Carti ortodoxe

[caminaris]

Era ceva nepământesc în acest bătrânel adus de spate (e vorba de Arhiepiscopul Ioan), care după măsurile lumeşti, cu greu putea fi numit „respectabil”. Avea părul nepieptănat, buza de jos îi era ieşită în afară şi avea un defect de vorbire, care-l făcea destul de greu de înţeles.
În locul unei mitre
strălucitoare, împodobită cu pietre scumpe cum purtau alţi episcopi, purta o „căciulă
pliabilă”, lipită cu icoane brodate de orfanii săi. Avea purtarea aspră, deşi adesea se
putea vedea în ochii săi o licărire veselă, mai ales când era cu copiii. Cu tot defectul său
de vorbire, avea o relaţie minunată cu copiii, care-i erau devotaţi trup şi suflet. Spre
indignarea unora, glumea şi se juca cu ei chiar şi în biserică.
Originalitatea Arhiepiscopului Ioan era legată de ceea ce în Biserica Ortodoxă
era cunoscut ca „nebunie pentru Hristos”: renunţarea la „înţelepciunea lumii” pentru
înţelepciunea lui Dumnezeu. Într-adevăr, persoana sa ascundea mult mai mult dincolo
de priveliştea neobişnuită pe care o vedeau ochii. De la ucenicii Arhiepiscopului Ioan,
Gleb şi Eugene au auzit istorisiri care le-au dezvăluit părţi din viaţa lui în Dumnezeu.
Erau adevărate Fapte ale Apostolilor, care se petreceau în zilele noastre.
Arhiepiscopul Ioan era un pustnic aspru. Era într-o neîncetată stare de rugăciune,
mereu cu purtare de grijă înaintea lui Dumnezeu. Mânca doar o dată pe zi, la miezul
nopţii şi dormea foarte puţin. Nu se întindea niciodată pe pat şi adormea numai când
oboseala îl cuprindea cu totul, stând în genunchi la rugăciune, în faţa icoanelor. Când se
trezea, se stropea cu apă rece pe faţă şi începea Sfânta Liturghie, pe care o săvârşea
zilnic, fără nici o abatere.
Se ştia că era făcător de minuni. Oriunde ar fi fost – în China, Filipine, Europa,
Africa, America, se săvârşeau vindecări fără număr prin rugăciunile lui. De multe ori i-a
salvat pe oameni de la nenorociri iminente, prin revelaţie dumnezeiască. Uneori li se
arăta celor în nevoi, când nu-i stătea în putinţă să ajungă la ei din punct de vedere fizic.
A mai fost văzut în timpul rugăciunii în Sfântul Altar, înălţat deasupra pământului,
înconjurat de o lumină cerească.
Însă, aşa cum scria Eugene mai târziu, aceste minuni nu erau deosebite prin ele
însele: „Toate astea pot fi imitate cu uşurinţă de falşii făcători de minuni .... În cazul
Arhiepiscopului Ioan, cei care s-au întors la credinţă datorită lui, nu au fost mişcaţi mai
întâi de minunile lui, ci de ceva din persoana lui care le-a mişcat inimile.”
Eugene auzise de milostivirea Arhiepiscopului Ioan; cum în Şanhai mersese în
cartierele primejdioase pentru a scăpa copiii părăsiţi prin bordeluri sau aruncaţi pe
grămezile de gunoi ale oraşului; cum copii răniţi sufleteşte, se închideau în sine după ce
vedeau cruzimile războiului şi revoluţiei, se deschideau la un singur cuvânt al lui; cum
vizita mereu oamenii din spitale, după care atât cei credincioşi cât şi cei necredincioşi se
vindecau prin harul care ieşea din el; cum ucigaşii cei mai înrăiţi, plângeau îndată, în
chip neobişnuit, când îl vedeau vizitând închisorile, deşi nu-l văzuseră mai înainte; şi
cum, oriunde s-ar fi aflat, avea obiceiul de a umbla toată noaptea, oprindu-se la uşile
oamenilor, binecuvântându-i şi rugându-se pentru ei, în timp ce ei dormeau fără să ştie.

