Despre bioterapie

In anul 1993, m-am dus la un cabinet de medicina alternativa, (vestit pentru rezultatele sale), la mine in cartier, in Drumul Taberei. Cabinetul avea si optiunea de tratament prin bioenergie. Ma documentasem, citisem tot ce gasisem, stiam cum e cu meridianele energetice, corpul energetic, ce boli pot fi tratate....cat de important este sa crezi in asta...etc. Primele doua sedinte le-am facut cu un terapeut despre care cei cu vechime pe acolo ziceau ca nu e asa de bun. Se intampla asa: fiecare pacient statea intins pe un pat,cu ochii inchisi si terapeutul trecea pe la fiecare, plimband mainile de-alungul intregului corp. Toti bolnavii asteptau sa vina o doamna vestita (nu mai stiu cum o cheama) din Basarabia. Si a venit. Era o tipa inalta, solida, cu par negru, cu ochii negri si puternici, ten masliniu. O frumusete dura. Inspira forta...cred ca putea sa darame o juma'de autobuz doar cu o palma. Dupa doua sedinte m-a invitat in cabinetul doctoritei sa stam de vorba. Mi-a spus cu rabdare ca daca nu cred in bioenergie nu ma poate ajuta. I-am spus ca stiu tot ce trebuie si cred de-adevarat, altfel n-as fi acolo. Bine, zice doamna, dar cand ajung cu mainile in dreptul dvs. imi blocati energiile. Intr-un elan dat de sinceritate explicativa, i-am spus doamnei ca pe tot parcursul sedintei eu stau intinsa pe pat, ma relaxez si spun Rugaciunea Tatal Nostru. ... M-am oprit. Doamna s-a uitat la mine, eu m-am uitat la ea. Deci rugaciunea Tatal nostru ii bloca energiile doamnei celei puternice. Si asa s-a terminat experienta mea cu tratamentul prin bioenergie.
Nu mi-am propus sa incep o polemica pe aceasta tema. Pentru mine lucrurile sunt clare si pentru nimic in lume nu m-as mai duce la un bioenergetician. S-ar putea sa fie unii cu har de la Dumnezeu. Nu stiu. Mai tarziu, tot citind indrumare de spovedanie, carti bisericesti....etc, am aflat ca, dupa unii duhovnici (teologi) este un pacat sa-ti cauti astfel vindecarea. Dar si daca n-ar fi considerat pacat, eu tot nu m-as mai duce la bioenergoterapie. Ingerul pazitor m-a invatat.
Dumnezeu sa ne ajute sa scapam de ispite, sa ne intareasca in credinta. Maica Domnului sa ne apere sub Sfantul ei Acoperamant.
Amin.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de topcat

Ce e mintea, dupa tine, te-am rugat sa ii dai o definitie, ca sa stiu despre ce vorbesti.
Altfel, exista multe concepte despre care vorbim, le constientizam, conteaza foarte mult in comportamentul unui obiect sau fiinta, dar ele nu exista in realitate: exemplul meu favorit e centrul de greutate.

ce e topcat, ai rămas blocat pentru că nu poti demonstra ca există minte? uite iti citez din nou mai jos raspunsul meu la postarea ta! dacă nu poti raspunde deduc ca nu poti demonstra, deci eşti K.O. Vezi ce slab e ateismul in a vedea realitatea si lucrurile simple? Este încurcat în hăţişul unui fals intelectualism, de fapt orbirea minţii şi lipsa cunoaşterii cu inima. Este scufundat în mocirla patimilor şi materiei.
Vai de capul ateilor! Îţi doresc din toată inima mea să scapi de el şi să vii la Hristos.
Iar dacă nu poţi demonstra că există minte, nu e supărare şi nici important că doar e un duel de idei.
Te rog să-mi spui pe forum sau mesaje private din ce cauză inima ta (nu mintea) te trage către ateism. Care sunt motivele tale personale de nu-L iubeşti pe Hristos care te iubeşte?
Vezi îţi cer să vorbim din inimă nu din cap. Te rog nu-mi răspunde cu replici lozinci cu care ai fost obişnuit în ateism ci omeneşte: ce-ţi spune ţie inima?.
Cu durere şi dragoste Alexandru

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

După dex ( http://dexonline.ro/definitie/mintea ):
" MÍNTE ~ți f. 1) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; judecată; rațiune."

După un mare savant (te las să-l depistezi singur, dar vei putea oare?):

" Puterile de cunoaştere sunt următoarele: mintea (nous), judecata pură (dianoia), opinia (doxa), imaginaţia (fantasis), percepţia (aisthesis). Puterile vitale sunt: voinţa (doulisis) şi alegerea (proairesis)."

Așa că te rog să-mi demonstrezi că există minte indiferent pentru care din definiții.
Succes!

În prealabil postat de volga

In anul 1993, m-am dus la un cabinet de medicina alternativa, (vestit pentru rezultatele sale), la mine in cartier, in Drumul Taberei. Cabinetul avea si optiunea de tratament prin bioenergie. Ma documentasem, citisem tot ce gasisem, stiam cum e cu meridianele energetice, corpul energetic, ce boli pot fi tratate....cat de important este sa crezi in asta...etc. Primele doua sedinte le-am facut cu un terapeut despre care cei cu vechime pe acolo ziceau ca nu e asa de bun. Se intampla asa: fiecare pacient statea intins pe un pat,cu ochii inchisi si terapeutul trecea pe la fiecare, plimband mainile de-alungul intregului corp. Toti bolnavii asteptau sa vina o doamna vestita (nu mai stiu cum o cheama) din Basarabia. Si a venit. Era o tipa inalta, solida, cu par negru, cu ochii negri si puternici, ten masliniu. O frumusete dura. Inspira forta...cred ca putea sa darame o juma'de autobuz doar cu o palma. Dupa doua sedinte m-a invitat in cabinetul doctoritei sa stam de vorba. Mi-a spus cu rabdare ca daca nu cred in bioenergie nu ma poate ajuta. I-am spus ca stiu tot ce trebuie si cred de-adevarat, altfel n-as fi acolo. Bine, zice doamna, dar cand ajung cu mainile in dreptul dvs. imi blocati energiile. Intr-un elan dat de sinceritate explicativa, i-am spus doamnei ca pe tot parcursul sedintei eu stau intinsa pe pat, ma relaxez si spun Rugaciunea Tatal Nostru. ... M-am oprit. Doamna s-a uitat la mine, eu m-am uitat la ea. Deci rugaciunea Tatal nostru ii bloca energiile doamnei celei puternice. Si asa s-a terminat experienta mea cu tratamentul prin bioenergie.
Nu mi-am propus sa incep o polemica pe aceasta tema. Pentru mine lucrurile sunt clare si pentru nimic in lume nu m-as mai duce la un bioenergetician. S-ar putea sa fie unii cu har de la Dumnezeu. Nu stiu. Mai tarziu, tot citind indrumare de spovedanie, carti bisericesti....etc, am aflat ca, dupa unii duhovnici (teologi) este un pacat sa-ti cauti astfel vindecarea. Dar si daca n-ar fi considerat pacat, eu tot nu m-as mai duce la bioenergoterapie. Ingerul pazitor m-a invatat.
Dumnezeu sa ne ajute sa scapam de ispite, sa ne intareasca in credinta. Maica Domnului sa ne apere sub Sfantul ei Acoperamant.
Amin.

Vă mulţumesc din toată inima pentru postare, vine dintr-o trăire vie, sufletească de care este nevoie. Doamne ajută!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Papismul renașterea păgânismului deci a MEDICINII oculte

Vom prezenta în continuare dovada istorică a faptului că erezia este boală în creştinism care îi transformă pe creştini în ucigaşi mai răi ca păgânii. Aceasta deoarece ereticii abuzează de numele lui Hristos ucigând în numele Lui pe când păgânii ucideau în numele dracilor ceea ce este firesc şi arată un adevăr că dracii sunt ucigaşi. Tot aşa şi medicina demonică în numele lui Hristos este mai rea decât medicina demonică în numele dracilor, deşi sunt aceeiaşi demoni care lucrează, deoarece murdăreşte numele cel sfânt şi curat al lui Dumnezeu şi al Bisericii Sale, făcând vrăjitorie cu cele sfinte. Astfel că, pentru a căuta sursa adevărată de creştinism, deci de asemănare cu Dumnezeu, deci de sănătate trebuie să mergem la acea Biserică care este în adevăr adică este în siguranţa smereniei, blândeţii şi dragostei.
Aceasta este numai Ortodoxia.
Lucru dovedit şi din istorie căci singura fiică a lui Hristos cu haina Botezului nemurdărită de sânge este şi va fi Ortodoxia.
În rezumat la prima parte istorică Eva a fost prima care s-a luat după un doctor alternativ. Fiicele lui Cain, având dorința de a trăi bine pe pământ indiferent de veșnicie, au inventat medicina vrăjitorească împreună cu uriașii copiii lor. Ham din desfrânare a preluat în ascuns vrăjitoriile lor îngropându-le înainte de a intra în corabie într-un loc unde după ce s-a zvântat pământul le-a regăsit și refolosit. Apoi au preluat această medicină idolatrii inventând chiar un zeu specific medicinii la care aduceau jertfe inclusiv pe creștinii care refuzau să se închine lui și care avea ca simbol tot șarpele cel vechi.
Până la urmă Hristos a biruit prin Sângele Său și creștinii prin sângele martirilor, sămânța creștinilor au dărâmat idolii și credința că vrăjitoria este dumnezeiască. Dar pentru deplina libertate a creștinilor li s-au lăsat și puii de draci, printre mulți alții și medicii ocultiști pentru ca adevărații iubitori de Hristos să fie încununați iar cei căldicei lămuriți că nu-L iubesc cu adevărat pe Dumnezeu iar cei răi să-și facă aici relele pe care le poftesc să nu aibă de ce acuza pe Dumnezeu că dacă ar fi avut ce ar fi vrut și-ar fi dat seama de răutatea lor și ar fi devenit sfinți.
1 Cor 11, „17. Si aceasta poruncindu-va, nu va laud, fiindca voi va adunati nu spre mai bine, ci spre mai rau.
18. Caci mai intai aud ca atunci cand va adunati in biserica, intre voi sunt dezbinari, si in parte cred.
19. Caci trebuie sa fie intre voi si eresuri, ca sa se invedereze intre voi cei incercati.”
Pentru că aceasta este o carte de medicină duhovnicească vom studia acum efectele credinţei „creştine” eretice asupra sănătăţii omului. Vom vedea că numai Ortodoxia a generat societăţi sănătoase în care viciile individuale sau de grup se datorează neascultării de legile ei iar nu sunt generate de doctrina oficială. Spre deosebire de ea, singura credinţă revelată de sus, toate celelalte credinţe, fiind produse de om (care a interpretat după mintea căzută cele spuse de Dumnezeu) sunt pline de idei căzute (atât prin păcat cât şi prin neputinţa ca o minte limitată să cuprindă pe Dumnezeu cel fără de margini) generatoare de patimi individuale sau de grup la cei care se străduie să le urmeze. Deci diferenţa dintre păcătoşii Ortodoxiei şi cei ai ereziei este că primii apar din neascultare de propria credinţă iar ultimii chiar dacă urmează la perfecţie credinţa lor sau chiar tocmai prin aceasta se îmbolnăvesc de neasemănare.
Dr. Nicolae Paulescu a studiat vicierea omului datorită credinţelor mahomedane şi mozaice de aceea nu mai insistăm.
Dionysios Farasiotis a studiat efectele groaznice ale hinduismului şi religiilor păgâne, părinţii medicinii bioenergetice, asupra societăţilor şi de aceea nu vom repeta.
Noi vom arăta doar cum ereziile, căderile de la Ortodoxie, au viciat societăţi şi neamuri şi veacuri întregi.
În Biserică, noul rai pământesc, s-a strecurat ambiția omenească, noul șarpe.
Deoarece monofiziţii încă mai există (armenii, coptii, iacobitii)[COLOR=#333333] [/COLOR]şi îşi menţin dogmele greşite dar le ascund ca să treacă drept ortodocşi trebuie oleacă să vorbim şi despre ei şi să vedem cum abaterea de la dreapta credinţă a făcut ca, deşi au bisericile, icoanele, şi slujbele cele mai asemnănătoare cu ale ortodocşilor, să permită duhurilor demonice să îi îmbolnăvească aici şi veşnic după cum spun Sfinţii Părinţi: „ereticii pot avea episcopi, biserici, icoane, taine, pot avea tot - numai harul Duhului Sfânt nu-l pot avea”.
Ce sunt monofiziţii ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatică:

[ALEXANDRU ANASTASIU]

