Ce se intampla cu animalele dupa moarte?

[heaven]

Extremele nu trebuie luate drept etalon.Aici este vorba de echilibrul interior al persoanei respective si te asigur ca in cazurile mentionate mai sus nu este vorba de o iubire reala de animale,ci acestea ajung sa fie un refugiu pentru persoana in cauza.
Asa,oameni de acest fel isi gasesc idoli pretutindeni si in orice pentru ca asa inteleg ei sa fuga de viata decat sa o infrunte.
Este real ca animalul se supune unor reguli foarte bine definite,asa cum l-a lasat Tatal,insa te asigur ca nu se opreste totul la instinct.Nu stiu ce relatie ai tu cu animalele,insa eu ma ocup de ele de peste 10 ani si am interactionat inclusiv cu cele salbatice,iar lumea lor este fascinanta pentru cei care ajung sa le inteleaga.
Noi discutam despre o relatie frumoasa,armonioasa cu Creatia Tatalui Ceresc si nu gresesc cand spun ca omul are de invatat de aici daca stie sa simta si sa isi deschida ochii sufletului.

[Laur28]

În prealabil postat de heaven

Extremele nu trebuie luate drept etalon.Aici este vorba de echilibrul interior al persoanei respective si te asigur ca in cazurile mentionate mai sus nu este vorba de o iubire reala de animale,ci acestea ajung sa fie un refugiu pentru persoana in cauza.
Asa,oameni de acest fel isi gasesc idoli pretutindeni si in orice pentru ca asa inteleg ei sa fuga de viata decat sa o infrunte.
Este real ca animalul se supune unor reguli foarte bine definite,asa cum l-a lasat Tatal,insa te asigur ca nu se opreste totul la instinct.Nu stiu ce relatie ai tu cu animalele,insa eu ma ocup de ele de peste 10 ani si am interactionat inclusiv cu cele salbatice,iar lumea lor este fascinanta pentru cei care ajung sa le inteleaga.
Noi discutam despre o relatie frumoasa,armonioasa cu Creatia Tatalui Ceresc si nu gresesc cand spun ca omul are de invatat de aici daca stie sa simta si sa isi deschida ochii sufletului.

Ba totul se reduce la instinct. Sa ajungi sa vezi in caine mai mult decat un paznic, sa-l cocolosesti precum un mic copil e deja o extrema. Baga mana in mancarea unui caine pe care l-ai crescut 10 ani, dar nu l-ai dresat corespunzator in privinta asta sa vezi atunci cata dragoste se va aprinde intre voi doi. Animalul nu vede in tine omul care-l iubeste, ci masculul alfa care-l hraneste. Toate speciile care traiesc in haita au un comportament standard in raport cu fiecare membru al acesteia. Daca iei si cresti 3 lei, la maturitate cand te vor vedea se vor comporta precum se comporta orice leu cand apare "regele", pentru a-ti arata ca iti este subordonat, nu ca te iubeste. Si daca ai lucrat 10 ani cu tot soiul de animale stii foarte bine ca asa e. O alta dovada ca "dragostea" lor nu trece de instinct o reprezinta un documentar vazut pe NatGeo Wild cu ceva vreme in urma, Omul Lup parca, in care un barbat a trait cativa ani printre lupi. Avea trei pui pe care-i crescuse, se comporta ca un lup, le aducea mancare, deci era liderul haitei. Cand puii ajung la maturitate se izoleaza de ei cateva luni, timp in care membrul cel mai agresiv al haitei se lupta cu ceilalti doi pentru suprematie. Inainte sa se intoarca, barbatul isi face griji ca s-ar putea sa nu-l mai recunoasca si ca ar putea sa-l atace, asa ca se imbraca cu hainele care deja ii miroseau a lup si cand ajunge in preajma lor isi da seama de ce s-a intamplat din privirile ostile ale doi dintre lupi (noul alfa si beta - cel care se ingrijeste de bunastarea grupului si aparatorul acestuia) si ca sa fie primit trebuie sa adopte o atitudine submisiva: sa schelalaie precum un caine ranit, sa stea culcat la pamant cu burta la ei. Unde a disparut dragostea? Sau nici n-a existat?