ÎN 1963 a venit în San Franciso o altă „legătură vie” de mare preţ, Părintele
Spiridon Efimov, fiu duhovnicesc al Arhiepiscopului Ioan. Eugene şi Gleb nu au
cunoscut niciodată o persoană atât de apropiată în duh cu Arhiepiscopul Ioan. Deşi
chipul duhovnicesc al Părintelui Spiridon nu era zidit după măsura Arhiepiscopului
Ioan, era asemenea aceluia prin lepădarea de regulile lumii şi primirea într-o măsură
oarecare a „nebuniei pentru Hristos”. Ca şi Arhiepiscopul Ioan, avea o legătură aparte
cu copiii. Deşi era bătrân şi cu părul cărunt, avea un chip ca de copil de 7 ani.
Prietenia lor ţinea din anii de seminar, din Bitol, Yugoslavia. În 1963, când l-a
chemat în San Francisco, i-a dat o funcţie de conducere în rândul clerului şi l-a numit
inspector al liceului patronat de Catedrală. Gleb şi Eugene l-au întâlnit prima dată pe
Părintele Spiridon când acesta ţinea prima sa predică în San Francisco. „Prima noastră
impresie despre el”, scria Gleb mai târziu „a fost minunată. Am văzut de îndată că era
sincer ca un copil, neputând lua partea vreunuia în luptele ecleziastice interne. Vorbirea
lui arăta o cunoaştere teologică adâncă iar chipul său strălucea de o lumină
nepământească.”
Ieşind din biserică după slujbă, Gleb l-a întrebat pe Eugene ce părere avea de
Părintele Spiridon. Eugene i-a spus că l-a plăcut foarte mult, dar şi-a dat seama că lumea
bisericească „respectabilă” l-ar putea lua în râs. Şi într-adevăr, după eticheta
bisericească acceptată de toată lumea, Părintele Spiridon era stânjenitor. Gleb îşi
aminteşte: „Mitra de arhimandrit şi camilafca îi stăteau cam strâmb pe cap, şuviţe rebele
de păr îi cădeau în ochi, în timp ce restul părului îi cădea în valuri pe umeri. Degetele de
la ambele mâini erau strâmbate şi încovoiate. Rasa îi era cam scurtă şi de sub ea se
vedeau picioarele subţiri cu şosete lungi, negre. Purta pantofi foarte mari, cu vârfurile
îndoite în sus, mergea vioi, cu un şchiopătat care se vedea; faţa îi strălucea. Cât de dragă
ne era vederea acestui personaj aparte, atât de diferit de tumultul obişnuit al societăţii
noastre secularizate!”

[caminaris]

ÎNAINTE de a deschide magazinul pentru public, fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan
să vină şi să-l binecuvinteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când să vină. „Dar când a sosit
ziua aceea,” îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, a apărut la uşa noastră
chipul destul de deosebit al Părintelui Spiridon, cu părul nepieptănat atârnându-i pe faţă,
cu rasa foarte uzată, cu sutana scurtă şi cu pantofi foarte mari, intrând precum Charlie
Chaplin.
La început, am fost dezamăgiţi că nu venise Arhiepiscopul Ioan pentru a
binecuvânta începutul strădaniei noastre misionare. Bâlbâindu-se, şi cu respiraţia scurtă,
Părintele Spiridon a anunţat cu sfială, că din nefericire fusese trimis el în locul
Arhiepiscopului Ioan şi că îi părea rău pentru aceasta şi îşi cerea scuze. Desigur că a
observat pe feţele noastre o expresie de dezamăgire. Dar când m-am întors spre
prietenul meu Eugene, am văzut că el era tare fericit să vadă un astfel de om adevărat –
căci nu se putea afla în tot San Francisco o figură mai smerită decât aceea a Părintelui
Spiridon.
Părintele Spiridon a slujit o panacidă171 înaintea icoanei Părintelui Gherman,
care aparţinea frăţiei. La sfârşit, s-a întors şi a ţinut o predică destul de înflăcărată şi
dramatică, pentru mica adunare a frăţiei noastre smerite. A urcat tonul foarte sus şi
fiindcă îşi pierdea glasul şi suna răguşit din pricina entuziasmului pe care îl stârnise din
belşug, glasul său suna atât de neobişnuit, că reuşise să spună foarte puţine lucruri.
Emoţia i-a stârnit astmul de la început, şi se vedea că de fiecare dată când inspira în
timp ce vorbea, lua sinceritate desăvârşită şi bună dorire slăvită dintr-o inimă iubitoare.
Doamne, conţinutul acelei predici nu s-a înregistrat niciodată, dar impresia a fost
copleşitoare. N-am fi putut cere o identificare mai bună a scopurilor frăţiei noastre,
exprimate în frumoasa limbă rusă clasică. El a înţeles ce am fost noi după aceea. Nimeni
altcineva, înainte sau după aceea, nu a identificat atât de desăvârşit scopul misiunii
noastre, şi ne-a aşezat cu adevărat pe calea cea dreaptă. Noi nu exprimaserăm niciodată
precis ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am rămas uimiţi să vedem întrun
cleric rus o înţelegere atât de clară a nevoii de a răspândi ortodoxia în lumea
vorbitoare de limbă engleză şi în întregul apus renegat.”

