despre inselatoarea muzica si idoli !!

[Elesya]

Muzica buna...muzica clasica , indiferent de epoca ce o consacra este categoric una de calitate , chiar daca nu toti o savureaza...ca doar nu tot poporul e meloman in sensul bun al cuvantului...
Inainte de toate , Mozart a fost un copil minune cu un talent inascut (ce nu are cum proveni din masonerie)...

Un articol interesant despre Mozart...


"Trebuie să mă întorc încă o dată la Wolfgang Amadeus Mozart. De ce este omul acesta incomparabil? De ce, pentru cineva gata să îl asculte, el a produs, în aproape fiecare portativ pe care l-a conceput şi l-a compus, un tip de muzică pentru care „frumos” nu este un epitet adecvat, o muzică care nu este, pentru creştinul adevărat, simplu di*vertisment, bucurie sau edificare, ci hrană şi băutură, o muzică reconfortantă şi care oferă călăuzire pentru nevoile sale, o muzică ce nu este niciodată sclava tehnicii sale de compozitor, ce nu este nici sentimentală, ci una care se „mişcă” liber şi eliberator, fiindcă este înţeleaptă, puternică şi suverană? De ce se poate susţine că Mozart are un loc în teologie, mai ales în doctrina creaţiei şi în escatologie, deşi el nu a fost un părinte al Bisericii şi, pare-se, nici măcar un creştin foarte fervent, fiind un romano-catolic ce a dus o viaţă ce ni s-ar putea părea mai degrabă frivolă atunci când nu era ocupat cu munca lui?

Este posibil să i se acorde această poziţie fiindcă el a ştiut despre creaţie ceva ce nici adevăraţii părinţi ai Biseri*cii, nici Reformatorii noştri, nici ortodocşii, nici liberalii, nici exponenţii teologiei naturale, nici cei înarmaţi din greu cu „Cuvântul Domnului”, şi, cu siguranţă, nici existenţialiş*tii, nici alţi mari muzicieni dinaintea lui sau de după el, nu au ştiut sau nu au putut să exprime şi să susţină acel lucru aşa cum a făcut-o el. In această privinţă el a avut o puritate a inimii prin care i-a depăşit cu mult atât pe optimişti cât şi pe pesimişti. 1756-1791! O perioadă în care Dumnezeu era ţinta atacurilor, fiind făcut responsabil pentru cutremurul de la Lisabona, iar teologii şi alţi oameni bine intenţionaţi întâmpinau mari dificultăţi în a-L apăra. In faţa probleme*lor puse de teodicee, Mozart avea de partea lui pacea lui Dumnezeu, care transcende de departe toate raţionamente*le critice sau speculative care laudă sau blamează. El lăsase în urmă toate aceste probleme. Şi atunci de ce să se mai preocupe de ele? El auzise, şi îi face şi pe cei ce au urechi de auzit să audă, chiar şi în zilele noastre, că noi, până când se vor împlini vremurile, nu vom putea să percepem întregul context al lucrărilor providenţei. In lumina acestei finalităţi a auzit el armonia creaţiei, din care face parte şi umbra, dar o umbră care nu este întuneric; aici deficienţa nu este în*frângere, tristeţea nu poate să devină disperare, necazurile nu pot degenera în tragedie, iar melancolia infinită nu are în final câştig de cauză. Astfel că în această armonie buna dispoziţie nu este fără limite, dar lumina este cu atât mai strălucitoare cu cât izbucneşte din umbră. Dulceaţa este în acelaşi timp şi amară şi tocmai de aceea nu poate să îngreţoşeze. Viaţa nu se teme de moarte, ci o cunoaşte foarte bine. Iar lumina este întotdeauna strălucitoare (Et lux perpetua lucet (sic!) eis), chiar şi în moartea ce a cuprins Lisabona.

