de incredere la care ar putea primi pachetele pt. el, cine-stie... dar sa nu intervina iarasi invidia, ca si in cazurile 'colegilor' natarai si derbedei de care povestea in articolul respectiv... Sau poate careva dintre noi ar putea stabili sa se intalneasca personal cu el si sa ii inmaneze cate ceva... Sper din tot sufletul sa nu ii joace vreo festa in bataie de joc poate, cineva dintre vechii colegi batausi batjocoritori (caci, din ceea ce reiese din povestirea lui, din cele citite in articolul respectiv, s-ar parea ca aia nu si-au schimbat prea mult vechile obiceiuri, desi unii ajunsi in functii importante etc - deh, cateodata, 'naravul din fire, n-are lecuire', din pacate...), sa comunice cu el prin messenger si sa se prefaca a fi pers. binevoitoare etc, dar numai in batjocura si/sau doar cu intentia de a-l pacali si/sau iluziona degeaba, asa aiurea, pe bietul om... ca mai sunt si astfel de pers. (rau intentzionate), din nefericire... Si mai sper din tot sufletul pt. el, ca prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, sa gaseasca o manastire la care sa fie primit, si, de ce nu, sa sporeasca atat de mult duhovniceste, in viata monahala, incat sa ajunga sa calce pe urmele unor mari duhovnici precum Par. Paisie Olaru, Cleopa Ilie, sau par. Marcu (cel care tacea malc si se ruga, desi la fiecare tortura primita de la comunisti in inchisoare, simtzea durere pana in varful creierului), de la Man. Sihastria s. a. (caci majoritatea au indurat multe suferintze la viatza lor, dar nu au incetat sa se roage pana si pt. vrajmasii lor!). Fie ca Bunul Dumnezeu sa il lumineze si pe acel nefericit om sarman, Nicolae Zidaru. Mantuitorul si Domnul Hristos sa ii lumineze si lui mintea, calea, viata!...

[heaven]

Eu locuiesc in Busteni.Nu stiam de existenta acestui om.Posibilitati financiare nu am sa il ajut,insa ne-am putea gandi la o alta solutie,mai de durata.
Pelerin,cand vei mai ajunge in zona?Poate mergem impreuna si ne gandim ce ar fi de facut.Asta daca si omul respectiv isi doreste si poate fi ajutat,pentru ca un om care a trait atata timp in strada poate fi destul de dificil de integrat in societate,insa,merita incercat.

[heaven]

PS:Pana pe 26 iunie voi avea sesiune,insa dupa pot sa vin cu draga inima.

[Pelerinul]

În prealabil postat de heaven

Eu locuiesc in Busteni.Nu stiam de existenta acestui om.Posibilitati financiare nu am sa il ajut,insa ne-am putea gandi la o alta solutie,mai de durata.
Pelerin,cand vei mai ajunge in zona?Poate mergem impreuna si ne gandim ce ar fi de facut.Asta daca si omul respectiv isi doreste si poate fi ajutat,pentru ca un om care a trait atata timp in strada poate fi destul de dificil de integrat in societate,insa,merita incercat.

Imi cer scuze, am omis sa citez sursa si poate s-a inteles ca l-as fi scris eu. E din Formula AS: http://www.formula-as.ro/2010/916/so...a-sinaia-12387

Cand l-am citit am ramas impresionat, atat eu cat si multa lume iar ce m-a mirat a fost ca nu multi se gandeau cum l-ar putea ajuta ci vedeau in el doar o forma de rezistenta impotriva greutatilor cu ajutorul lui Dumnezeu.
Dar totusi! El traieste, e langa noi, e semenul nostru. Ma gandesc la o solutie ce as putea face dar nu imi vine in minte tinand cont de distanta la care ma aflu. Macar un mail de incurajare sa ii trimitem daca nu un ajutor material.

Cred ca ar merita incurajat sa mearga pe calea manastirii.