……

UN tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori îşi aminteşte: „Nu
pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea
vorbăreţ şi părea introspectiv. Poate că era şi un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că
era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile
librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineaţă şi seară la strană, în
Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna
trudea.”
Tăcerea, modestia şi seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l
acuze uneori în glumă, că este un „peşte rece” sau un „american fără suflet”, atât de
diferit de rusul pasionat şi expansiv. Totuşi, în primii ani ai existenţei obştii, lui Gleb i
s-a dat să afle ce suflet măreţ avea de fapt prietenul său interiorizat.
Odată, Gleb, fiind „rusul cel pasionat”, a căzut într-o stare de mare deznădăjde.
Era sâmbătă şi Gleb lucrase toată ziua cu Eugene la magazin, culegând litere. Trebuiau
să-şi păstreze întreaga concentrare în această trudă obositoare, căci dacă era omis chiar
şi un singur cuvânt, trebuiau rearanjate în pagină porţiuni întregi, implicând ore întregi
de muncă în plus. Clienţii şi vizitatorii care intrau în librărie le distrăgeau atenţia, până
când, în cele din urmă începeau să spere că nu va mai intra nimeni înăuntru, ca să-i
deranjeze. „Ia stai o clipă,” s-a gândit Gleb. „Scrie pe uşă ‘deschis’ şi noi aici ne rugăm
să nu intre cumpărători!”
Până când închideau magazinul, Gleb ajungea să cugete cu dreaptă socoteală.
„De ce să mă omor eu pentru asta?” se întreba el. „Eu trebuie să muncesc pentru
serviciul meu din Monterey ca să-mi întreţin familia şi numai în zilele mele libere să vin
aici şi să muncesc ca un sclav cumpărat. De ce trebuie să renunţ la toate pentru asta,
chiar şi la nădejdea pentru puţină fericire. Am renunţat chiar şi la toate amorurile, la
prietenele mele, aşa că m-aş putea dedica în întregime acestei lucrări. Acum este rândul
meu să mă simt bine în oraş!”
Eugene se uita la Gleb cu un calm desăvârşit. Gustând el însuşi din aşa-numitele
bucurii ale lumii acesteia, cu mult mai adânc decât Gleb şi aproape murind pentru
acestea, el era în stare să vadă că prietenul lui nu ştia despre ce vorbeşte el. „Nu fi
prost,” zicea el. „Nu-i nimic în lume. Toate emoţiile pe care le oferă lumea nu au nici un
sens. Singura fericire şi mulţumire reală se află exact în suferinţa noastră.”