Mozart nu a văzut lumina aceasta mai mult decât o ve*dem noi, în schimb el a perceput întreaga lume creată ca fiind învăluită în ea. A fost aşadar întru totul normal ca el să nu audă o notă mijlocie sau neutră şi să audă pozitivul cu o intensitate mult mai mare decât negativul. El a auzit negativul numai în pozitiv şi împreună cu acesta. Dar, cu toată opoziţia dintre cele două, el le-a auzit împreună, ca de pildă în Simfonia în G-minor din 1788. El nu a auzit nicio*dată doar pe unul dintre acestea, izolat într-un mod ab*stract. El a auzit ceea ce există în mod concret şi de aceea compoziţiile sale au fost şi sunt muzică totală. Auzind crea*ţia fără resentimente şi imparţial, el a produs nu numai propria lui muzică, ci şi pe cea a creaţiei, o dublă, dar cu toate acestea armonioasă, preamărire a lui Dumnezeu.

El nu a avut nevoie şi nici nu a dorit să se reprezinte pe sine, vitalitatea lui, regretele sale, pietatea sa, sau orice altă intenţie de-a sa. Este remarcabil modul în care el a reuşit să evite să cadă în mania exprimării de sine. El s-a oferit pur şi simplu să fie unealta care să facă astfel încât nişte bucăţele de corn, metal şi catgut să servească drept voci ale creaţiei, uneori fiind în prim plan, uneori acompaniind şi alteori în armonie. El a făcut uz de o gamă de instrumente, începând cu pianul şi vioara, cornul şi clarinetul, şi terminând cu venerabilul fagot, vocea umană având şi ea un loc între ele şi distingându-se tocmai prin lipsa oricărei pretenţii de distincţie. Din toate acestea el a extras o anumită muzică, punând în serviciul ei până şi emoţiile omeneşti, şi nu in*vers. El însuşi nu a fost decât o ureche pentru muzica aceasta şi mijlocitorul ei către alte urechi. A murit atunci când, potrivit înţelepciunii lumeşti, viaţa lui activă era abia în pragul adevăratei împliniri. Dar cine poate spune că, după „Flautul Fermecat”, „Concertul pentru Clarinet” din octombrie 1791 şi „Requiem”, ea nu fusese deja împlinită? Şi oare toate realizările acestea nu erau deja implicite în lucrările sale de la 16 sau 18 ani? Nu se aud ele deja în ceea ce ne-a parvenit de la foarte tânărul Mozart? El a murit în mizerie ca un „soldat necunoscut” şi, alături de Calvin sau de biblicul Moise, mormântul său nu e cunoscut. Dar ce mai contează aceasta? Ce contează un mormânt atunci când se permite ca o viaţă să exprime, simplu şi fără pretenţii, şi prin urmare, într-un mod senin, autentic şi impresionant, creaţia cea bună a Iui Dumnezeu, care cuprinde în ea atât limitele cât şi sfârşitul omului.
Fac aici paranteza aceasta, înainte de a începe să discut despre haos, fiindcă în muzica lui Mozart – şi mă întreb dacă acelaşi lucru mai poate fi spus despre orice altă lucra*re înainte sau după el – avem dovada clară şi convingătoare că este o insultă adusă creaţiei s-o acuzi de a fi ceva cu totul haotic pe motiv că include şi un „Da” şi un „Nu”, ca şi cum ar fi orientată cu o parte către Dumnezeu, iar cu cealaltă către nimicnicie. Mozart ne face să auzim că şi în acest din urmă aspect, şi deci în totalitatea ei, creaţia îşi slăveşte Creatorul şi, ca atare, este perfectă. Aici, în miezul proble*mei, iar aceasta nu poate fi considerată o realizare neîn*semnată, Mozart a creat ordine pentru cei care au urechi de auzit şi a făcut-o mai bine decât ar putea s-o facă vreo deductie stiintifica. Acesta este aspectul pe care am vrut sa-l subliniez." de Karl Barth

[Elesya]

Sufletul urcă mereu mai sus, curăţându-se, până la staţia terminus: locul de lumină şi verdeaţă, pajiştea inflorată, mişunând de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeul cel adevărat, al pruncilor lăsaţi — în sfârşit — să vină, oricât de bătrâni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stânga. ( N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii)-Despre Mozart si Rai

http://www.youtube.com/watch?v=lKfz7...layer_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=l45DA...layer_embedded

[Elesya]