„[COLOR=navy]CAPITOLUL III[/COLOR]
[COLOR=navy]Despre cele două firi contra monofiziţilor[/COLOR]
[COLOR=black]Firile s-au unit unele cu altele fără să se schimbe [i fără să se prefacă. Firea dumnezeiască nu s-a îndepărtat de simplitatea ei proprie, iar firea omenească nici nu s-a schimbat în firea Dumnezeirii, nici n-a devenit inexistentă şi nici din cele două firi nu s-a făcut o singură fire compusă. Firea compusă nu poate să fie deofiinţă cu nici una din cele două firi din care a fost compusă, deoarece din naturi deosebite rezultă ceva deosebit. Spre exemplu: corpul este compus din cele patru elemente, dar nu se spune că este deofiinţă cu focul, nici nu se numeşte foc, nici aer, nici apă, nici p\mânt [i nici nu este deofiinţă cu vreunul din acestea. Dar dacă, după cum spun ereticii, Hristos ar fi fost după unire dintr-o singură fire compusă, atunci s-a schimbat dintr-o fire simplă într-o fire compusă [i în realitate ei nu mai este deofiinţă nici cu firea simplă a Tatălui nici cu aceea a mamei. O astfel de fire nu este compusă din Dumnezeire [i omenire, nici nu este în Dumnezeire şi omenire [i nu va putea fi numit nici Dumnezeu, nici om, ci numai Hristos. Iar cuvântul Hristos nu va fi numele i postasei, ci, după cum ei gândesc, al unei singure firi. [/COLOR]
[COLOR=black]Dar noi învăţăm că Hristos nu este dintr-o fire compusă, nici că a rezultat ceva deosebit din naturi deosebite, după cum rezultă omul din suflet [i corp, sau după cum corpul rezultă din cele patru elemente [i din cele deosebite, aceleaşi. Mărturisim că Hristos este din Dumnezeire [i omenire, acelaşi este [i se numeşte Dumnezeu des\vâr[it, [i om desăvârşit[/COLOR][COLOR=black]282[/COLOR][COLOR=black], din două şi în două firi. Cuvântul Hristos spunem că este numele ipostasei; acest cuvânt nu indică numai o singură natură, pe cea omenească sau pe cea dumnezeiască, ci arată că este din două naturi. Căci El însuşi s-a uns pe sine: a uns ca Dumnezeu corpul cu Dumnezeirea Lui, iar ca om a fost uns; căci El este [i Dumnezeu şi om. Dumnezeirea e ungerea umanităţii. Căci dacă Hristos ar fi dintr-o singura fire compusă, [i dacă este deofiinţă cu Tatăl, atunci va fi [i Tatăl compus şi deofiinţă cu trupul, lucru absurd [i plin de toată blasfemia.[/COLOR]
[COLOR=black]282 [/COLOR][COLOR=black]Tradus prin corectarea textului ediţiei din Migne PG, după ediţia de la Verona, 1531, f. 63r.[/COLOR]
[COLOR=black]Dogmatica[/COLOR]
[COLOR=black]85[/COLOR]
[COLOR=black]Cum va fi cu putinţă ca o fire să primească deosebiri substanţiale contrare? Cum este cu putinţă ca aceeaşi fire să fie în acelaşi timp zidită [i nezidită, muritoare [i nemuritoare, circumscrisă [i necircumscrisă? Dacă ei susţin că Hristos are o singură fire, ei vor spune că ea este simplă [i prin aceasta vor mărturisi sau că El este numai Dumnezeu şi vor introduce o iluzie de întrupare, [i nu întrupare, sau c ă este numai om, după cum susţine Nestorie[/COLOR][COLOR=black]283[/COLOR][COLOR=black]. Unde mai este atunci adevărul că este desăvârşit în Dumnezeire şi des\vâr[it în omenire? Şi când vor putea ei susţine că Hristos are două firi, dacă ei spun că după unire El are o singură fire compusă? Este evident fiecăruia, însă, că Hristos înainte de unire are o singură fire. [/COLOR]
[COLOR=black]Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noţiunea de fire [i ipostasă. Când spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se ştie că nu spunem aceasta referindu-ne la definiţia sufletului şi a corpului, căci este cu neputinţă să spunem că sufletul şi corpul comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toţi primesc aceeaşi definiţie a firii, căci toţi sunt compuşi din suflet şi corp, toţi participă firii sufletului şi posedă fiinţa corpului şi o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe şi diferite. Cu toate acestea fiecare ipostasă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet [i corp. [/COLOR]
[COLOR=black]Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cândva un alt Hristos din Dumnezeire [i omenire, în Dumnezeire [i omenire, acelaşi [i Dumnezeu des\vâr[it şi om des\vâr[it. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singură fire compusă din Dumnezeire [i omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup [i suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ şi nici nu există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi des\vâr[ite, din cea omenească [i cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, după cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur[/COLOR][COLOR=black]284[/COLOR][COLOR=black], Eutihie[/COLOR][COLOR=black]285 [/COLOR][COLOR=black][i Sever[/COLOR][COLOR=black]286 [/COLOR][COLOR=black]şi ceata lor blestemată; [i nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de[/COLOR]
[COLOR=black]283 [/COLOR][COLOR=black]Nestorie, patriarh al Constantinopolei de la 428 - 431, a ajuns reprezentantul ereziei care `i poartă[/COLOR]
[COLOR=black]numele. Despre Neslorie să se vadă D. Fecioru, [/COLOR][COLOR=navy]op. cit[/COLOR][COLOR=black]., [/COLOR][COLOR=black]nota 5, p. 172.[/COLOR]
[COLOR=black]284 [/COLOR][COLOR=black]Dioscur, patriarhul Alexandriei de la 444 - 451, a fost unul din cei mai înverşunaţi apărători ai lui[/COLOR]
[COLOR=black]Eutihie (+ după 451).[/COLOR]
[COLOR=black]285 [/COLOR][COLOR=black]Eutihie, arhimandritul unei m\năstiri de lâng\ Constantinopole, mort după 451, a fost scânteia care a[/COLOR]
[COLOR=black]dezlănţuit monofizitismul. Punctele doctrinale ale sale se reduceau la următoarele două: a) Hristos nu este[/COLOR]
[COLOR=black]deofiinţă cu noi; b) dup\ unire n-a avut decât o singură fire.[/COLOR]
[COLOR=black]286 [/COLOR][COLOR=black]Sever, episcopul monofizit al Antiohiei, mort dupa 530, a fost cel mai subtil şi cel mai bun teolog[/COLOR]
[COLOR=black]monofizit, înverşunarea cu care combate hot\rârile sinodului de la Calcedon (451) şi le justifică prin[/COLOR]
[COLOR=black]aceea că doctrina sa este identică cu doctrina Sfântului Chiril al Alexandriei (+ 444).[/COLOR]
[COLOR=black]Sfântul Ioan Damaschin[/COLOR]
[COLOR=black]86[/COLOR]
[COLOR=black]demnitate sau de voinţă sau de cinste sau de nume sau de bun ăvoinţă, după cum au spus urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor[/COLOR][COLOR=black]287[/COLOR][COLOR=black], Teodor al Mopsuestiei[/COLOR][COLOR=black]288 [/COLOR][COLOR=black]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Ce au făcut ei încă de la întemeiere vădeşte din ce duh se trag (Ioan 8, „44. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. 45. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti):
Vedem aceasta din Vieţile Sfinţilor:

„[COLOR=red]Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului[/COLOR][COLOR=red]
[COLOR=red](18 februarie)[/COLOR][/COLOR][COLOR=black][/COLOR]

[COLOR=black]Vieţile Sfinţilor pe luna februarie[/COLOR][COLOR=black][/COLOR]

[COLOR=black]Prea sfinţitul părintele nostru Flavian a fost mai întîi păzitor de vase şi preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului. Apoi, după prea sfinţitul Proclu, a fost ridicat la scaunul patriarhiei, pentru viaţa sa cea neprihănită şi curată, plăcută lui Dumnezeu, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel tînăr şi a surorii sale, Pulheria.[/COLOR]
[COLOR=black]Pe atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de vicleşug şi răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfîntului Flavian la patriarhie, căci famenul acesta era cu socoteală eretică şi ştia pe Flavian tare în dreapta credinţă şi nu-l iubea, ci căuta pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era puternic în lucrurile sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală şi putea mult.[/COLOR]
[COLOR=black]Deci a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist, istoricul bisericesc, o descrie astfel: "A îndemnat pe împărat să invite pe patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mîinile împărăteşti, ca un nou patriarh. Iar prea sfinţitul patriarh Flavian, pregătind nişte pîini curate, le-a trimis împăratului spre binecuvîntare, ca un dar ce nu era vrednic de mîini împărăteşti. Hrisafie nu a primit pîinile, zicînd: "Aur iar nu pîine se cade să se trimită spre binecuvîntare de la patriarh". Prea sfinţitul patriarh a răspuns prin trimişii săi că nişte daruri ca acestea nu are, pentru că este sărac, de vreme ce a defăimat bogăţiile lumii acesteia; doar dacă va da din aurul Bisericii, "dar să ştie Hrisafie bine - zicea patriarhul - că aurul şi argintul cel bisericesc este dumnezeiesc şi la nimeni nu se poate da, decît numai la săraci".[/COLOR]
[COLOR=black]Evagrie, istoricul bisericesc, zice că Hrisafie, supărîndu-se pentru darul cel de aur, prea sfinţitul i-a trimis nişte vase de aur, luîndu-le din altar, ca să-l umple de ruşine şi să-l mustre pentru nesaţul aurului. Apoi, mîniindu-se foarte Hrisafie, îndemna şi pe împărat la mînie, zicîndu-i: "Batjocoreşte împărăţia ta patriarhul cel din nou pus". Dar nu putea vicleanul să facă un rău patriarhului, de vreme ce dreptcredincioasa fecioară Pulheria, sora împăratului, care cîrmuia toată împărăţia grecească, încuraja pe patriarh, apărînd pe bărbatul cel nevinovat şi sfînt. Văzînd aceasta, Hrisafie s-a sîrguit să-i sape groapă şi dreptcredincioasei Pulheria, ridicînd asupra ei cu vicleşugul său pe împărăteasa Evdochia - precum se scrie pe larg despre aceasta în viaţa Sfintei Pulheria - şi a făcut ca pe sora împăratului s-o despartă de palat şi de stăpînirea împărătească.[/COLOR]
[COLOR=black]Teodosie împăratul, ascultînd de soţia sa Evdochia şi de sfatul lui Hrisafie, dorea ca patriarhul să silească pe sora lui să primească rînduiala monahală de silă, adică în chipul acesta să se depărteze de la stăpînirea împărătească. Acest sfat era tăinuit de împărat. Deci, care fiind chemat prea sfinţitul patriarh, făgăduia cu gura să împlinească dorinţa împărătească, dar cu inima sa nu se învoia, socotind că nedrept lucrul este, să se depărteze de ocîrmuirea a toată împărăţia grecească o înţeleaptă ca aceea, cu bună cunoştinţă, înţeleaptă şi sfîntă împărăteasă şi care a fost fratelui său, împăratul Teodosie, ca o maică, rămînînd după părinţi în vîrstă copilărească. Ea era apărătoarea dreptei credinţe şi bună cîrmuitoare a toată împărăţia. De aceea fericitul patriarh a spus în taină Sfintei Pulheria despre sfatul împărătesc cel tăinuit.[/COLOR]
[COLOR=black]Dreptcredincioasa împărăteasă Pulheria, înţelegînd vrajba împărătesei Evdochia şi a lui Hrisafie, precum şi scopul fratelui ei, singură a lăsat cîrmuirea împărătească şi s-a dus din palat şi s-a retras în linişte netulburată. Atunci vicleanul Hrisafie, găsind vreme cu bună îndemnare, a întors toate meşteşugurile sale cele rele asupra prea sfinţitului patriarh Flavian, ridicînd şi îndemnînd pe împărat asupra lui, ca şi cum nu păzise taina împărătească şi că Pulheria ajută, dar nu împăratului, căci s-a ştiut aceea că patriarhul spusese Pulheriei sfatul împărătesc. Deci, s-a mîniat Împăratul asupra patriarhului Flavian.[/COLOR]
[COLOR=black]În acea vreme era în Constantinopol un arhimandrit Eutihie, care ridicase un nou eres de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască şi cea omenească, într-o fire. Acel Eutihie era tatăl duhovnicesc al lui Hrisafie, căci îl primise din Sfîntul Botez. Cînd prea sfinţitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe Eutihie, ca să-şi spună mărturisirea credinţei în faţa tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de o parte că din mănăstirea sa, ca din mormînt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn şi bolnav. Dar prea sfinţitul patriarh iarăşi trimise la el arhimandriţi, preoţi şi diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăinţă, încît credinţa sa cea rea să o lepede înaintea tuturor şi să se unească cu Biserica. Apoi, căutînd la dînsul, şi ceilalţi să se întoarcă de la credinţa cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.[/COLOR]
[COLOR=black]Venind la sobor, mai întîi a intrat în palat, căutînd apărare şi ajutor împărătesc, şi a rugat pe împărat, prin Hrisafie, să trimită cu dînsul într-adins oameni şi ostaşi. Atunci, împăratul a trimis cu el pe patriciul Florentie şi pe alţi senatori, precum şi putere ostăşească. Astfel, venea Eutihie la sobor, ca la război, înconjurat de ostaşi şi de oameni împărăteşti, cu dregătorii care au trimis vestea înaintea lor la sobor, zicînd: "Nu vom intra în sobor, nici vom aduce pe Eutihie pînă ce nu ne veţi făgădui că-l veţi lăsa liber din sobor". Deci au făgăduit aceasta părinţii.[/COLOR]
[COLOR=black]Intrînd ei, mai întîi s-au citit cărţile lui Eutihie, cele pline de dogme eretice, pe care Eutihie le trimisese prin mănăstiri, vînînd pe mulţi la eresul său. Apoi singur ereticul acela, după vorbirea sa cea plină de vicleşug, fiind silit să mărturisească cum crede, a zis: "Din două firi era Domnul nostru mai înainte de unire, iar după unire de o fire Îl mărturisim pe El a fi". Deci, i-au poruncit părinţii ca gîndirea sa cea ereticească să o blesteme, iar dogmele cele drept credincioase să le primească, dar el n-a voit. Atunci prea sfinţitul Flavian, cu toţi sfinţii, între care erau 32 de episcopi, arhimandriţi 23, iar presbiteri şi diaconi mulţi, a scos pe Eutihie din rînduiala preoţească.[/COLOR]
[COLOR=black]Hotărîrea aceea era scrisă astfel: "Pe Eutihie, cel oarecînd presbiter şi arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte şi din mărturisirile sale cele ascunse şi cele de acum prin al său grai s-a aflat că boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie şi urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a ruşinat şi nici n-a primit învăţătură şi n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd şi suspinînd de pierderea lui cea desăvîrşită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dînsul, ca să fie străin de toată slujba preoţiei şi de a noastră împărtăşanie şi de povăţuirea mănăstirească, ştiind toţi aceasta, că cei ce vor vorbi cu el şi vor veni la dînsul vor fi vinovaţi de pedeapsa despărţirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecînd, am iscălit. Asemenea am iscălit toţi arhimandriţii".[/COLOR]
[COLOR=black]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Fiind lepădat Eutihie, şedea lîngă palatul împărătesc, avînd pe Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă mînie şi iuţime întărîtîndu-se asupra prea sfinţitului Flavian, a pornit tot chipul meşteşugurilor sale, cum să-l izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune pe Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mîhnească pe Pulheria, prin izgonirea lui Flavian. Deci, avînd pe împărat întru voia sa, făcea cu numele lui cel împărătesc toate cele ce voia. Atunci a scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea înrăutăţit, meşter în vicleşug şi necredincios, întărîtîndu-l asupra lui Flavian, iar pe Eutihie, încredinţîndu-l apărării lui şi făgăduind de la împărat multe daruri.[/COLOR]