Gleb s-a întors şi a plecat, trântind uşa după el. A terminat cu toate astea,
mergând să vadă un film „şocant”, probabil de avangardă „artistică”, dar s-a dezgustat
cu totul de el. Acum era furios pe sine şi îi părea rău că îşi poluase mintea cu asemenea
murdărie.
A ajuns în apartamentul lui Eugene după patru ore, cam pe la 11 seara. L-a găsit
pe Eugene ghemuit pe podea în colţul camerei, unde erau atârnate icoanele. Deodată a
înţeles: Eugene se rugase tot timpul pentru prietenul lui, ca să fie slobozit de ispită şi în
cele din urmă, a adormit de oboseală în timp ce stătea în genunchi, cu faţa la pământ
înaintea icoanelor. Gleb s-a minunat văzând profunzimea iubirii frăţeşti, ascunsă în
acest aşa-zis „american fără suflet”.
Gleb a mai învăţat din mila lui Eugene pentru cei săraci, pentru cei umili, ceea
ce demonstra sinceritatea cuvintelor milei creştine, despre care scrisese în Împărăţia
omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Era un oarecare vagabond bătrân care venea adesea la librărie ca să ceară cu
sfială câţiva bănuţi iar Eugene îi dădea întotdeauna o pătrime de dolar fără şovăială.
Acest trântor se afla într-o stare aşa de nenorocită, că Gleb nu-şi putea înfrâna repulsia,
de câte ori îl vedea. Odată, când bătrânul pleca cu sfertul lui obişnuit de dolar, Gleb l-a
certat pe Eugene. I-a explicat că omul venea la magazin în rundele sale zilnice, când ştia
că găseşte la Eugene un locuşor moale. Iar frăţia avea destul de puţini bani pentru a
menţine magazinul deschis, socotindu-se cu grijă şi economisind ca s-o scoată la capăt!
Evident că, vagabondul îşi va cumpăra mai multă băutură cu banii aceia.
- Eu cred că trebuie să-l ajutăm, a zis Eugene. Dacă noi nu-i dăm, Dumnezeu va
şti mai bine ce să facă decât să ne dea nouă.
Câteva zile mai târziu, când Gleb lucra singur în magazin, bătrânul s-a întors.
Văzând că Eugene nu era şi simţind din prilejurile anterioare că lui Gleb nu-i plăcea să-l
vadă venind acolo, s-a hotărât să nu ceară bani.
- Bună ziua! a zis el politicos şi a ieşit.
Gleb a simţit îndată chinurile conştiinţei. Eugene, „americanul fără suflet” îi
dăduse încă o dată lecţii! A deschis cutia cu bani, a luat o monedă de un dolar şi a ieşit
pe uşă afară ca să-l oprească pe om. Dar omul nu se vedea nicăieri şi Gleb a rămas pe
trotuar, cu moneda în mână şi cu lacrimi curgându-i pe obraji.

