Mi-a ramas in minte o intamplare din copilaria scriitorului Virgil Gheorghiu evocata intr-una din cartile sale. Acesta inca de mic era fascinat de sfintenie astfel incat il va intreba pe tatal sau (care era preot) cum poate ajunge sfant. Acesta i-a raspuns ca trebuie sa-i iubeasca pe vrasmasi. Contrariat, copilul s-a mahnit intru sine, gandindu-se ca nu va putea niciodata atinge sfintenia, pentru ca nu avea vrasmasi.
Bine ne este noua sa fim asemenea unui copil incat sa nu vedem in persoana niciunui semen chipul unui vrasmas. Atunci cand ajungem sa consideram pe cineva astfel deja este o cadere din iubire. De aceea, aceasta lipsa trebuie plinita cu "dumnezeiasca iubire de vrasmasi".
|
04.10.2010, 10:12:00
Subiecte asemănătoare
Threaded Mode