Nu avem nimic de invatat din lumea animalelor in ceea ce priveste strict sentimentele si viata sociala, in primul rand pentru ca le suntem superiori, in al doilea rand pentru ca in lumea salbaticiunilor totul este o lupta pentru supravietuire si pentru suprematie. Aceasta idee, cum ca am avea ceva de invatat, a dat nastere panteismului. Hristos e calea, nu comportamentul de haita al leilor sau cainilor. Leii omoara de placere, isi omoara si semenii mai mici daca nu-s puii lor, iepurii si scroafele isi mananca puii din cand in cand si toate animalele se lupta intre ele cand vine vorba de mancare. Nu vad ce-am avea de invatat din asta. Ca unii oameni sunt mai rai ca animalele e adevarat, dar sa nu ridicam animalul la un statut care nu i se cuvine. Si mie imi plac cainii foarte mult (si ceva mai putin pisicile) in primul rand pentru ca sunt fiinte vii pe care daca le tai, le doare, dar mereu sunt constient ca comportamentul lor este unul standard prin care isi exprima pozitia lor in raport cu mine pentru a intari legaturile dintre noi, ca asa au fost invatat cainii sa traiasca, in grup. Si pentru ca totul sa mearga bine trebuia sa existe un lider si niste supusi si era nevoie de un limbaj. Comportamentul cainelui e doar un cod prin care-mi spune: "esti stapanul meu", nu "te iubesc".

[heaven]

Cei care inteleg animalele stiu ca ele functioneaza pe baza instinctului,insa nu se rezuma la ele.
Dupa cum explicam anterior,doar cei care gasesc un refugiu,paravan in compania animalelor pot da dovada de astfel de exagerari precum cele mentionate de tine mai sus.
O relatie armonioasa cu Creatia se bazeaza pe firesc si pe IUBIRE!
Nu ma astept sa intelegi rational aceste lucruri,pentru ca aceste comori pot fi descoperite doar cu inima,prin urmare,orice discutie in contradictoriu ar fi lipsita de sens.

[heaven]

"Omul care vorbea cu caii

Un tânăr fermier american din Ohio, John Salomon Rarey, susţinea că poate înţelege şi vorbi limba cailor. El obişnuia să se închidă în staulul unui cal, oricât de periculos sau rău ar fi fost acesta şi îi vorbea timp de o oră sau două, după care animalul devenea la fel de blând ca un miel. Faptul se petrecea în anul 1850, într-o epocă în care calul era încă principalul mijloc de tracţiune şi de locomoţie. La vârsta de 12 ani, John S. Rarey îmblânzise deja, în mai puţin de o jumătate de oră, un mânz superb pe care însă chiar şi cei mai duri dintre antrenorii sau îmblânzitorii de cai încercaseră în van să-l domesticească şi care tocmai îi rupsese piciorul tatălui său. Reputaţia tânărului John s-a extins rapid şi crescătorii de cai din toate colţurile statului au început să îi ceară ajutorul sau să-i aducă animalele ce nu puteau fi îmblânzite altfel. John se închidea cu calul în grajd şi, cel mai adesea, ieşea de acolo o oră mai târziu, călare pe calul devenit blând şi înţelegător.

La vârsta de 19 ani, el a plecat în Texas. Fermierii şi cowboy-ii doreau acum să-l vadă acţionând în acelaşi fel asupra unor autentici cai sălbatici. Dotat doar cu un sac de dormit şi cu un binoclu, John şi-a instalat tabăra în regiunile prin care se mai deplasau încă hergheliile sălbatice şi, timp de aproape 3 luni, el a studiat ce atenţie aceste animale. Întors în oraş el s-a declarat gata să facă faţă oricăuia dintre aceşti cai sălbatici.