[caminaris]

ÎN zorii unei dimineţi, nu mult după ce părinţii se mutaseră în pustie, a răsunat prin
toată mânăstirea cântatul unei păsări. Părinţii au sărit în sus doar ca să afle un cocoş
stând pe masă în mijlocul trapezei. Nu aveau nici o idee de unde venea şi cum ajunsese
înăuntru. Cocoşul a continuat să mai cânte de câteva ori.
Îndată s-a auzit un râs dincolo de poartă. Prietenul părinţilor, Diaconul Nicolae,
pe drum fusese atras de culorile vii ale cocoşului şi îl cumpărase ca să-l aducă părinţilor
în dar. A ajuns noaptea şi a pus cocoşul în trapeză.
Dimineaţa când a răsărit soarele, lumina a pus în privelişte o pasăre de o
frumuseţe neaşteptată, de o rasă exotică. Strălucea şi sclipea în soare, cu nuanţe aurii,
roşii, albastre şi verzi strălucitoare. Penele lui aurii îşi schimbau culorile când se privea
din locuri diferite. Părintele Gherman îşi aminteşte: „Nu mai văzusem niciodată înainte
o asemenea pasăre – ca o făptură din altă lume.”
Defilând cu vitejie pe pământ monahicesc, cocoşului păreau să-i placă
împrejurimile. El deveni „al treilea frate” al mânăstirii, a cărui ascultare călugărească
era să trezească monahii pentru rugăciune. El i-a învăţat pe părinţi să nu se bizuiască pe
ceasuri deşteptătoare, ci pe el. Imaginea oamneilor săi deşteptaţi pentru rugăciune slujea
ca ceva care aminteşte de pocăinţa Apostolului Petru la cântatul cocoşului. Pentru acest
motiv, toţi cocoşii din Rusia sunt numiţi „Petia”, un diminutiv de la Petru.
Părintele Serafim, a cărui familie avusese pui pe vremea când era copil, a
construit un coteţ pentru cocoş. Când s-a apropiat iarna, a mers la oraş şi a cumpărat
patru găini albe ca zăpada, aşa încât părinţii să aibă ouă. Deoarece coteţul era lângă
bucătărie, păsările puteau fi observate îndeaproape. Părinţii au observat rânduiala
obiceiurilor lor de somn: cum observau soarele coborând şi se cuibăreau pentru noapte,
numai atunci când soarele era complet apus şi cum îşi părăseau coteţul nici mai devreme
nici mai târziu decât răsăritul soarelui. Părintele Serafim a mai observat cum găinile
aveau personalităţi diferite. Ele umblau şi îşi luau hrană prin diferite locuri şi glasurile şi
comportarea lor erau foarte deosebite. Una dintre ele, care umbla şi cânta toată ziua, a
fost numită „Pasărea-cântec” de către Părintele Serafim; alta, care le lovea mereu cu
ciocul pe celelalte, a fost numită „Fata Rea”; şi principala victimă a acestui tratament a
fost numită „Cenuşăreasa”. Chiar şi cu creierul lor de găină ele aveau o evlavie
personală. Găina preferată a Părintelui Serafim se numea „Rumianeţ” (rusescul pentru
„Obraz Trandafiriu”), îl urma în toate părţile.
După prima iarnă, coteţul găinilor a fost mutat mai departe şi le-au luat locul alte
animale care să le ţină tovărăşie părinţilor. Dar cocoşul auriu a adus mângâiere
interioară în viaţa lor din pustie, pe care un vizitator ocazional nu putea să o înţeleagă
niciodată.
ANI de zile după mutarea lor, părinţii nu au avut nici câini nici pisici,
considerând în râvna lor că nu era călugăreşte să aibă la schit animale răsfăţate. Apoi
într-o zi Nina Seco le-a adus un dar. Când Nina stătea cu Părintele Gherman în tindă, ea
i-a spus să închidă ochii şi să întindă mâinile. Când i-a deschis s-a pomenit ţinând o
pisică gri. El a spus că nu vrea pisica, dar atunci Nina l-a întrebat dacă avea şoareci
sâcâitori. „Foarte bine”, a spus Părintele Gherman adresându-se pisicii. „Dacă prinzi un
şoarece într-o oră, poţi să rămâi. Dacă nu, trebuie să pleci.”
Atunci, pisica s-a furişat sub clădire. În cincisprezece minute, în timp ce
Părintele Gherman şi Nina mai stăteau de vorbă, pisica a adus un şoarece în tindă şi l-a
pus la picioarele Părintelui Gherman, împlinind de îndată prima sa ascultare
