Crucea

[tricesimusquintus]

Biserica apostolică nu a interzis folosirea simbolurilor, nici nu le-a încurajat, pentru ca să nu se alunece pe panta accentuării simbolului, iar importanţa Domnului şi Salvatorului Iisus Hristos să scadă, aşa cum s-a întîmplat cu simbolul crucii sau mai bine zis cu obiceiul de-a face semnul crucii. Exagerarea este evidentă, dacă ne gândim că a face sau nu semnul crucii e atît de important, încât însuşi faptul de a fi sau nu creştin este condiţionat de aceasta. Realitatea este totuşi alta. Domnul Hristos te face creştin, iar trăirea în ascultare de El dovedeşte dacă eşti sau nu.

Se pare că folosirea semnului crucii a început prin sec. II, iar semnul crucii a început treptat să fie făcut în anumite situaţii, cum ar fi: intrarea şi ieşirea în şi din locul de adunare, situaţii de teamă sau necunoscut. Se considera chiar că protejează împotriva relelor, a înţepăturilor de scorpioni. În fapt, aşa a început îmbrăcarea creştinismului cu superstiţii păgâne, după cum avertizează sf. apostol Petru, care scrie că pe nesimţite se vor strecura erezii nimicitoare (2 Petru 2,1), deschizînd uşa pentru intrarea în creştinismul apostolic a superstiţiilor, misticismului şi practicilor păgâne.

În zilele noastre, semnul crucii a ajuns o practică atît de obişnuită, încît a devenit un gest maşinal al omului de a-l face ori de cîte ori se miră de ceva! Ba mai mult, semnul crucii este considerat ca fiind închinarea veritabilă înaintea lui Dumnezeu. De multe ori, omul îl face din reflex când trece pe lingă o biserică, chiar şi atunci când se duce la furat sau la alte nelegiuiri...