[COLOR=black]Asemenea a mai scris lui şi despre împărat, poruncindu-i ca, luînd pe episcopii săi de un gînd cu sine, să vie în Efes cu sîrguinţă şi să ţină sobor mare pentru dogmele credinţei, de vreme ce Flavian aduce oarecari învăţături pline de erezie în Biserică şi o tulbură. Deci, să se cerceteze cu sobornicească judecată şi să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie, de se va afla nevinovat, să se dezlege şi să se rînduiască întru a sa cinste. Acelaşi Hrisafie, îndemnînd şi pe împărăteasa Evdochia, ajuta şi aceea lui Eutihie contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luînd mai mult de zece episcopi de un gînd cu sine şi pe un arhimandrit ce se numea Varsum, cu sîrguinţă au mers cu o mie de monahi la Efes.[/COLOR]
[COLOR=black]Acolo, făcîndu-se acel fără de lege şi nedrept sobor în sfînta biserică - la care erau de 128 episcopi, din diferite ţări, chemaţi prin împărătească poruncă -, a mers la judecată şi prea sfinţitul patriarh Flavian. Împăratul, şi mai ales Hrisafie a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele şi la alţi voievozi care erau acolo cu oştile, ca să nu lase în sobor pe episcopii cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie şi au făcut judecata.[/COLOR]
[COLOR=black]Începînd vicleana adunare, Dioscor fiind întîi şezător, a stat de faţă Eutihie şi a dat a sa mărturisire de credinţă, întru care eresul era acoperit cu vicleşug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o primi soborul acela. Atunci a fost multă gîlceavă şi tulburare cîtăva vreme, unii apărînd pe Eutihie şi făcîndu-l nevinovat, ca pe un dreptcredincios, iar alţii nevoindu-se pentru Flavian. Puţini erau din cei ce întăreau credinţa lui Flavian, pentru că toţi au iubit întunericul mai mult decît lumina şi au cinstit mai mult minciuna decît adevărul, plăcînd împăratului celui pămîntesc, mai mult decît celui ceresc. Căci, împăratul Teodosie, deşi era dreptcredincios, ca om a greşit din neştiinţă, necunoscînd meşteşugul lui Eutihie, al lui Dioscor şi al lui Hrisafie, care îl înşela neîncetat prin vicleşugul său, vînîndu-i sufletul. Întru neştiinţa sa, împăratul socotea pe eretici că sînt dreptcredincioşi şi minciuna cea grăită de dînşii o credea un adevăr, nefiind lîngă dînsul sora lui cea cu bună înţelegere, fericita Pulheria.[/COLOR]
[COLOR=black]După acea lungă gîlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se adunase în Efes şi care întărea dogmele ereticeşti, zicînd că este o fire, iar nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios şi a lăudat şi preamărit pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a biruit şi aşa a făcut nevinovat pe acesta, deşi era eretic. Pe drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osîndit ca pe un eretic, tîlhăreşte, nelăsîndu-l să răspundă ceva pentru sine, nici voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi, Dioscor, întîiul stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui, ca să fie străin de arhierie, de sfinţire şi de toată puterea duhovnicească şi să se trimită în surghiun, în Egipt, la cetatea Lidiei.[/COLOR]
[COLOR=black]Onisifor al Iconiei, cu alţi episcopi care ştiau nevinovăţia lui Flavian, sculîndu-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicînd: "Să nu faci aceasta, o, prea sfinţite părinte, pentru că Flavian n-a făcut nimic vrednic de izgonire, iar de este trebuinţă de vreo pedeapsă, să se pedepsească, iar să nu se lepede". Dioscor, sculîndu-se de pe scaunul său, a zis: "De mi s-ar tăia şi limba, într-alt chip nu voi zice". Varsum, arhimandritul, strigă: "Cela ce va mărturisi că în Hristos sînt două firi, acela să se taie în două". Stăruind episcopii cu rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: "Unde sînt voievozii?" Şi îndată voievozii cu Elpidie şi cu mulţime de oaste, au intrat în biserică şi au adus lanţuri mari de fier asupra Sfîntului Flavian.[/COLOR]
[COLOR=black]Intrînd şi monahii lui Varsum, episcopii strigau: "Varsum, tîlharul, a răsturnat toată Siria şi a adus o mie de monahi asupra noastră Varsum, tîlharul, anatema să fie!"[/COLOR]
[COLOR=black]Varsum striga: "Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!" Apoi s-au pornit mîinile cele ucigaşe asupra sfîntului, unii cu palmele, alţii bătîndu-l cu beţele şi însuşi Dioscor s-a repezit să-l calce în picioare. Apoi, fiind trîntit la pămînt, l-au bătut pînă ce s-au săturat şi au pus în lanţuri pe cel ce era abia viu.[/COLOR]
[COLOR=black]Apoi Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian. Cei de un gînd cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau nedreptatea şi războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească şi ostaşii nu-i lăsau să iasă din biserică, stînd împrejurul lor înarmaţi. Monahii lui Varsum strigau asupra lor cu mînie şi cu îngrozire. Deci, episcopii fiind ţinuţi în biserică pînă în noapte şi văzînd că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra lor, au iscălit chiar nevrînd, fiind siliţi prin îngroziri şi astfel s-a săvîrşit acel sobor ucigaş.[/COLOR]
[COLOR=black]Sfîntul Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită bătaie, a treia zi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind în locul de surghiunie, s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost ridicat la patriarhie Anatolie.[/COLOR]
[COLOR=black]După aceasta s-a vădit răutatea şi vicleşugul lui Hrisafie şi a fost cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu sunet. Iar pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mînia împărătească s-a dus la Ierusalim. Sfînta Pulheria, cu rugăminţile cele multe ale fratelui ei, împăratul Teodosie, plecîndu-se, s-a întors cu slavă în palatul împărătesc, şi îndată au adus în Constantinopol moaştele mărturisitorului lui Hristos, Sfîntul Flavian, cu mare cinste.[/COLOR]
[COLOR=black]Dioscor şi Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinţilor Părinţi, fiind daţi blestemului celui veşnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos, cea nebiruită de porţile iadului, înflorea în dreapta credinţă, slăvind pe Hristos, nu despărţit în două feţe, ci în două firi neamestecate lăudat şi preaînălţat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul duh, în veci. Amin.”[/COLOR]
[COLOR=black]Vă rog să observaţi diferenţa de atitudine: ce atitudine au avut ortodocşii faţă de eretici şi ereticii faţă de ortodocşi.[/COLOR]
[COLOR=black]Ortodocşii au acţionat cu sfinţenie (sănătos) iubind în adevăr. [/COLOR]
[COLOR=black]Adică au lucrat sinodal cu adevărat - nu numai la arătare: „[/COLOR][COLOR=black]Cînd prea sfinţitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe Eutihie, ca să-şi spună mărturisirea credinţei în faţa tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de o parte că din mănăstirea sa, ca din mormînt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn şi bolnav. Dar prea sfinţitul patriarh iarăşi trimise la el arhimandriţi, preoţi şi diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăinţă, încît credinţa sa cea rea să o lepede înaintea tuturor şi să se unească cu Biserica. Apoi, căutînd la dînsul, şi ceilalţi să se întoarcă de la credinţa cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.”[/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]N-au căzut nici într-o extremă (violenţa faţă de eretic) nici în alta (a-l lăsa pe eretic să omoare cu minciuna mai departe în Sfânta Biserică) ci l-au îndepărtat iubindu-l: „[/COLOR][COLOR=black]Hotărîrea aceea era scrisă astfel: "Pe Eutihie, cel oarecînd presbiter şi arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte şi din mărturisirile sale cele ascunse şi cele de acum prin al său grai s-a aflat că boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie şi urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a ruşinat şi nici n-a primit învăţătură şi n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd şi suspinînd de pierderea lui cea desăvîrşită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dînsul, ca să fie străin de toată slujba preoţiei şi de a noastră împărtăşanie şi de povăţuirea mănăstirească, ştiind toţi aceasta, că cei ce vor vorbi cu el şi vor veni la dînsul vor fi vinovaţi de pedeapsa despărţirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecînd, am iscălit. Asemenea am iscălit toţi arhimandriţii"”.[/COLOR]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

