Paralela intre a trai necununat sau casatorit-discutie

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de anamaria.lupu

Ma demoralizeaza enorm aspectul asta,ma gandesc :daca tot nu se mai pogoara duhul peste mine pt ca nu mai sunt fecioara,ce rost mai are casatoria? spune ca daca cei doi nu sunt puri,vor avea probleme in casnicie. ce rost mai are?

Capul sus ! Duhul Sfânt se pogoară ori de câte ori are loc căsătoria validă. El are putere curăţitoare, Lui Îi spunem: "vino şi ne curăţeşte de toată întinarea". Dragă îi este Domnului fecioria, şi mai dragă păcătoşenia care s-a convertit în virtute. Prin Sf Taină a căsătoriei, omului i se oferă harurile lucrătoare (=graţiile actuale) necesare unei vieţi plăcute Lui. Desigur că orice păcat facem, chiar şi dacă îl spovedim dar nu ne-am îndeplinit canonul, poate avea consecinţe temporale în viaţa aceasta. În aceste cazuri să spunem "Mulţumesc, Doamne, că m-ai pedepsit în viaţa aceasta şi nu în cea viitoare". Dar cel mai mare păcat este deznădejdea: ideea că orice am face de aci înainte, nu ne mai putem întoarce la izvorul apei vii, care este Cristos. Chiar aşa puţină încredere în puterea lui Dumnezeu şi în dragostea Lui pentru noi să avem ? Acum aproape 2000 de ani, a trăit un om foarte rău: un tâlhar dovedit, care îşi merita moartea pe cruce. Pentru a-şi bate joc şi mai mult de Cristos, cei care au făcut simulacrul de proces terminat cu condamnarea Mântuitorului au hotărât să fie crucificat între doi tâlhari. Dar acela din dreapta, Dismas, s-a convertit în ultima clipă şi L-a rugat să îl pomenească în împărăţia Sa. A fost primul care a intrat în rai.
Deci, dacă El l-a iertat pe acela, avem nădejde că ne va ierta şi pe noi şi, dacă cealaltă parte a vieţii noastre Lui i-o vom da, ne va da la rândul Lui tot ceea ce avem nevoie ca să ajungem să vedem lumina feţei Sale şi să trăim fericiţi încă din viaţa aceasta. Că adevărata fericire aceasta este: să trăim o viaţă bineplăcută Lui. Numai această fericire durează, după ea tânjeşte sufletul nostru şi numai ea satură.

În ceea ce priveşte călugăria, este foarte bună şi calea aceasta şi încă şi mai plăcută Lui. Dar ceea ce trebuie să mişte inima noastră spre călugărie nu trebuie să fie fuga de căsătorie, ci iubirea de El şi dorinţa şi hotărârea de a ne consacra Lui într-un mod excepţional şi de a trăi asemenea îngerilor încă din viaţa aceasta. Cu alte cuvinte, motivaţia călugăriei trebuie să fie pozitivă: ne călugărim nu ca să fugim de căsătorie, ci de drag pentru călugăria însăşi.