vorbiti-mi putin!

[anaecaterina]

nu inteleg de unde am aceste trairi. cred ca nu sunt foarte perseverenta in inima mea si mai cred ca nu sunt destul de atenta la DUMNEZEU. probabil ca trebuie sa devin si mai umila, desi urmaresc constant sa imi cultiv virtutile sf parinti.
am citit cartea cu maestrii indiei si Parintele Paisie...m-a ajutat foarte mult sa descopar adevarul.
viata mea a fost salvata intr-un moment in care am cerut cu toata fiinta mea sa ma intorc la Dumnezeu si am suferit mult o perioada lunga de timp, cand am constatat ca mai aveam foarte putin sa fac greseli enorme si sa renunt la viata mea in favoarea abandonarii mele totale catre un Dumnezeu care nu era de fapt Tatal Ceresc pe care eu il cautam...lucrurile au fost complicate, au trecut...sigur ca, prapastia a fost foarte mare.
m-am trezit intr-o zi ca sufletul meu se indepartase f mult de Tatal, imi indepartasem familia, eram in ashram, faceam lucruri care erau in contradictoriu cu Dumnezeu, ajunsesem sa cred in zeitatile lor, nici macar nu ma intrebam daca ele exista sau nu...dintr-o data apoi, am cazut. asa priveam atunci. am ramas fara prieteni, fara serviciu, fara bucurie, devenisem complet inutila, tocmai eu care aveam un rost atat de important...eram frumoasa, eram daruita, eram harnica, aveam studii...apoi m-am trezit departe de tot ce cunosteam.
mi-am amintit atunci de IISUS HRISTOS. pe parcurs am inceput sa il simt viu in inima mea...mi-am gasit serviciu, familia mea a fost alaturi de mine in toate aceste incercari, am primit o relatie...totul a inceput sa isi revina...
apoi, am ajuns din nou aici. unde nu mai stiu ce e cu mine, unde ma simt singura in relatie, ma simt singura in mijlocul oamenilor si rugaciunea devine mecanica. ma simt ca o stanca. nu mai pot sa plang, nu ma mai abandonez, nu mai aspir atat de frenetic cum aspiram candva. nu inteleg ce sa fac in continuare? situatia aceasta persista de cateva luni.