călugărească. Pisica a rămas şi au mai fost aduse şi altele mai târziu.
Înainte de venirea pisicilor, părinţii văzuseră adesea şerpi cu clopoţei în zona
schitului. Părintele Gherman intra uneori în chilia lui şi găsea această reptilă
primejdioasă în interiorul sutanei lui ori lungită pe patul lui. Totuşi, odată cu sosirea
pisicilor, aceşti şerpi se mai vedeau rareori. Părinţii au dedus că şerpii fuseseră atraşi
spre clădiri de şoareci, dar acum, întrucât pisicile micşoraseră adunarea de şoareci,
şerpii nu mai aveau motiv să vină. Pisicile deveniseră astfel, nu jucăriile răsfăţate pe
care părinţii trebuiseră să le primească pe lângă mânăstire fără voia lor, ci lucrători de
neînlocuit pentru siguranţa publică.
Întrucât este „necanonic” să dai unui animal numele unui sfânt, părinţii numeau
pisicile după ceva – de obicei un loc – legat de un sfânt a cărui pomenire era în ziua
când sosise animalul. Astfel, o pisică venită în ziua de Sf. Gherman din Alaska a fost
numită „Alaska”, una venită în ziua de Sf. Teodor Tyro (Novicele) a fos tnumită
„Tyro”, etc. O pisică gri-cenuşie, cu căutătura tristă, s-a întâmplat să vină de sărbătoarea
Maicii Domnului „Bucuria Tuturor celor Necăjiţi”: a fost numită potrivit „Necăjita”.
Însoţitoarea personală a Părintelui Serafim era Tyro. Deşi mică, această pisică,
ca din pânză, era stăpâna clanului pisicesc şi nici o altă pisică nu îndrăznea să-i taie
calea. Până şi în căsuţa Părintelui Serafim, aceasta era ca o regină. I se aşeza liniştit în
poală când bătea la maşină vreun articol şi nu voia să se ridice ca să n-o deranjeze. Întro
zi, intrând într-una din camerele de lucru ale mânăstirii, a aflat că dăduse naştere la
pisoiaşi în mijlocul hârtiilor de pe masa editorială!
PĂRINTELE SERAFIM iubea câinii cel mai mult. Niciodată nu putuse fi
înlocuit mult îndrăgitul său câine din copilărie Ditto. Totuşi, într-o zi, un câine frumos,
portocaliu cu negru, corcitură de ciobănesc german, a venit alergând pe poarta
mânăstirii. S-a împrietenit îndată cu părinţii. „N-ar fi frumos să avem un câine?” a
îndrăznit să propună blând Părintele Serafim. Dar câinele avea zgardă şi evident un
stăpân, şi astfel părinţii au simţit că ar trebui să pună un anunţ la Magazinul Central din
Platina. La scurtă vreme, a venit un om cu o camionetă. Omul venise să-l ia pe
„Murphy” al lui. Câinele s-a ghemuit şi s-a uitat la stăpânul său cu ochi temători care
păreau să arate că în trecut fusese tratat prost. Omul era mânios şi evident avea puţină
dragoste pentru Murphy. Părintelui Serafim îi părea foarte rău să vadă că îi pleca
prietenul.
După câteva zile, Murphy se întoarse singur la mânăstire. Iarăşi a trebuit să vină
stăpânul să-l ia. „Treci în maşină!” a ţipat omul la câine, lovindu-l cu mâna. „Dacă mai
face aşa din nou”, a spus părinţilor, „va trebui să vi-l păstraţi!”
De data asta numai după cincisprezece minute s-a întors înapoi. Părintele
Serafim s-a bucurat în taină. Murphy fusese numele câinelui „în lume”, dar în mânăstire
se va numi de acum înainte „Svir”, întrucât venise prima dată în ziua Sf. Alexandru de
Svir. Părinţii au afirmat că nu aflaseră niciodată o făptură atât de minunată (poate că
suferinţa îl făcuse astfel!). Nu era în acest animal nici un fel de „încăpăţânare”
prostească! Se uita la oameni cu căutătură isteaţă şi cu o expresie atât de blândă, umilă.
Afecţiune, joacă, tovărăşie, ocrotire: toate se făceau în vremea lui. Ţinea departe urşii şi
pumele (dar fără lătrat neîncetat fără de folos), şi mai era cunoscut că era de ajutor
fraţilor care se rătăceau, ca să-şi afle calea înapoi spre mânăstire.
Părintele Serafim îl mângâia foarte rar pe Svir; între ei era un fel de comunicare
tăcută. Aşa cum făcuse cu Ditto, se înţelegea cu Svir privindu-l adânc în ochi ca pe un
om.