[COLOR=black]Iar ereticii au acţionat exact cum sunt descrişi în Sfintele Scripturi adică lupeşte şi tâlhăreşte :[/COLOR]
[COLOR=black]F.A. 20, „[/COLOR]28. Drept aceea, luati aminte de voi insiva si de toata turma, intru care Duhul Sfant v-a pus pe voi episcopi, ca sa pastrati Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau. 29. Caci eu stiu aceasta, ca dupa plecarea mea vor intra, intre voi, lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma. 30. Si dintre voi insiva se vor ridica barbati, graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei.”
Ioan 10, „1. Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce nu intra pe usa, in staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si talhar. 2. Iar cel ce intra prin usa este pastorul oilor.[…] 9. Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mantui; si va intra si va iesi si pasune va afla.”
[COLOR=black]Uşa fiind Hristos Adevărul, cine nu intră în Biserică este fur pentru că ia fragmente din învăţătura Ortodoxă dar le amestecă în capul său cu mintea sa limitată şi mândră. Iar dacă propovăduieşte acest amestec otrăvitor adevăr la coaja momeală + minciună la miezul otravă devine şi tâlhar– tâlharii nu se mulţumesc să ia doar averea ca furii ci iau şi viaţa, în cazul de faţă cea veşnică, ceea ce e mult mai grav. Se vede astfel cum îmbolnăveşte erezia încât şi leacurile medicinii demonice de mântuire zdrobesc iar nu vindecă dând părerea falsă de sănătate. Sinodul Tâlhăresc a avut loc la Efes în anul mântuirii 448.[/COLOR]
Să vedem acum rezolvarea care a avut loc la anul mântuirii 451.

„[COLOR=red]Pomenirea celui între Sfinţi Părintele nostru Leon, Papa Romei[/COLOR][COLOR=red]
[COLOR=red](18 februarie)[/COLOR][/COLOR][COLOR=black][/COLOR]

