Buletine electronice in Germania

[DAMIAN]

Parerea mea personala este ca nu ar trebui sa ne fie frica de acte cu cip, atata timp cat nu sunt implementate in timpul unei prigoane anti-crestina.
Lepadarea, cum au spus multi Parinti, este launtrica. Momentan mi se pare ca actele cu cip, nu au aproape nici o implicatie spirituala, in sensul ca noi nu trebuie sa renuntam la nimic spiritual ca sa avem un asemenea act. Daca il privim naiv, cipul este doar o inovatie tehnologica, iar daca exista cineva care ar dori sa se foloseasca in mod negativ de acest cip, atunci e treaba lor; eu ca simplu cetatean “habar n-am avut pentru ca mie mi-ati spus cu totul altceva”. Cred ca atunci cand ni se propune sa renuntam la ceva duhovnicesc in schimbul cipului, ar fi semnal de alarma…daca va fi vreodata cazul. Stiu ca mai exista discutii pe tema de etica a acestor cipuri, adica in ce fel invadeaza intimitatea omului si cum sa evitam/reparam. Cred ca momentan m-ar interesa mai mult astfel de discutii (lumesti), decat sa asociez cipul cu sfarsitul vremurilor. Dumnezeu si Maica Domnului sa ne ajute!

[gabriela8]

În prealabil postat de Fani71

Liber in acest sens poti fi si cand 'big brother is watching you'.

Discutabil...

[gabriela8]

În prealabil postat de coldworld

Asa vi se pare, in realitate problema e mult mai complexa.



Intreaba pe mami si pe tati, pentru ca tu esti mica si habar nu ai nimic de viata asta !
Este necesar ca toti oamenii sa fie prelucrati informatic

Oare asa sa fie? Raman la parerea mea!

[coldworld]

În prealabil postat de gabriela8

Oare asa sa fie? Raman la parerea mea!

no problem! asta nu afecteaza nici mantuirea ta nici a mea.

[cristiboss56]

În prealabil postat de gabriela8

Oare asa sa fie? Raman la parerea mea!

Foarte bine, înseamnă că ai personalitate şi asta-i bine, căci singură şi cu ajutorul lui Dumnezeu vei găsi răspunsul corect !

[Langu]

În prealabil postat de DAMIAN

Parerea mea personala este ca nu ar trebui sa ne fie frica de acte cu cip, atata timp cat nu sunt implementate in timpul unei prigoane anti-crestina.
Lepadarea, cum au spus multi Parinti, este launtrica. Momentan mi se pare ca actele cu cip, nu au aproape nici o implicatie spirituala, in sensul ca noi nu trebuie sa renuntam la nimic spiritual ca sa avem un asemenea act. Daca il privim naiv, cipul este doar o inovatie tehnologica, iar daca exista cineva care ar dori sa se foloseasca in mod negativ de acest cip, atunci e treaba lor; eu ca simplu cetatean “habar n-am avut pentru ca mie mi-ati spus cu totul altceva”. Cred ca atunci cand ni se propune sa renuntam la ceva duhovnicesc in schimbul cipului, ar fi semnal de alarma…daca va fi vreodata cazul. Stiu ca mai exista discutii pe tema de etica a acestor cipuri, adica in ce fel invadeaza intimitatea omului si cum sa evitam/reparam. Cred ca momentan m-ar interesa mai mult astfel de discutii (lumesti), decat sa asociez cipul cu sfarsitul vremurilor. Dumnezeu si Maica Domnului sa ne ajute!

Amin!Sunt total de acord cu tine.Am impresia ca in realitate hotul striga -Uite ...cipul.

În prealabil postat de Langu

Amin!Sunt total de acord cu tine.Am impresia ca in realitate hotul striga -Uite ...cipul.

Cine-i hotul in aceasta poveste? Ia nu-i mai umili matale pe cei care au inteles ,,jocul'' masonilor!

Masonul Nick Rockefeller recunoaşte că scopul elitei mondiale este reducerea la jumătate a populaţiei globului şi controlul prin implantul de microcipuri

[Fani71]

În prealabil postat de DAMIAN

Parerea mea personala este ca nu ar trebui sa ne fie frica de acte cu cip, atata timp cat nu sunt implementate in timpul unei prigoane anti-crestina.
Lepadarea, cum au spus multi Parinti, este launtrica. Momentan mi se pare ca actele cu cip, nu au aproape nici o implicatie spirituala, in sensul ca noi nu trebuie sa renuntam la nimic spiritual ca sa avem un asemenea act. Daca il privim naiv, cipul este doar o inovatie tehnologica, iar daca exista cineva care ar dori sa se foloseasca in mod negativ de acest cip, atunci e treaba lor; eu ca simplu cetatean “habar n-am avut pentru ca mie mi-ati spus cu totul altceva”. Cred ca atunci cand ni se propune sa renuntam la ceva duhovnicesc in schimbul cipului, ar fi semnal de alarma…daca va fi vreodata cazul. Stiu ca mai exista discutii pe tema de etica a acestor cipuri, adica in ce fel invadeaza intimitatea omului si cum sa evitam/reparam. Cred ca momentan m-ar interesa mai mult astfel de discutii (lumesti), decat sa asociez cipul cu sfarsitul vremurilor. Dumnezeu si Maica Domnului sa ne ajute!

Cam asa vad si eu lucruile.

[Fani71]

În prealabil postat de gabriela8

Discutabil...

De ce?
Libertatea adevarata este una launtrica: 'adevarul va va face liberi', si 'cine este rob al pacatului nu este liber'.
Aceastza libertate trebuie sa o cautam intai si intai.

[Fani71]

In acest sens, postez aici un text care pe mine m-a impresionat foarte tare.
Nu ca as fi neaparat capabila sa urmez aceste trei solutii.. Dar ele arata cum anume putem fi liberi chiar si cand Big Brother is watching you.

TREI SOLUŢII
Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar - şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului - există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.
Cele trei soluţii la care ne referim sunt strict lumeşti, au caracter practic şi se înfăţişează ca accesibile orişicui.
Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn
în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are - fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume - după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărîrea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d'Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvîrşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii înălţimile găunoase. Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul. îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intrăm sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-z proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna cîine de pripas, capră rîioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unul animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula - şi ea îndrăzneaţă - a lui La Fontaine: habar nu are de cgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani".
Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunericul şi vîscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de luptă şi cunoşti vn simţămînt (crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie.
Eşti isaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine - încăierarea - mai mult decît succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb - nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb - dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete
în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că - lumeşte, omeneşte vorbind - altă cale de a înfrunta cercul de' fier - care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) - e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerînd că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cît mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
Moartea, însă, cine. Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.

Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii