Sa ne impartasim des sau rar?

[Florin-Ionut]

VI

Nu ne‑am propus să prezentăm aici învăţătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.
După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zişi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efortul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.Pentru a fi mai convingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gândiţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptămână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spovedanie, căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care credinciosul primea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât credem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie, şi reiese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aurspune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,preoţii în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se împărtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.
Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptămână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a încercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzibil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vrednicie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.Nu se precizează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!

[Florin-Ionut]

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte!

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.). Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii.Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

[Florin-Ionut]

VII

O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a postului. Într‑adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deşi, chiar şi în această ordine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că valoarea şi mai ales formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influenţe (chiar dacă palide) ale gnosticismului şi neoplatonismului asupra asceticii creştine.Nu putem însă nega faptul că postul ajută la înălţarea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor, odată cu reducerea la minimum a preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându‑se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.

Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post. Dacă da, atunci Sfinţii Părinţi ar fi recurs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg – de fapt, lucrul acesta l‑ar fi rânduit încă apostolii, întrucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o soluţie mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de‑al II‑lea mileniu creştin. Vedem deci o dată în plus absurditatea aşa‑zisei „reguli” care permite împărtăşirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două săptămâni la rând (în afara celor patru posturi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pentru toţi, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau canonic.

Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi ziua de luni) cu zilele posturilor propriu‑zise şi plus alte zile de post rânduite de Biserică, ele depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, numai că Sfinţii Părinţi, printr‑o pedagogie înaltă şi luminaţi de Duhul Sfânt, au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea ostenitoare pentru trup. Nu ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist), să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Biserica nu a aşezat, de exemplu, între 15 august şi 15 noiembrie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se poate împărtăşi.

Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtăşit, după unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n‑au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâmbătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s‑ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pământ”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi permite) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar şi împărtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania, că… nu‑i nici post şi nu‑i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!

Atât în legătură cu postul, cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa cum le‑au văzut Sfinţii Părinţi.
Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului, iar dacă, din anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poate obţine binecuvântarea, este important ca respectivul măcar să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru primirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o extremă.

Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa împărtăşire ( adică spovedanie şi post), putem spune că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se împărtăşească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguincioşi în împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedimente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi vineri (monahii şi lunea), atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, aşa cum cred că s‑a înţeles deja, nu este valabil pentru toţi, căci majoritatea „ortodocşilor” nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează virtuţile. Creştini din aceştia sunt relativ puţini, dar suficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare duminică măcar câte 20‑30 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga obşte.

[Florin-Ionut]

(ultima parte)

VIII

Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi‑ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie.

Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne‑a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într‑un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a‑L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu‑şi lasă păcatul şi care, deşi s‑au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.

Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne‑am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s‑au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s‑au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă exact aşa cum vi le‑am descris.
În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?

La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să‑şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s‑au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos[69]. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu‑i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.

Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le‑o dea!
Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne‑am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de‑a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s‑a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)

Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s‑au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi‑ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s‑a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.

Cel mai important lucru pe care trebuie să‑l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne‑a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit‑o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”
Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s‑a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

Ierom. Petru Pruteanu

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

Ierom. Petru Pruteanu

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

[Florin-Ionut]

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune în Omilia III la Efeseni:

"Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare –n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor –n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…"[19]

[Florin-Ionut]

Draga Ana,

Am mutat discutia aici, ca sa fie in topic. Daca mai vrei sa continuam.

În prealabil postat de anna21

Pai tu pe cine asculti? Sf. Ioan Gura de Aur? Imi amintesc ca a vorbit impotriva teatrelor (distractiilor "lumesti").. ca sa aducem discutia la nivelul "civilizatiei" prezente.. tu participi la teatrul de astazi? sau nu ai televizor, nu vizionezi filme etc... Deci chiar asculti ce spune Sf. Ioan Gura de Aur?

Eu discutam despre lucruri serioase, de viata si de moarte, cum ar fi refuzul de a primi Painea Vietii dupa canoanele apostolice. Chestiuni esentiale, Ana, nu particularitatile vietii crestinului anului 2010.

Da, ma uit la tv, dar nu sunt dependent de el. Prefer TVRurile, Discoveryurile, Mezzo, cateodata ma uit la stiri si pe alte canale. Ma uit si la filme - daca imi place primul sfert de ora altfel nu -, merg(eam) la Filarmonica, si, tine-te bine, joi seara am fost la concertul Symphoenix (formatia Phoenix + cor + orchestra + soprana + floricele), unde am cantat impreuna cu toata lumea Andrii Popa, Fata verde si alte refrenuri cunoscute.

Nu consider lucrurile astea ca fiind pacate, deci nu le-am pomenit la spovedania de sambata. Avem nevoie si de asa ceva, vorba unei preitene psiholoage, "ca sa n-o luam pe toloaca"...

În prealabil postat de anna21

Nu sunt impotriva impartasirii dese DACA ne lepadam de pacate si de iubirea patimilor noastre.

Este imposibil sa ajungi la sfintenie sau la desavarsire, caci vad ca acolo tintesti, daca nu te impartasesti cu Hristos. Daca vrei, iti caut citatul - daca nu ma insel, Sfantul Nicodim Aghioritul a spus-o. Vei incerca intr-adevar sa ajungi la nepatimire, dar nu vei reusi daca te impartasesti o data la trei luni sau mai rar.

În prealabil postat de anna21

Altfel doar ne iluzionam ca am fi ceva, chiar daca ne impartasim des. Sarim peste lepadarea de cele lumesti? Nu.

Ce inseamna cele lumesti pentru tine? Caci vad ca dai exemple de gen televizor, teatru samd. Lumescul, lumea care apare in atatea locuri in NT inseamna doua lucruri: pe de o parte oamenii din jurul nostru, pe de alta parte raul care se face in lume. Deci lepadarea de lume inseamna incetarea savarsirii raului, oprirea caderii in pacate. Nu vom reusi din prima, pentru ca depinde de contextul vietii fiecaruia, dar, in timp, Hristos biruieste daca tu Ii accepti prezenta nemijlocita prin Sfintele Taine.

În prealabil postat de anna21

In omul trupesc (preocupat de ce mananca, cum se imbraca, cum socializeza si de cate ori sexualizeza :) ), Duhul nu sta. Vorba fratelui Zaharia.. il "obligam" pe Hristos sa faca voia noastra? Nu, nu va sta in noi.

Daca Il refuzi, raspunde-mi la o singura intrebare: cand te vei decide sa te impartasesti, vei fi vrednica de asta? Vei fi desavarsita, meritoasa, virtuoasa, sfanta?! Cand te vei considera asa, sa stii ca ai cazut langa talpa iadului si ca trebuie sa reconsideri gandul cel rau al slavei desarte si al parerii de sine care-i ataca mai ales pe cei care au o viata imbunatatita.

Sambata la spovedania am inceput asa: "Parinte, m-am impartasit in fiecare Duminica cu nevrednicie. Si el m-a intrerupt zicand: intotdeauna ne vom impartasi nevrednici fiind!" De fapt, ti-am mai zis asta intr-o postare trecuta.

În prealabil postat de anna21

Iarasi, nu o lua personal.
Daca ar veni Traditie (care are idei radicale, cu unele nu sunt de acord, dar sunt de acord cu atitudinea lui generala) si ar spune: eu ma impartasesc saptamanal.. as zice oau!!! Dar nu zice. De ce?
Sau fratele Zaharia.. nu zice nici dumnealui acest lucru.
Sau Geo Nectarios..
De ce? Ma intreb si eu.
Nu cumva ei privesc mai mult spre propriile lor pacate? Ma intreb.

Cei enumerati mai sus gresesc daca, mai ales dupa o Facultate de Teologie Ortodoxa, nu se apropie de Hristos la fiecare Liturghie la care participa. Si mai gresec smintindu-i pe altii, incercand sa-i impace cumva pe cei care se impartasesc rar cu cei care se cumineca des. Fiecare din noi vom da seama pentru tot ce am zis si am facut, Dumnezeu sa ne ajute si sa ne indrepteze.

În prealabil postat de anna21

Dar multi considera credinta un fel de hobby sau un exercitiu spiritual pus tot in slujba zeului om.. nu?
Cum ne ingrijim de trup si minte.. iaca trebuie sa avem si o viata spirituala, la alegere eventual (nu ma refer la tine, ci va spiritul timpului, sa zic asa).. Si mersul la biserica, rugaciunea sunt lucruri pe care le bifam in agenda de bun crestin, uitand ca de fapt noi trebuie sa-i dam lui Hristos INTREAGA NOASTRA VIATA, in toate aspectele ei.