"Haydn nu s-a ascuns in dosul iluziei ca viata este trandafirie. Din contra, a avut un temperament oarecum egal si echilibrat, care l-a ajutat sa priveasca lumea si oamenii printr-o viziune pe care nu a socotit-o ca fiind numai a lui. In simplitatea si modestia sa plina de candoare, el nu s-a considerat niciodata exceptional , ci a avut cu siguranta credinta ca o filozofie optimista este un semn de echilibru si de armonie spirituala, un semn de intelepciune si de forta si ca acestea pot exista tot atat de bine si la ceilalti oameni ca si la el. Daca a avut totusi constiinta darurilor sale artistice – si a avut-o, fara a-si pierde insa cumpatul si modestia – aceasta nu a facut decat sa-i intareasca aspiratia de a canta numai ceea ce este bun si inaltator in stradaniile semenilor sai, in firea si in gandirea lor. Este o marturie admirabila a increderii sale in virtutile creatoare ale oamenilor, incredere ce-i confera o maretie inca necunoscuta pe deplin.
Cand vorbeste prin muzica, Haydn ii imprima intotdeauna dispozitia sa proprie, chiar si atunci sau, poate, mai cu seama atunci cand devine descriptiva, cand zugraveste natura cu frumusetile si resursele ei datatoare de viata. In acelasi timp, contrastele ating rareori o intensitate dramatica, ele constituind in general mijlocul de a da o si mai mare putere expresiva expansiunii sale emotionale.
Operele sale constituie un bun de cel mai mare pret al culturii universale, prin mesajul luminat de admrabilul sau crez artistic, exprimat in raspunsul la o scrisoare de omagiu ce i-a fost adresata in 1802 de « Uniunea Muzicala » din Bergen, Norvegia : ‘ Adesea, cand luptam cu piedicile ce-mi ingreunau lucrul, cand puterile mele fizice si spirituale slabeau, facandu-ma sa vad cat de greu este sa perseverez pe calea apucata, un gand tainic imi soptea : nu sunt decat putini oameni multumiti si fericiti pe acest pamant ; pretutindeni predomina suferintele si grijile. Poate ca, intr-o buna zi, truda ta va deveni o sursa din care cei istoviti sau cei impovarati de griji vor putea sa soarba cateva clipe de destindere si inviorare. Ce motiv puternic de a merge inainte ! Iata de ce privesc astazi cu o multumire pornita din adancul inimii operca careia i-am inchinat un atat de lung sir de ani de eforturi indarjite’ .
La batranete, Haydn si-a marturisit credinta ca si-a implinit misiunea, dar si-a exprimat si speranta ca ‘nu va muri de tot’. Joseph Haydn are dreptul deplin la un loc intre cei mai mari, ca maestru intre maestri, iar opera lui se cuvine sa fie cultivata cu dragoste si popularizata in randurile publicului larg, fiindca valoarea ei artistica si umana se ridica pana la o treapta care o consacra ca o contributie stralucita la imbogatirea tezaurului culturii universale. "

Dragii mei..sa NU incercam sa distrugem ceva din minunatia inocentzei muzicii bune , grele...ci sa cercetam mai adanc orice temere care ne induce mintii un adevar relativ...

[antiecumenism]

uite ce am gasit pe un site masonic marea loja nationala romana:
http://www.mlnr.ro/masoni-celebri

Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791)
Compozitor austriac. Autor al peste 600 de lucrări muzicale. Tatăl său, Leopold Mozart, muzician şi compozitor de talent, îi dă o educaţie muzicală aleasă din fragedă pruncie, astfel că micul Amadeus concertează în faţa principilor europeni de la 6 ani (Minchen şi Viena), 7 ani (Mannheim, Paris), 8 ani (Londra), 13-14 ani (Milano, Florenta, Roma). În 1782 s-a căsătorit cu Constance Weber, marea dragoste a tinereţii sale. Activitatea muzicală intensă, munca laborioasă, intrigile vremii i-au distrus, se pare, sănătatea, astfel că moare la 35 de ani. Iniţiat la 14 decembrie 1784 în Loja "Binefacerea" din Orientul de Viena, care a fuzionat mai târziu cu Loja "Noua Speranţă Încoronată". După 3 luni de prezenţă masonică, îşi invită tatăl să viziteze loja din care facea parte. Mozart fiul a participat ulterior ca frate la primirea în Masonerie a lui Leopold Mozart, tatăl sau, şef al orchestrei Curtii regale şi autorul celebrei Simfonii a jucăriilor. Iniţierea în Francmasonerie a lui Haydn se datorează tot lui Mozart. Influenţat de activitatea lojior, a compus o primă lucrare muzicală masonică încă din 1772, când nu avea decat 16 ani. Vizita cu regularitate Loja "Adevarata Armonie" al cărui Mare Maestru era Ignatz von Born, consilier apropiat al împăratului Iosif al II-lea, cel care l-a inspirat pe Sarastro din Flautul fermecat, opera scrisă după ritualul masonic în 1791 şi constituind "răspunsul" sau la interzicerea Masoneriei austriece în acelaşi an de către împăratul Leopold al II-lea. A mai scris muzică funerară, cantate şi lieduri de inspiraţie masonică. După trecerera sa în Orientul Etern, toate lucrările cu caracter masonic pe care le-a scris au fost editate într-un volum. Evelyne Hurard, cea care face o laborioasă prezentare în Dicţionarul Francmasoneriei, arată: "Mozart ne demonstrează că a dat vieţii sale o unitate şi a găsit o fericită sinteză între ideile sale sociale de libertate, egalitate şi convingerile sale spirituale de fraternitate şi dragoste". Christian Jacq are următoarele opinii despre activitatea masonică a lui Mozart: "Pe când iniţierea lui Voltaire era o ultimă butadă, cea a lui Mozart era semnul unui angajament spiritual profund, ale cărui urme sunt uşor de decelat în opera marelui compozitor. Fără a mai vorbi despre concerte, sonate, simfonii, în care acest bărbat încă foarte tânăr manifesta o exceptională profunzime a gândirii, se constată influenţa simbolicii masonice în Cantatele masonice şi în cântecele destinate lojilor; aceste lucrări puţin cunoscute sunt admirabile şi ating un nivel comparabil marii opere masonice Flautul fermecat, inspirat în mare măsură de von Born, unul dintre Venerabilii cei mai erudiţi ai epocii lui". A. Nataf îl consideră "cel mai mare şi cel mai celebru muzician francmason, dedicând uneori chiar capodoperele sale Francmasoneriei (...), iar opera sa genială Flautul fermecat n-ar fi văzut lumina zilei dacă libretistul şi fratele mason Emmanuel Schikanader nu i-ar fi comandat-o unui Mozart pe atunci uitat de noroc (...). Nu Masoneria a fost cea care l-a creat pe Mozart. Dimpotrivă, fără Mozart, Masoneria ar fi pierdut ceva din fiinţa sa. I-a dat artistului tema ce i-a cristalizat inspiraţia".

[Elesya]

Cunosc...se vehiculeaza inca de demult ca Salieri l-ar fi otravit la sugestia "fratilor" sai masoni...

Exista in fiecare generatie un Salieri si un Mozart, dar nimeni nu vrea s-o recunoasca. Istoria a fost necrutatoare cu Salieri si l-a pastrat in memoria ei incapatoare pe Mozart. Daca Salieri nu ar fi fost Salieri, probabil ca ar fi incaput si el alaturi de Mozart, dar rolul de Salieri este acela de a-l ascunde pe Mozart si asta nu se iarta. Urmarea este ca Salieri va fi cintarit, intotdeauna, cu o alta unitate de masura si va ramine in istorie mai mic decit a fost in realitate. Pe de alta parte, nici Goethe, scriitor de curte, nu va decade din geniul lui pentru ca a fost poet de curte.....
Cred ca NU trebuie sa judecam opera unui GENIU(ca asta a fost fie ca ne place ori nu) pt anumite alegeri ale sale la un moment dat..si in plus ...de unde poti sti ca aidoma lui Haydn...nu se intorsese la credinta?
Oricum...talentul sau genial a ramas si va ramane consacrat in cultura universala...