[COLOR=black]Vieţile Sfinţilor pe luna februarie[/COLOR][COLOR=black][/COLOR]
[COLOR=black]Acest mare arhiereu şi păstor al Bisericii lui Dumnezeu, Leon, era de neam din Italia. Tatăl său era Chintian. Din tinereţe a fost crescut în învăţătura cărţii, întru înţelepciunea cea din afară şi în faptele cele bune creştineşti. Alegînd duhovniceasca viaţă mai mult decît cea mirenească, mai întîi a fost arhidiacon la papa Sixt al III-lea. Apoi, pentru multa lui înţelepciune şi curăţie, după moartea lui Sixt, prin alegerea tuturor, a luat scaunul Romei şi păştea bine cuvîntătoarele oi ale lui Hristos, ca un bun păstor, punîndu-şi sufletul său pentru dînsele.[/COLOR]
[COLOR=black]Cînd Atila, stăpînitorul hunilor şi tiranul cel cumplit, care se numea "biciul lui Dumnezeu", biruind multe ţări, a mers şi asupra Italiei, vrînd să o pustiiască cu foc şi sabie, papa Leon, văzînd că nimeni nu putea să se împotrivească aceluia, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu cu postire şi cu lacrimi, cerînd de la El apărare şi chemînd în ajutor pe Sfinţii marii Apostoli Petru şi Pavel. Apoi a mers singur la acel tiran ca să-l roage să se potolească, gata fiind să moară pentru oile sale. Şi vorbind către dînsul cu dulci cuvinte de Dumnezeu insuflate, l-a prefăcut din lup în oaie. Pentru că, a ascultat tiranul cuvintele plăcutului lui Dumnezeu, cu blîndeţe şi cu smerenie, minunîndu-se de arhiereasca sa îmbrăcăminte şi înspăimîntîndu-se de cinstita şi sfînta lui faţă. Deci a făcut toate după dorirea lui şi s-a dus din hotarele Italiei la locul său.[/COLOR]
[COLOR=black]Boierii şi voievozii lui Atila, mirîndu-se de neobişnuita şi grabnica lui schimbare în blîndeţe, îl întrebau pe dînsul: "Pentru ce s-a temut de un roman, care fără de arme venise la dînsul şi l-a ascultat şi ca un biruit a fugit, lăsînd atîta pradă în pămîntul Italiei?" Atila le-a răspuns: "N-aţi văzut voi ceea ce am văzut eu. Am văzut doi bărbaţi, în chip de îngeri, pe Sfinţii mari Apostoli Petru şi Pavel, de amîndouă părţile papei, iar în mîini ţinînd săbii, cu moarte mă îngrozeau pe mine, de nu voi asculta pe arhiereul lui Dumnezeu". Astfel, era înfricoşat marele şi plăcutul lui Dumnezeu Leon, nu numai celor nevăzuţi, ci şi celor văzuţi vrăjmaşi. Apoi era preaiubit de oile sale, că pentru dînsele nu s-a temut a merge la tiranul care năvălea şi chiar de i-ar fi fost lui a pătimi, nu se înspăimînta.[/COLOR]
[COLOR=black]În timpul arhieriei lui, după eresul lui Nestorie, veni Evtihie, arhimandritul monahilor din Constantinopol, şi Dioscor, patriarhul Alexandriei, hulitorii cei fără de ruşine, care pe cele două firi ale lui Hristos, Domnul nostru, adică cea dumnezeiască şi omenească, le amestecau într-una şi cu acel eres tulburau Biserica lui Dumnezeu foarte mult. Adunînd al lor sobor în Efes, pe Sfîntul Flavian, patriarhul Constantinopolului, apărătorul credinţei, cu nedreptate l-au judecat şi l-au ucis şi multă răutate făceau celor dreptcredincioşi.[/COLOR]
[COLOR=black]Atunci Sfîntul Leon, papa, a arătat mare sîrguinţă ca să îndrepteze şi să pocăiască Biserica cea tulburată de eretici, scriind către împăraţi, mai întîi lui Teodosie, apoi lui Marchian, ca să rînduiască să fie sobor din toată lumea. Deci, s-a adunat sfîntul şi a toată lumea al IV-lea sinod în Calcedon, al Sfinţilor Părinţi în număr de 630, pe vremea împărăţiei lui Marchian şi a Pulheriei, contra lui Evtihie şi Dioscor, care ziceau că în Hristos Domnul este o fire şi o lucrare şi o voie. La acel sinod, deoarece era cu neputinţă ca prea sfinţitul Leon să fie, pe de o parte pentru lungimea drumului şi pentru neputinţele bătrîneţii, iar pe de alta, pentru nelesnicioasa trecere, din pricina deselor năvăliri barbare ce se făceau atunci asupra Italiei; pentru aceea, a trimis pe episcopul Pascasie şi Luchentie şi pe presbiterii Bonifacie şi Vasilie.[/COLOR]
[COLOR=black]Fiind la sinodul acela ceartă cu ereticii şi îndoire multă, atunci, după porunca Sfinţilor Părinţi, pentru învingerea ereticilor, s-a citit epistola acestui Sfînt Leon, papă al Romei, scrisă către cel ce a fost mai înainte patriarh al Constantinopolului, adică Sfîntul Flavian, care adunase în Constantinopol sinod local contra ereticilor. Despre epistola aceea se povesteşte că a îndreptat-o chiar Sfîntul şi marele Apostol Petru, de care lucru adevereşte Sfîntul Sofronie al Ierusalimului, scriind aşa: "Ne-a spus ava Mina, părintele chinoviei, care se numea Salamana, ce este aproape de Alexandria, că a auzit pe ava Evloghie, patriarhul Alexandriei, spunînd: "Cînd am mers în Constantinopole, am găzduit cu domnul Grigorie, arhidiaconul Bisericii Romei, bărbat cu adevărat ales şi îmbunătăţit. Vorbind cu dînsul, mi-a spus de prea sfinţitul şi fericitul Leon, papă al Romei, povestindu-mi ceea ce este scris în Biserica Romei.[/COLOR]
[COLOR=black]

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Corectură: experiment un prieten de pe forum mi-a atras atenţia de greşeala parantezelor drepte şi m-a învăţat cum să mă corectez. dacă doriţi să mai corectez vreo postare anterioară să-mi scrieţi şi să-mi spuneţi pe care doriţi şi o voi corecta. Vă mulţumesc. Doamne ajută!

