Carti ortodoxe

[caminaris]

CU banii primiţi pe conferinţe, Gleb a reuşit să ajungă până în Alaska. A ajuns
pe insula Spruce în august 1961. Rătăcindu-se câteva ore prin pădure, a ajuns până la
urmă în pustia Cuviosului Gherman. Pe Părintele Gherasim l-a întâlnit la Paraclisul pe
care acesta îl zidise pe locul unde vieţuise Cuviosul. Pădurea din jur era întunecoasă şi
umedă, de o frumuseţe necunoscută şi sălbatică. Cam la 500 de paşi, se întindea
„Laguna călugărilor” şi oceanul furtunos. Gleb s-a temut când a văzut primul chip
adevărat al pustiei. „Am simţit de îndată”, scria el, „că era foarte adevărat, ca în Sfânta
Rusie - foarte singuratic, ca şi calea Cuviosului Gherman.”
Unii de la Mânăstirea Sfânta Treime, îi spuseseră lui Gleb să aibă grijă cu
Părintele Gherasim, că-i cam apucat şi ce era mai rău, că era „necanonic”. Umblau
zvonuri că era comunist şi mason. Întâlnindu-l pe bătrânul sihastru, Gleb a fost foarte
uşurat să constate că toate zvonurile erau neîntemeiate. Părintele Gherasim, era un
bătrân călugăr simplu, cu simţul realităţii, cu o inimă caldă, care îşi păstrase dragostea
pentru monahism, cu toate greutăţile şi renunţările de-a lungul anilor. „Mă îndrăgise
mult”, îşi aminteşte Gleb. „Aveam multe lucruri în comun. Părinţii mei se trăgeau din
aceeaşi clasă socială ca şi ai lui şi îl iubea mult pe Părintele Adrian, duhovnicul meu, cu
care se afla în corespondenţă.”
Părintele Gherasim nu era „recunoscut” şi era chiar dispreţuit de autorităţile
bisericeşti, fiindcă refuzase să sprijine politica lor. Suferise foarte mult din pricina
fărâmiţării Bisericii Ruse din diaspora, după revoluţie; însă nici una dintre părţi nu-l
revendica. Aşa cum zicea şi Părintele Gherasim: „Eu mă rog pentru toţi; îi pomenesc pe
toţi”. Fiecare „jurisdicţie” îl acuza că aparţine alteia. Fiind întrebat cărei jurisdicţii îi
aparţine, el răspundea simplu: „Celei a lui Hristos”. De aici şi zvonurile pe care le
auzise Gleb, că era nebun.
Gleb a văzut că măsura Părintelui Gherasim era creştinismul esenţial până în
adâncul său. Socotea aproape o nedreptate că Părintele Gherasim, adevărat următor al
moştenirii ruse, era atât de puţin preţuit şi înţeles în America. Nici în seminar, şi nici în
altă parte, nu întâlnise un pustnic de măsura acestuia, care voia să părăsească lumea şi
chiar şi administraţia Bisericii pentru a-I sluji cu credinţă lui Dumnezeu, conştiinţei sale
şi chemării sale călugăreşti. Părintele Gherasim vieţuise pe insula Spruce din 1935,
îngrijind mormântul Cuviosului Gherman şi sfintele sale moaşte, ţinând aprinsă făclia
monahismului pe insula pe care Cuviosul o numise „Noul Valaam”, spre pomenirea
mult iubitei sale Mânăstiri Valaam din Rusia. Gleb a înţeles că Părintele Gherasim era
cel despre care Cuviosul Gherman proorocise cu 100 de ani înainte, când spusese: „Un
călugăr ca mine, fugind de slava oamenilor, va veni şi se va aşeza pe insula Spruce.”
Vizita lui Gleb pe insulă s-a petrecut în postul Adormirii Maicii Domnului.