Mie imi place sa le spun unora in gluma ca hobbyul meu este religia crestin-ortodoxa. :)

Draga, cat timp avem un duhovnic imbunatatit si facem ascultare de el, cat timp avem constiinta treaza si ne spovedim foarte des, impartasindu-ne si mai des daca se poate, cat timp ne straduim sa nu pacatuim in nici un fel daca se poate, cat timp nu disperam daca am comis vreo infractiune, cat timp cautam Imparatia Lui Dumnezeu inca din lumea asta nebuna, cat timp ne rugam si facem fapte bune cat mai des - putem sa ne declaram ortodocsi autentici si putem sa ne laudam in Crucea pe care o ducem veseli, cu bucurie, impreuna cu Hristos.

În prealabil postat de anna21

Abia atunci ne putem impartasi si zilnic daca vrem.

Cand este acel atunci? Niciodata! Pentru ca asta si urmareste cel viclean, amanarea!!! Amanarea pocaintei si amanarea unirii cu Dumnezeu in Sfintele Taine. Pretexte nu sunt? O multime... Lasa, Ana, ca o sa te impartasesti in postul urmator, ca premiu pentru viata merituoasa si pentru pocainta ta - nu? Deci tu nu te vei apropia de ortodoxia autentica daca gandesti asa.

În prealabil postat de anna21

Daca nu suntem acolo trebuie sa ne pocaim in primul rand... ca nu suntem decat niste ipocriti.
Nu se poate sa pastrezi si placerile lumesti si sa vrei si viata vesnica. Primele trebuie sacrificate. Macar sa nu ne lipim sufletul de mancare, de impresie buna ce o facem aspupra lumii, de glumele cu prietenii, de prestigiul de la munca, de nevasta din pat etc..

Ti-am mai zis, dar o repet: Sfintii cei mai mari cereau timp de pocainta pe patul de moarte, desi vedeau ostirile ingeresti bucurandu-se impreuna cu Hristos pentru sufletul lui care urma sa mearga la Cer. Pocainta este tot timpul, dar pentru fiecare functie de situatia lui exinstentiala, functie de context si de un milion de factori. De aia spune Hristos sa nu judecam, pentru ca nu cunoastem toata problema in complexitatea ei. Un duhovnic spunea ca exista 6 miliarde de tipuri de vietuire crestineasca, de feluri de mantuire. Si sa stii ca treaba asta e atat de relativa incat unii au fost si au ramas Sfinti chiar dupa ce au omorat oameni (Ioan Valahul, ca sa scape de viol) sau dupa ce au aruncat cu pietre dupa ierarhii ortodocsi dar pacatosi (am uitat numele acelei Sfinte).

Deci cum vei trage matale concluzii, la cei 21 ani ani pe care se pare ca ii ai, cand nu cunosti amanuntele care alcatuiesc viata cuiva? Nu poti. Ai fost cumva maritata avand un sot eterodox? Stii cumva ce cruce duc acei oameni care incearca sa-si mantuiasca TOATA casa, nu numai pe ei insisi?! Nu stii. Tu citesti postari si concluzionezi. Si te smintesti de unii ca indraznesc sa gandeasca altfel decat tine - ai facut deja doua referiri la mine si la Traditie.

Daca insusi Pavel, apostolul neamurilor, nu indrazneste sa traseze linii concrete impunand sotilor reguli de activitate conjugala, cine va veni sa ne invete pe noi de cate ori avem voie si cand nu avem voie? Cat timp avem inelul pe deget si nu comitem fapte reprobabile, poate sa vina si cine-o veni sa caute sa impuna reguli stricte, ca n-o sa-l cred. Nici eu, nici altii care mai scriu pe aici.

Deci, pana cand o sa te mariti si o sa traiesti vreo cativa ani cu sotul tau (care ma gandesc ca n-o sa fie un Sfant, dar mai stii?...), nu mai veni te rog cu sfaturi care te depasesc.

Pana atunci, Doamne ajuta si toate cele bune.

Ionut cel rau

[Daniel777]

Daca te impartasesti Duminica,trebuie tinut post sambata?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Daniel777

Daca te impartasesti Duminica,trebuie tinut post sambata?

Daca e in timpul unui post mare, tii dupa cum scrie in calendar: eventual dezlegi la peste, ulei, vin sau ce-o fi.

Daca nu cade intr-un Post, este interzis sa tii post, dupa randuala Sfintilor trecuta in canon:

Canonul 66 apostolic hotaraste ferm ca:

"Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una) să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească."

Eu nu prea mananc carne in afara posturilor, o inlocuiesc cu pestele.

[Daniel777]

Si totusi sunt pustnici sau calugari mai aspri ,care postesc si sambata,adica postesc mai tot timpul.Deci poti posti si sambata,daca asa vrei,cred ca ideea este sa nu schimbi zilele obligatorii cu altele.