Ar trebui ca Biserica Ortodoxa sa fie cumva vreo anexa a puterilor lumesti ?!?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Monalisa

E adevarat, numai ca inainte de a exista separarea Bisericii de Stat exista, dupa logica istoriei de atunci, Statul eclezial sau Biserica Stat, nu?

Nu. State ecleziale (teocraţii) au existat numai la evrei, în perioada de dinaintea formării Regatului Unificat. Pe vremea Judecătorilor.
În cazul creştinilor, avem extrem de puţine exemple de teocraţii. A existat o teocraţie calvină elveţiană, o curioasă creaţie politică iniţial condusă de Calvin însuşi, a cărei capitală a fost Geneva.

Ceea ce a fost caracteristic creştinilor în tot timpul scurs între Edictul de la Milan în urma căruia Biserica a ieşit din catacombe şi până la formarea statelor moderne a fost statul creştin, care este cu totul alceva decât statul eclezial sau teocraţia. Statul creştin este inspirat de statul lui David. Spiritualul este separat de afacerile temporale (seculare). Biserica are autoritate spirituală directă şi autoritate temporală indirectă, printr-un împărat. Legitimitatea împăratului vine de la Dumnezeu, prin Biserică, fapt atestat de actul încoronării. Simbolismul cheilor papale nu este numai de reprezentare a cheilor date de Cristos lui Petru, cât de simbol al celor două puteri: cheia de aur reprezintă puterea spirituală, cheia de argint pe cea temporală. Afacerile seculare sunt delegate de papa unui împărat, timp de mai multe secole unui bizantin, apoi unui germanic. În urma dihoniei politice, s-a ajuns la contraperformanţa ca Europa să aibă doi împăraţi şi două Biserici. Dar, ideea de la care s-a pornit aceasta a fost. Regii (domnitorii) erau încoronaţi de primaţii ţărilor lor (arhiepiscopi, respectiv mitropoliţi, ulterior patriarhi). Principala atribuţie a suveranului era cea militară. Era "spada lui Dumnezeu în slujba lui Dumnezeu".

Cu excepţia Franţei, unde puterea monarhică a degenerat în absolutism de tip "statul sunt eu", puterea reală a conducătorului era considerabil mai mică decât în zilele noastre şi nu se ajunsese nici pe departe la un asemenea grad de intruziune a statului în sfera privată. Când un rege sau un împărat o lua razna, până la urmă papa îl punea cu botul pe labe, aşa cum s-a întâmplat la Canossa. Cheia de Argint era încredinţată altcuiva, care devenea Spada lui Dumnezeu, sau rămânea aceluia în anumite condiţii.