Două feluri de a iubi.

[Mihnea Dragomir]

Bine aţi (re)venit ! Lipsa dv s-a făcut prea mult simţită.

Da, de la Apostol ştim că virtuţile teologale sunt trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Deşi iubirea vine pe locul al treilea în enumerare, ea este cea care are importanţă eminentă. Este un "loc al treilea" ca ordine temporală, ca paşi ai clădirii noastre lăuntrice, şi nu ca importanţă. De aceea, în Evul Mediu cele trei virtuţi teologale erau înfăţişate ca un copac: credinţa este rădăcina, coroana (sau seva copacului, mai bine zis) este speranţa. Iubirea este coronamentul sau rodul acestora, după cum spuneam şi în acest articol mai vechi: http://sfantacruce.ro/myblog/mihnead...cole-ale-sale/

Citind cu atentie postarea dvs am cazut pe ganduri dupa ce am citit finalul.V-as propune o analiza care nu contrazice cele spuse de dvs dar abordeaza problema din alta perspectiva.Ca si finalitate,ambele perspective pot ajunge la aceiasi concluzie.In esenta este o problema de nuanta dar cu voia Celui de Sus,in loc sa ne invaluim in fum de muschete,precum combatantii de pe vremuri,incercam sa vedem ce intelegem impreuna acest text.Consider acest lucru un progres incurajator,nu am orgolii personale in raport de Cuvantul Domnului si prin urmare va las spre analiza si comentarii(mai ales cele care ar corecta defectele certe ale imperfectei mele analize)opinia mea.God be with you.


Sa ne gandim cum intunericul(Apocalipsa 6:8) se va intinde peste acesta lume,in clipele ei de final, inaintea biruintei finale a Mantuitorului.Bisericile ar putea sa dispara,preotii nu ar mai putea sa savirseasca slujbele, Bibliile ar putea disparea si ele(ma refer la obiectul in sine nu la Cuvantul Domnului pt ca acela este etern>Luca 21:33).Oare ce ne-ar mai ramine?Acesta ar fi o situatie extrema dar la fel de bine ne putem uita si in jur.Multi oameni,din diferite motive, nu citesc Biblia,nu merg la slujbe,nu au un duhovnic si cu toate acesta ii poti auzi foarte des spunand ,,Ma rog in felul meu lui Dumnezeu”.Nu spun ca este bine ci doar constat o realitate,fie ea si greu de inteles.

In ambele situatii ar ramine o constanta a reactiei umane:rugaciunea.

Rugaciunea (Luca 21:36)presupune credinta(in situatii extreme poate chiar mai sincera decat in mod uzual>neajunsurile firii umane pervertite)si o faci cu nadejdea ca Cel de Sus te va ajuta(de multe ori nici nu-L lasam pe EL sa decida,cum ar fi normal,ci solicitam noi ceva concret,cumva parca ii impunem sa se pronunte strict cu privire la obiectul solicitarii noastre).

Este posibil cumva ca Apostolul Pavel sa ne spuna o ,,taina”(precum in I Corinteni 15:51)?Ceva de tipul: ,,Oameni buni,credinta voastra exista dar se poate clatina.Credinta lui Petru s-a clatinat intr-un anumit moment(Matei 26:34).Nadejdea se poate pierde din acelasi motiv.Ambele (credinta si nadejdea) sunt constante ale raportarii umane la Cel de Sus dar sunt supuse pierderii/negarii din cauza slabiciunii noastre.Hai sa va spun ceva:dragostea este mai mare decat toate.Dragostea Lui pt ca a noastra este si ea imperfecta si deseori egoista,limitata,fiind cert ca avem nevoie de ajutor(Romani 8:26)Insa dragostea Lui nu tine cont de caderile si slabiciunile noastre,este mai puternica decat tot ce simtim noi dpdv uman”(Romani 8:38-39)

Intrebarea este:este posibil ca Apostolul Pavel sa fi pus in acesta fraza 2 planuri?Planul uman(Ioan 15:12)>Credinta si Nadejde prin rugaciune(de ex)si planul divin(Ioan 15:9)>Dragostea>care este mai mare decat slabiciunile,perceptia si intelegerea noastra(asa cum s-a mai demonstrat in The Holy Bible).Nu cumva prin contopirea acestor 2 planuri(unul orizontal si uman>si unul vertical si divin,ca o idee derivata din Ioan 1:3-4 ) Pavel a dorit sa sublinieze ca dragostea Celui de Sus este mai presus de demersurile si, eventual, indoielile noastre?(Ioan 15:13 cu trimitere la Ioan 15:9)

Daca Dumnezeu este omnipotent(El-Şadai cu o aplicatie spre exemplificarea omnipotentei in Deuteronom 32:22-25),atunci poate avea o dragoste mai presus de modul nostru de a o intelege sau de a o conditiona.

Irineu din Lyon spunea (parca) o idee:Hristos, prin intrupare si trecere prin etapele umane ale vietii,le-a sfinti practic pe fiecare in parte.Prin dragostea Lui indiferent de caderea noastra.O sfintire prin trairea lui fara prihana in fiecare etapa in care noi traim imperfect si plini de pacate.Ca si cum o lumina ar trece prin fata unui perete aflat in intuneric.
Dar ,,Lumina”acesta a plecat din dragostea Lui.Trebuia sa vina,din dragostea Lui pentru noi,pentru ca, fiind si om si trecand prin viata, sa sfinteasca si ,,repare”ceea ce noi stricasem, pentru ca noi,din ceva sfintit sa ne putem ridica inspre EL.Am fi putut oare sa ne ridicam singuri,fara sacrificiul Lui?

Intradevar sunt 2 moduri de a iubi.Dar conform lui Pavel ambele s-ar referi la noi?Am avea pe de o parte iubirea noastra(manifestata prin credinta si nadejde>Romani 5:1)si pe de alta parte dragostea Lui (Romani 5:10),mai puternica decat manifestarea noastra.Despre a cui dragoste vorbeste acolo Apostolul Pavel?A noastra sau a Celui de Sus? Pentru ca daca este vorba de Dragostea Lui catre noi(in acest sens al manifestarii,de la EL catre noi)atunci oare depinde de o manifestare anume a noastra?Sau este o dragoste oferita neconditionat.mai puternica decat orice cunostem noi in mod meschin,mai puternica decat orice intelegere partiala a Lui(I Corinteni 13:12)de catre noi.

O dragoste data prin Harul Lui,stiind ca noi,in mod normal,desi afirmam ca avem Credinta si Nadejde,ne indoim mult,cadem des.O dragoste in fata careia sa reactionam precum Petru in Evanghelia dupa Ioan 21:7.Credinta si Nadejdea noastra sunt efectele iubirii Lui,fiind dependente de ea, sau sunt efectele stradaniilor noastre?Sau intr-o anumita masura din amandoua?

Daca este vorba de dragostea noastra,imi este teama ca este imperfecta,la fel ca si credinta si nadejdea noastra si prin urmare ar fi greu sa gasim un raport de superioritate izbavitor inauntrul nostru,chiar si in acest raport psihologic tripartit>credinta-nadejde-dragoste(toate insa la nivel strict uman).Insa daca este dragostea Lui atunci se schimba complet situatia pentru ca Dragostea Lui ne transforma radical,actionand la fel cum actioneaza si Cuvantul Sau (Evrei 4:12).

Intrebarea mea este:despre a cui dragoste ne vorbeste acolo Apostolul Pavel?

[Mihnea Dragomir]

Părerea mea este că Apostolul ne vorbeşte acolo despre dragostea noastră către Dumnezeu, aşa după cum vorbeşte despre credinţa noastră în El şi despre speranţa noastră în lumea aceasta şi, mai ales, în lumea viitoare. Caracteristică apostolilor este claritatea în exprimare. Noi complicăm lucrurile şi proiectăm această complicare asupra a ceea ce au predicat, astfel pornind pe panta răstălmăcirii.

Pe de altă parte, aveţi dreptate atunci când în mod just observaţi că "virtuţile noastre" este un mod de a spune, în realitate, "toată darea cea bună de sus este". Nu poate omul, fără ajutorul Lui, să facă nimic meritoriu. Când "mi-a venit mie ideea prin cap" să ajut o bătrână să treacă strada, în realitate El mi-a insuflat această idee. El este Inspirator şi Vistier al Bunătăţilor. Când postesc, El îmi insuflă dorinţa de a face ceva plăcut Lui şi tot El îmi dă tărie să duc postul la bun sfârşit. "În El este şi voinţa, şi putinţa", după cum, cu claritate, afirmă o veche hotărâre dogmatică a Bisericii.

Aţi dat exemplul lepădării petrine: nici un exemplu nu subliniază mai bine asta. Petru şi ceilalţi erau fricoşi. Ca potârnichile roiseră când Domnul nostru a fost crucificat. Rămăsese numai Ioan, dar şi acesta "stătea mai de o parte". Iubirea lor era imperfectă, fiind limitată de teamă.

Dar Petru şi ceilalţi erau slabi nu numai în iubire, ci şi în credinţă. Toma nu este de loc un caz special între ei, toţi erau aşa.

În sfârşit, Petru şi ceilalţi erau slabi şi în speranţă. După moartea şi învierea Domnului, deruta pusese stăpânire pe ei, încât îi vedem reveniţi la îndeletnicirile dinainte. Se ocupau, din nou, cu pescuitul, în loc să fie pescari de oameni. Vedem acest lucru în relatările despre apariţia lui Isus înviat pe malul Tiberiadei.

Dar, odată cu intervenţia în forţă a Spiritului Sfânt asupra lor, ceva esenţial s-a schimbat. Nu se vor mai lepăda de Domnul până la sfârşitul vieţii, mărturisind iubirea lor cu mucenicia propriei vieţi. Credinţa lor devine de nezdruncinat, tare ca o stâncă şi o vor transmite şi altora, până la noi. Speranţa lor transpare din fiecare verset.
Cu adevărat, din simpla lectură a Faptelor, ne dăm seama că "virtuţile noastre" sunt, de fapt, opera Lui.