Din minunata lume a necuvantatoarelor

manu, si eu am avut un porumbel,mai demult, l-am gasit pe scara, plouat, noi l-am crescut cu arpacas, cand l-am luat nu putea sa zboare, cand a inceput sa creasca si sa invete mai bine, l-am lasat sa zboare pe afara, se ducea pana pe punctul termic din fata blocului si venea inapoi la balcon. pana la urma s-a obisnuit, pleca din ce in ce mai mult timp, mai venea sa-i dam de mancare, statea pe punctul termic si se uita la geam, intindeam mana si venea imediat, manca de la noi din palma, puteam sa-l prindem sa-l tinem. usor usor, a inceput sa vina din ce in ce mai rar, numai manca nici din palma, nici nu mai avea curaj sa vina la geam, ii puneam jos si plecam, abia apoi venea sa manace, pana n-a mai venit de loc... dar era mare, sanatos, s-a invatat cu libertatea.
cel mai mult imi placea, cand era la noi si vedea ca venim cu mancarea sau apa, dadea usurel din aripi si piuia foarte frumos, nu avea rabdare sa ajungem la el, se intindea atat de tare, ca uneori mai cadea... se cunoaste cand creste si e adult, ca nu mai piuie, incepe sa cante frumos, sa dea din aripi, sa incerce sa zboare.