Texanii i-au pregătit cinci cai feroce consideraţi de neîmblânzit. Patru dintre aceşti cai îşi uciseseră deja stăpânul, iar al cincilea rănise vreo trei sau patru oameni.
Reputaţia lui John S. Rarey era atât de mare încât toate ziarele din regiune îşi trimiseseră reporterii, iar o mulţime de 5.000 de persoane se strânsese pentru a-l vedea pe îndrăzneţul îmblânzitor.

Departe de a fi aplaudat, atunci când a apărut, John a fost huiduit copios, căci, în loc să se îmbrace în cowboy, el îşi pusese cel mai frumos costum al său. Surâzător, el s-a îndreptat către grajdul acoperit şi perfect închis, condiţie pe care o impusese şi în care fusese introdus, nu fără mari dificultăţi, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, căci solicitase de asemenea condiţia de a se putea închide în grajd împreună cu calul. Zidurile grajdului răsunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a întredeschis uşa şi a riscat o privire în interior, a aşteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat în grajd şi a închis la loc uşa.

Timp de câteva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul căruia îi aparţinea calul sălbatic. Trebuie să-i scoatem corpul şi să-l înmormântăm.
Judecătorii au refuzat să acţioneze. Ei îi promiseseră lui John să nu încerce să intre în grajd înainte de mai puţin de 5 ore. Pariurile au înflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce în ce mai rare. Nimeni nu mai dorea să parieze pe John Rarey, considerat deja mort. Aşteptarea a continuat. La cererea mulţimii, unul dintre organizatori a bătut la poarta grajdului din interiorul căruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a aprimit niciun răspuns. Fermierii şi îndeosebi femeile s-au supărat, cerând să fie deschis grajdul în care sărmanul tânăr fără arme şi fără niciun mijloc de apărare se afla, mort sau viu la discreţia unei brute sălbatice! Nemaiştiind ce să facă şi neprimind niciun răspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis să smulgă uşa grajdului din ţâţâni, căci John ţinea la el singura cheie. Dar uşa s-a deschis ca prin minune. Într-o tăcere de moarte, fără să fie înşeuat şi fără frâie, calul a ieşit avându-l în spinare pe John Rarey cât se poate de surâzător. A urmat apoi un urlet şi un veritabil delir. Rarey a condus calul până în mijlocul ţarcului şi a ridicat o mână pentru a cere să se facă tăcere.

Atunci, fără cravaşă, fără pinteni, cu mâna goală, el a mângâiat gâtul calului care s-a pus în genunchi, iar apoi a alunecat pe pământ. John şi-a scos atunci pălăria şi a salutat mulţimea. A urmat un nou delir şi începutul unei cariere unice. Într-o cabrioletă condusă de doi elani pe care îi îmblânzise, John a călătorit pretutindeni în Statele Unite, ţinând conferinţe asupra dresajului prin blândeţe şi făcând nenumărate demonstraţii de îmblânzire prin forţa iubirii.

Reputaţia sa a traversat oceanul şi crescătorii de cai englezi, cât se poate de sceptici, au pus mână de la mână pentru a-l invita şi a vedea cu proprii lor ochi ce putea să facă acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au întreprins o cercetare febrilă pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista în întreg ţinutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armăsar de curse, pe care lordul Dorchester îl cumpărase cu 4.000 de lire în anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteză fantastică la finalul oricărei curse, dar care devenise subit un nebun furios. Orice grajd din lemn era făcut bucăţi în numai câteva minute atunci când Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, în timpul cărora ajungea, nu de puţine ori, chiar să se muşte pe el însuşi! Refuzând să-l omoare, lord Dorchester preferase să-i construiască un grajd din cărămizi şi piatră, închis cu o uşă de fier.

John Rarey a cerut să vadă mai întâi calul. Apoi, el a explicat că problema era puţin mai diferită, căci animalul nu era sălbatic, ci înnebunise. Iar cum specialiştii începuseră deja să zâmbească, el a dăugat simplu: „Totuşi, cred că pot să-l readuc la normal.”

A doua zi el a revenit împreună cu o serie de accesorii. Ca şi cum ar fi ştiut ce-l aştepta, Cruise a intrat într-una din mâniile sale teribile, dând lovituri de copite ce zgâlţâiau întreaga construcţie. Surâzând, John s-a strecurat în grajd, nu înainte de a-şi fi agăţat frumoasa pălărie într-un cui. El i-a pus calului un căpăstru şi apoi a ieşit imediat. După numai câteva minute, extenuat, calul nu mai făcea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lungă de piele, dotată cu inele, cu ajutorul căreia a legat animalul ce părea terorizat. El a trecut prin inele alte curele pe care le-a legat de copitele lu Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care îl putea îngenunchea în orice moment.

John a rămas astfel timp de 3 ore împreună cu armăsarul, vorbindu-i, mângâindu-l, îngenunchindu-l îndată ce acesta începea să se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore după intrarea sa în boxă, John Rarey a parcurs străzile călare pe Cruiser, devenit cel mai docil şi mai blând dintre cai. Mulţimea îl ovaţiona pretutindeni.

Câteva zile mai târziu, auzind vorbindu-se despre această remarcabilă ispravă, regina Victoria şi-a manifestat dorinţa de a-l cunoaşte pe tânărul american şi de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor, acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestăţii Sale.

Aflată în caleaşca uşoară care urma să fie botezată cu numele acestui om neobişnuit, regina Victoria s-a pregătit să asiste la spectacol. Rândaşii au adus atunci un armăsar viguros, de care nu îndrăznea nimeni să se apropie şi care azvârlea din copite în dreapta şi în stânga, ţinut cu greu în frâu de patru bărbaţi care-l legaseră cu frângii.

John Rarey a salutat, s-a scuzat şi a rugat-o pe regină să-i permită să intre cu calul într-un grajd. După numai 10 minute, nerăbdătoarea regină a ordonat să fie deschis grajdul, căci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.

Prin uşa deschisă ea a putu vedea armăsarul lungit pe paie şi între picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zâmbea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l răpise Majestăţii Sale, iar apoi, ţinând calul de frâie, el l-a condus şi l-a determinat să o salute pe regină coborând în genunchi!

Tânărul american a plecat apoi într-un turneu european, nerefuzând niciun cal şi neîntâmpinând nici cel mai mic eşec! Nimeni nu a ştiut vreodată în ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au înţeles cu toţii că ea se baza pe forţa iubirii."

[IonelS]

Si animalele au suflet, insa unul mai putin pretios ca al omului. Denumirea de animal vine din latinescul "anima", care inseamna sufletel.
Nu exista informatii care sa ne spuna ce se intampla cu animalele dupa moarte, insa eu NU cred ca Dumnezeu creaza ceva fara un scop pe termen lung. Eu cred ca animalele sunt importante in creatia Domnului.

[heaven]

O teribila tragedie s-a petrecut ieri in Brasov:

http://stirileprotv.ro/stiri/evenime...comunitar.html

Au ajuns oamenii sufletisti sa ajunga sa moara pentru a apara un animal maltratat,pentru ca autoritatile refuza sa respecte si sa aplice o lege care ar sanctiona astfel de indivizi.
Nu exista decat o granitza pentru cei care ar face asta unui animal care sa ii impiedice sa faca la fel si cu un om:teama de pedeapsa!
Dumnezeu sa il odihneasca pe bietul om si sa il rasplateasca pentru sufletul sau marinimos si nobil!