Părintele Gherasim se ruga în chilia lui şi-i pomenea pe toţi cei pe care îi întâlnise în
viaţa sa. „Avea un pomelnic nesfârşit”, îşi amintea Gleb, „şi tot aşa erau şi lacrimile
lui”. Rugăciunea aceea mă cutremura până în adâncul sufletului. Am fost prins de
înflăcărarea rugăciunii sale stăruitoare că nu m-am putut stăpâni să nu plâng .... Dar nu
erau lacrimi de supărare, ci lacrimile unei pocăinţe dulci, de neînţeles, izvorâtă din
inimă. Când sfârşea această rugăciune, era acelaşi om vesel ca de obicei, oferindu-mi
ceai şi plăcintă cu somon coaptă de el, şi numai cerul înstelat de deasupra uriaşilor
molizi negri, purtau mărturia măsurii şederii lui în faţa lui Dumnezeu.”
Petrecuse o săptămână pe insulă şi Gleb încă nu primise nici un răspuns în
inima sa, despre calea pe care trebuia să o urmeze. Începuse să se teamă că va trebui să
se întoarcă acasă fără să-şi fi îndeplinit scopul călătoriei.
Cu câteva zile înainte de Praznicul Adormirii Maicii Domnului, au venit să-l
viziteze vechi prieteni de-ai Părintelui Gherasim, din oraşul Kodiak. Părintele Gherasim
s-a bucurat şi i-a primit cu mare ospitalitate. Între timp, Gleb a ieşit să meargă la un mic
izvor împrejmuit cu ferigă, de unde, odinioară, Cuviosul bea apă. S-a aşezat pe o
buturugă acoperită cu muşchi, de lângă izvor şi a început să citească o carte pe care o
împrumutase de la Părintele Gherasim: o antologie a vieţilor pustnicilor ruşi. Deschisese
cartea la întâmplare şi ochii îi căzuseră pe următorul pasaj din viaţa Sf. Serafim de
Sarov: „Într-o zi, pe la sfârşitul anului 1832, un călugăr l-a întrebat pe Bătrân (Sf.
Serafim): ‘De ce n-avem şi noi nevoinţa sihaştrilor din vechime?’ Bătrânul a răspuns că,
fiindcă noi nu avem hotărârea lor. Harul şi ajutorul Domnului sunt la fel şi astăzi cum
erau odinioară, pentru cei ce au credinţă şi Îl caută pe Dumnezeu din toată inima – şi noi
am fi putut trăi ca şi părinţii din vechime, căci, după cuvântul lui Dumnezeu, Iisus
Hristos este acelaşi şi ieri şi azi şi pururea.’”
Îndată, în mintea lui Gleb s-au limpezit toate. I se întâmplau acestea, fiindcă nu
făcuse o făgăduinţă, fiindcă nu adusese jertfa desăvârşită a vieţii sale lui Iisus Hristos –
de aceea Domnul nu-i deschisese calea. Încă „îşi căuta calea”. Îndată a sărit în picioare
de pe buturugă şi a luat-o la fugă pe poteca îngustă către chilia părintelui. În câteva clipe
a ajuns în faţa Paraclisului ridicat de băştinaşi pe mormântul Cuviosului Gherman.
Urcând în fugă treptele, a intrat şi a căzut pe racla celui drept, care era aşezată lângă
peretele din dreapta al Paraclisului, şi s-a rugat cu înflăcărare pentru dorinţa sa de a-I
sluji lui Dumnezeu. Nu mult după aceea, la mii de kilometri depărtare, într-un magazin
de artă din San Franscisco, Eugene se ruga la Maica Domnului din adâncul sufletului:
„Ajută-mă să-I slujesc Fiului tău!”
Ca şi Eugene, Gleb îşi „jertfea inima” pe altarul Domnului. Împlinind cuvintele
Sf. Serafim de Sarov, a făcut pasul hotărâtor. A făcut o făgăduinţă, dându-se pe sine în
întregime lui Dumnezeu şi la bine şi la rău.
În clipa următoare, a auzit un glas slab, uşor, ce parcă venea din raclă. A
răsunat clar, „Pune-ţi o dorinţă!” Gleb s-a întrebat dacă era o închipuire sau începuse să
o ia razna; dar, nu, auzise glasul foarte clar! Nu înţelesese greşit. Tocmai işi închinase
viaţa lui Dumnezeu, dorind să şi-o pună întru lucrare pentru o cauză sfântă, iar
Dumnezeu, prin glasul Caviosului Gherman, îl întrebase ce dorea în schimb.