[caminaris]

MÂNĂSTIREA mai avea păuni care umblau prin toată pădurea ciugulind
hrană. În fiecare primăvară, păunilor le creşteau cozi noi în culori strălucitoare, un semn
al mâinii creatoare a lui Dumnezeu, un exemplu al ideii Lui de artă. Porumbeii,
pomeniţi mai devreme, pe care Părintele Spiridon îi iubea atât de mult, din nefericire au
fost ucişi noaptea de bufniţe.
Căprioarele din zonă s-au apropiat de părinţi atât de mult, aproape ca animalele
domestice. Căprioarelor le plăcea mânăstirea, în special pentru că era un loc relativ ferit
de vânători. Părintele Serafim scria într-o vară într-o scrisoare: „este sezon de vânătoare
şi căprioarele noastre dragi stau aproape de noi – de fapt, în timp ce eu bat acum la
maşină afară, sunt înconjurat de cinci căprioare, trei dintre ele bând din apa noastră.”
Părinţii supravegheau un puişor de căprioară pe care l-au ajutat să crească să
devină mamă. În iunie 1972, Părintele Serafim scria: „Începe vara noastră şi acum două
zile ‘puişorul’ nostru de căprioară a dat naştere la doi pui, s-ar părea chiar în faţa
bisericii noastre! Nu aveau nici douăsprezece ore când i-am văzut prima oară, dar deja
alergau (şi se poticneau peste tot). Spre surprinderea noastră, observăm că „Puiul” nu
are nici un cuib sau ceva de felul acesta, ci doar îşi mută puii de colo colo, lăsându-i să
doarmă atunci când cad jos, şi apoi se opreşte ceva mai departe. Aceasta este a treia zi şi
încă nu au plecat din zona mânăstirii – ceea ce arată că suntem ‘demni de încredere’. Ne
uitam împrejur din când în când şi la un moment dat am aflat un pui de căprioară
încolăcit sub ‘copacul Sf. Gherasim’ al nostru, cu o icoană, uitându-se la ea. O
privelişte foarte emoţionantă.”
Căprioara pe care Părintele Serafim o iubea cel mai mult era un căprior de
culoare deschisă numit „Whitey”. Mare, împărătesc şi frumos, cu un smoc de blană albă
pufoasă pe piept, Whitey umbla peste tot ca regele pădurii. El ştia că monahii erau
prietenii lui. Desăvârşit de blând în preajma lor, se apropia de ei, se lăsa să fie mângâiat
şi mânca din mâinile lor.
Într-o zi a sezonului de vânătoare, când Whitey umbla pe pământurile mânăstirii,
s-a auzit un jeep urcând pe drum. Whitey, nesimţind primejdia posibilă, a pornit-o spre
biserică, dincolo de care se apropia jeep-ul. Unul dintre fraţi a început să meargă după
Whitey, strigând, „Whitey, stai aici! Whitey, nu pleca!” Jeep-ul a încetinit; vânătorii
dinăuntru îl văzuseră pe Whitey şi fără îndoială au auzit şi strigătele înnebunite ale
fratelui. Dar Whitey continua să meargă. Nici nu mersese căprioara nouă metri dincolo
de biserică, când s-a tras un foc. Whitey a căzut jos mort. De data asta Părintele
Gherman a dat fuga la faţa locului.
- Ce faceţi? A strigat el către vânători, arătându-le inscripţia Vânatul interzis.
Aceasta este proprietate privată. Vânătorii erau beţi. Omul care trăsese cu puşca şi-a
îndreptat arma încă fumegândă către Părintele Gherman.
- Ce ai spus? A întrebat omul cu o vorbă ameninţătoare. Părintele Gherman
desigur nu a spus nimic şi după un timp maşina li s-a răsturnat pe drum.
Părintele Serafim a fost pustiit de moartea bruscă şi crudă a lui Whitey. Mergând
în biserică, a plâns. Micul băiat plin de iubire care plânsese oarecând lângă „Ditto”, era
acolo în interiorul său.

[tigerAvalo9]

Multumim pentru recomandari si pentru site.Intr-adevar utile sunt aceste adrese si se gasesc multe.Sa recomandam cat mai multor oameni acestea ca sunt spre folosul sufletului nostru.