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

Fiind lepădat Eutihie, şedea lîngă palatul împărătesc, avînd pe Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă mînie şi iuţime întărîtîndu-se asupra prea sfinţitului Flavian, a pornit tot chipul meşteşugurilor sale, cum să-l izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune pe Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mîhnească pe Pulheria, prin izgonirea lui Flavian. Deci, avînd pe împărat întru voia sa, făcea cu numele lui cel împărătesc toate cele ce voia. Atunci a scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea înrăutăţit, meşter în vicleşug şi necredincios, întărîtîndu-l asupra lui Flavian, iar pe Eutihie, încredinţîndu-l apărării lui şi făgăduind de la împărat multe daruri.
Asemenea a mai scris lui şi despre împărat, poruncindu-i ca, luînd pe episcopii săi de un gînd cu sine, să vie în Efes cu sîrguinţă şi să ţină sobor mare pentru dogmele credinţei, de vreme ce Flavian aduce oarecari învăţături pline de erezie în Biserică şi o tulbură. Deci, să se cerceteze cu sobornicească judecată şi să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie, de se va afla nevinovat, să se dezlege şi să se rînduiască întru a sa cinste. Acelaşi Hrisafie, îndemnînd şi pe împărăteasa Evdochia, ajuta şi aceea lui Eutihie contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luînd mai mult de zece episcopi de un gînd cu sine şi pe un arhimandrit ce se numea Varsum, cu sîrguinţă au mers cu o mie de monahi la Efes.
Acolo, făcîndu-se acel fără de lege şi nedrept sobor în sfînta biserică - la care erau de 128 episcopi, din diferite ţări, chemaţi prin împărătească poruncă -, a mers la judecată şi prea sfinţitul patriarh Flavian. Împăratul, şi mai ales Hrisafie a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele şi la alţi voievozi care erau acolo cu oştile, ca să nu lase în sobor pe episcopii cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie şi au făcut judecata.
Începînd vicleana adunare, Dioscor fiind întîi şezător, a stat de faţă Eutihie şi a dat a sa mărturisire de credinţă, întru care eresul era acoperit cu vicleşug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o primi soborul acela. Atunci a fost multă gîlceavă şi tulburare cîtăva vreme, unii apărînd pe Eutihie şi făcîndu-l nevinovat, ca pe un dreptcredincios, iar alţii nevoindu-se pentru Flavian. Puţini erau din cei ce întăreau credinţa lui Flavian, pentru că toţi au iubit întunericul mai mult decît lumina şi au cinstit mai mult minciuna decît adevărul, plăcînd împăratului celui pămîntesc, mai mult decît celui ceresc. Căci, împăratul Teodosie, deşi era dreptcredincios, ca om a greşit din neştiinţă, necunoscînd meşteşugul lui Eutihie, al lui Dioscor şi al lui Hrisafie, care îl înşela neîncetat prin vicleşugul său, vînîndu-i sufletul. Întru neştiinţa sa, împăratul socotea pe eretici că sînt dreptcredincioşi şi minciuna cea grăită de dînşii o credea un adevăr, nefiind lîngă dînsul sora lui cea cu bună înţelegere, fericita Pulheria.
După acea lungă gîlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se adunase în Efes şi care întărea dogmele ereticeşti, zicînd că este o fire, iar nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios şi a lăudat şi preamărit pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a biruit şi aşa a făcut nevinovat pe acesta, deşi era eretic. Pe drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osîndit ca pe un eretic, tîlhăreşte, nelăsîndu-l să răspundă ceva pentru sine, nici voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi, Dioscor, întîiul stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui, ca să fie străin de arhierie, de sfinţire şi de toată puterea duhovnicească şi să se trimită în surghiun, în Egipt, la cetatea Lidiei.
Onisifor al Iconiei, cu alţi episcopi care ştiau nevinovăţia lui Flavian, sculîndu-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicînd: "Să nu faci aceasta, o, prea sfinţite părinte, pentru că Flavian n-a făcut nimic vrednic de izgonire, iar de este trebuinţă de vreo pedeapsă, să se pedepsească, iar să nu se lepede". Dioscor, sculîndu-se de pe scaunul său, a zis: "De mi s-ar tăia şi limba, într-alt chip nu voi zice". Varsum, arhimandritul, strigă: "Cela ce va mărturisi că în Hristos sînt două firi, acela să se taie în două". Stăruind episcopii cu rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: "Unde sînt voievozii?" Şi îndată voievozii cu Elpidie şi cu mulţime de oaste, au intrat în biserică şi au adus lanţuri mari de fier asupra Sfîntului Flavian.
Intrînd şi monahii lui Varsum, episcopii strigau: "Varsum, tîlharul, a răsturnat toată Siria şi a adus o mie de monahi asupra noastră Varsum, tîlharul, anatema să fie!"
Varsum striga: "Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!" Apoi s-au pornit mîinile cele ucigaşe asupra sfîntului, unii cu palmele, alţii bătîndu-l cu beţele şi însuşi Dioscor s-a repezit să-l calce în picioare. Apoi, fiind trîntit la pămînt, l-au bătut pînă ce s-au săturat şi au pus în lanţuri pe cel ce era abia viu.
Apoi Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian. Cei de un gînd cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau nedreptatea şi războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească şi ostaşii nu-i lăsau să iasă din biserică, stînd împrejurul lor înarmaţi. Monahii lui Varsum strigau asupra lor cu mînie şi cu îngrozire. Deci, episcopii fiind ţinuţi în biserică pînă în noapte şi văzînd că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra lor, au iscălit chiar nevrînd, fiind siliţi prin îngroziri şi astfel s-a săvîrşit acel sobor ucigaş.
Sfîntul Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită bătaie, a treia zi şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu, pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind în locul de surghiunie, s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost ridicat la patriarhie Anatolie.
După aceasta s-a vădit răutatea şi vicleşugul lui Hrisafie şi a fost cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu sunet. Iar pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mînia împărătească s-a dus la Ierusalim. Sfînta Pulheria, cu rugăminţile cele multe ale fratelui ei, împăratul Teodosie, plecîndu-se, s-a întors cu slavă în palatul împărătesc, şi îndată au adus în Constantinopol moaştele mărturisitorului lui Hristos, Sfîntul Flavian, cu mare cinste.
Dioscor şi Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinţilor Părinţi, fiind daţi blestemului celui veşnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos, cea nebiruită de porţile iadului, înflorea în dreapta credinţă, slăvind pe Hristos, nu despărţit în două feţe, ci în două firi neamestecate lăudat şi preaînălţat, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul duh, în veci. Amin.”
Vă rog să observaţi diferenţa de atitudine: ce atitudine au avut ortodocşii faţă de eretici şi ereticii faţă de ortodocşi.
Ortodocşii au acţionat cu sfinţenie (sănătos) iubind în adevăr.
Adică au lucrat sinodal cu adevărat - nu numai la arătare: „ Cînd prea sfinţitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol, chemă pe Eutihie, ca să-şi spună mărturisirea credinţei în faţa tuturor. El n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de o parte că din mănăstirea sa, ca din mormînt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn şi bolnav. Dar prea sfinţitul patriarh iarăşi trimise la el arhimandriţi, preoţi şi diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăinţă, încît credinţa sa cea rea să o lepede înaintea tuturor şi să se unească cu Biserica. Apoi, căutînd la dînsul, şi ceilalţi să se întoarcă de la credinţa cea rea, la cea dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.”

N-au căzut nici într-o extremă (violenţa faţă de eretic) nici în alta (a-l lăsa pe eretic să omoare cu minciuna mai departe în Sfânta Biserică) ci l-au îndepărtat iubindu-l: „ Hotărîrea aceea era scrisă astfel: "Pe Eutihie, cel oarecînd presbiter şi arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte şi din mărturisirile sale cele ascunse şi cele de acum prin al său grai s-a aflat că boleşte de eresul lui Valentin şi Apolinarie şi urmează hulelor acelora cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a ruşinat şi nici n-a primit învăţătură şi n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd şi suspinînd de pierderea lui cea desăvîrşită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos, Cel hulit de dînsul, ca să fie străin de toată slujba preoţiei şi de a noastră împărtăşanie şi de povăţuirea mănăstirească, ştiind toţi aceasta, că cei ce vor vorbi cu el şi vor veni la dînsul vor fi vinovaţi de pedeapsa despărţirii, ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului sau al Romei celei Noi, astfel judecînd, am iscălit. Asemenea am iscălit toţi arhimandriţii"”.