„Trimite-mi un nebun ca mine”, se rugă el, „care să mă înţeleagă pe mine şi
năzuinţele mele”.
Glasul blând al Cuviosului se auzi din nou: „Altceva?”
Lui Gleb i se tăie respiraţia. Dacă prima cerere era împlinită, el s-a gândit să-l
răsplătească pe Părintele Gherman în vreun chip.
„Trimite-mi o frăţie”, spuse el tremurând, „care să-ţi slăvească numele şi să
propovăduiască lumii întregi sfinţenia ta.”
Rostind aceste cuvinte, Gleb simţi că n-a mai putut îndura lângă el atâta
sfinţenie. A ieşit din Paraclis la fel de repede cum intrase, grăbindu-se spre chilia
Părintelui Gherasim. L-a găsit pregătind ceai pentru oaspeţi. I-a spus bucuros: „Am
primit răspunsul!” Părintele, făcându-şi semnul Sfintei Cruci cu evlavie, spuse simplu:
„Slavă lui Dumnezeu!” – fără să ştie despre ce era vorba.
Care a fost sensul celor două cereri pe care le-a făcut Gleb Cuviosului Gherman?
Când i-a cerut un „nebun” ca el, se gândise de fapt la o soţie care să-i împărtăşească
idealurile şi să-l ajute să le pună întru lucrare. Cunoştea câteva fete drăguţe şi bune
creştine cu care s-ar fi putut căsători; dar acestea erau preocupate mai mult de asigurarea
unui cămin comod decât de împărtăşirea idealurilor romantice ale lui Gleb, cu lucrări
misionare pline de jertfe. Fiindcă mama sa îl socotea întotdeauna „nebun” pentru ideile
sale „nerealiste”, el credea că numai un „nebun” ca el l-ar aprecia cu adevărat.
Cea de-a doua cerere către Cuviosul Gherman, venită din recunoştinţă, îi era mai
puţin clară. Se gândise la vreo asociaţie sau comitet care să sprijine canonizarea
Cuviosului Gherman şi în acelaşi timp să-l ajute pe Părintele Gherasim să întemeieze o
aşezare monahală pe insulă. El credea că exemplul Sf. Gherman putea fi urmat de tinerii
americani căutători de Dumnezeu. Având în vedere „frustrarea tânărului bogat”
popularizată la vremea aceea, el şi-a dat seama că sufletul americanului satisfăcut avea
nevoie acum de ideea ortodoxă de nevoinţă sau osteneală ascetică duhovnicească, de
jertfa de sine şi răbdarea greutăţilor pentru o pricină înaltă şi nobilă. Frontierele
americane se şterseseră, iar spiritul ei de pionierat – spiritul libertăţii prin luptă – era
încă prezent. Prin chipul Cuviosului Gherman – călugărul smerit ce căuta unirea cu
Ziditorul său în vasta pustie nordică, răspândind de unul singur tradiţia sfântă şi veche
într-un pământ nou, ocrotind părinteşte pe cei oropsiţi şi orfani – Gleb a văzut calea ce
putea aduce uşurare duhului încercat şi râvnei religioase nesimţitoare a Americii
contemporane.
Gleb a plecat acasă de Praznicul „Adormirii Maicii Domnului”. Părintele
Gherasim l-a condus până la ţărm, suspinând ca un copil. „Nu suport despărţirile,”
spunea el. Pentru un pustnic atât de îndepărtat de lume ca el, asemenea despărţiri
însemnau de obicei că nu se mai vedea niciodată cu persoana aceea.
Pe când barca sa se ducea spre larg şi-l privea pe Părintele Gherasim care
rămăsese singur, plângând pe ţărmul Lagunii Călugărilor şi binecuvântându-l, Gleb şi-a
dat seama că pleca de acolo ca un om cu totul nou. „Am ştiut atunci”, scria el mai
târziu, „că văzusem, mai presus de aşteptările mele, un om de o mare măsură
duhovnicească, care suflase în mine o viaţă neabătută, cu hotărârea de a continua întrun
chip viu lucrarea Sf. Gherman pentru slava lui Dumnezeu în Biserica Sa Ortodoxă, şi
cu ajutorul lui Dumnezeu, nimeni şi nimic nu-mi mai putea scoate gândul acesta din
minte.”