[MariS_]

Eu cred ca animalele salbaticite sunt doar cele carnivore si rapitoare.
Pasarelele, iepurasii, caprioarele, gazelele, lebedele, fluturasii, etc,
etc, sunt la fel de frumoase ca si cele din Rai. Mie mi se pare ca la
cadere s-a intamplat oarecum simetric cu ce s-a intamplat in ceruri
atunci cand au cazut ingerii. Satan si-a atras de partea sa doar o
treime din ingeri. Tot asa cred ca a fost si cu caderea de pe pamant,
adica doar o treime din vietuitoare au fost afectate de caderea lui
Adam, restul ramanand in mare parte la fel. Nu total, pentru ca prin
caderea lui Adam a patruns si moartea ca si consecinta a acesteia.
O caprioara cred ca e la fel de nevinovata ca si atunci cand era in Rai.
Plus ca salbaticirea unora nu se datoreaza lor ci tot omului si a sa
cadere. S-a salbaticit intai omul si mai apoi o parte dintre animale,
dar ca procent pare sa respecte acea o treime cum s-a intamplat si
in Cer. Nu stiu ce se va intampla cu ele, nu stiu daca cele salbaticite
vor fi recuperate sau nu, dar in nici un caz nu ajung in Iad pentru
ca nu au cazut din proprie vointa.
Oare omul nu are chiar nimic de invatat de la o caprioara, o lebada
sau de la o privighetoare??? Dar de la calul cel ce cu slujire-l poarta
si de la cainele cel ce cu credinciosie il apara???
De la primele are de invatat neprihanirea si bucuria vietii simple, iar
de la ultimele slujirea, jertfa si credinciosia. Ne pot da chiar lectii!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[WhiteChakra]

În prealabil postat de IonelS

Si animalele au suflet, insa unul mai putin pretios ca al omului. Denumirea de animal vine din latinescul "anima", care inseamna sufletel.
Nu exista informatii care sa ne spuna ce se intampla cu animalele dupa moarte, insa eu NU cred ca Dumnezeu creaza ceva fara un scop pe termen lung. Eu cred ca animalele sunt importante in creatia Domnului.

Exact, oamenii se pot atasa de animale precum si animalele de oameni, daca acestea sunt tratate cu iubire, desigur. Un exemplu perfect este cainele, care la un moment dat, isi poate da chiar si propria viata pentru a o salva pe a stapanului (am citit cateva povestiri pe internet). Cum explicati un astfel de gest ? E pur si simplu.. intamplator ?? Vorbind de ratiune, mai e un caine in fata blocului meu care, spre deosebire de unii oameni, nu l-am vazut niciodata mergand pe o anume carare, intodeauna ocoleste cararea si merge pe trotuar. Foarte civilizat catelul. Cred ca orice animal salbatic poate fi domesticit daca este tratat cu iubire si respect (desigur, in unele cazuri poate fi prea tarziu daca animalul respectiv s-a adaptat deja mediului salbatic).

Orice fiinta creata de Dumnezeu are in ea o particica din duhul lui Dumnezeu, nu cred ca le va lasa la voia intamplarii si a neantului.Am avut mereu animale si am vazut cat ce ascultatoare sunt fata de Creatorul lor si fata de noi oamenii,cat de resemnate sunt in fata mortii si cum ne lasa sa facem ce vrem cu ele.

[WhiteChakra]

Mda, in dimineata asta a murit si hamsterul meu, il aveam din 2009 iar din cate am citit, ei nu traiesc mai mult de 2-3 ani. A murit de batranete, arata foarte rau, ii cazuse aproape tot parul si slabise foarte mult. Noaptea trecuta, pe la ora 00:30 l-am luat in mana, l-am mangait de cateva ori apoi l-am bagat inapoi in cusca. Astazi, cand l-am luat in mana, mi s-a facut mila de el, mai ca plangeam. L-am invelit intr-un material, l-am bagat intr-o cutiuta si m-am dus in spatele blocului sa il ingrop. In prima faza, am zis ca renunt deoarece pamantul era foarte tare si nu puteam sa sap groapa. Insa cand am vrut plec, am dat de o portiune foarte mica de pamant moale si culmea, langa acel loc era un tapus de lemn (cu care am sapat groapa), un copacel cazut cu frunze foarte uscate (pe care le-am smicurat peste mormant) si niste bolovani pe care i-am pus deasupra mormantului pentru a evita animalele pradatoare. Parca totul a fost planuit dinainte, asa mi se pare. In orice caz, o sa-mi lipseasca foarte mult.