Ilogica

[florinbrasov0]

În prealabil postat de camy_d

Şi creştinii cad în păcate, toţi avem slăbiciuni umane, dar căldiceii n-au nicio scuză, nici măcar nu se roagă şi nu se duc la biserică, nu trebuie să fii puternic fizic sau psihic ca să te duci la Liturghie, la spovedanie, etc. Slăbiciunile sunt pantru păcate, nu pentru practicarea credinţei.

Asta e treaba lor ce fac, sa ne ruga pentru ei, sa-i ajutam daca avem cum. Dmnezeu le ofera si lor la fel cum ofera tuturor sansa spre mantuire. Si tot El va judeca, nu noi.

Si nici noi n-avem vreo scuza pentru pacate, plus ca la noi sunt mai mari caderile cand facem un pacat, pentru ca L-am cunoscut pe Dumnezeu.

[I.Calin]

În prealabil postat de florinbrasov0

Si nici noi n-avem vreo scuza pentru pacate, plus ca la noi sunt mai mari caderile cand facem un pacat, pentru ca L-am cunoscut pe Dumnezeu.

Corect. În plus, căința trebuie să țină locul justificărilor căderilor. Iubirea lui Dumnezeu este infinită. Și importantă, din acest punct de vedere, este ridicarea. Ai căzut, ridică-te: Iisus Hristos în nemărginita sa iubire, iartă. Dar, noi, ne mai iertăm, oare? Tocmai fiindcă, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Și ne este rușine. Și întotdeauna vor fi binevoitori, printre oameni și draci, să-ți aducă aminte. Greutatea depășirii unui păcat este mult mai grea pentru unul care L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă rușinea și aducerea-aminte sunt obstacole greu de trecut. Să ne ferească Dumnezeu de păcate grele pe cei din preajma Sa. Doare cu atât mai mult cu cât proporția păcatului propriu capătă valențe de neimaginat.

Pe scurt, un credincios autentic iartă ușor pe ceilalți, dar, neacceptând păcatul și totuși, căzând el însuși, se va ierta mai greu pe sine. Rușinea și imposibilitatea de a se ierta (și exacerbarea unor fapte de ispășire închipuite sau reale), când însuși Dumnezeu l-a iertat, sunt pericolele care-l pasc pe cel l-a cunoscut pe Dumnezeu deja.

[Dumitru73]

În prealabil postat de I.Calin

Corect. În plus, căința trebuie să țină locul justificărilor căderilor. Iubirea lui Dumnezeu este infinită. Și importantă, din acest punct de vedere, este ridicarea. Ai căzut, ridică-te: Iisus Hristos în nemărginita sa iubire, iartă. Dar, noi, ne mai iertăm, oare? Tocmai fiindcă, l-am cunoscut pe Dumnezeu. Și ne este rușine. Și întotdeauna vor fi binevoitori, printre oameni și draci, să-ți aducă aminte. Greutatea depășirii unui păcat este mult mai grea pentru unul care L-a cunoscut pe Dumnezeu, fiindcă rușinea și aducerea-aminte sunt obstacole greu de trecut. Să ne ferească Dumnezeu de păcate grele pe cei din preajma Sa. Doare cu atât mai mult cu cât proporția păcatului propriu capătă valențe de neimaginat.

Pe scurt, un credincios autentic iartă ușor pe ceilalți, dar, neacceptând păcatul și totuși, căzând el însuși, se va ierta mai greu pe sine. Rușinea și imposibilitatea de a se ierta (și exacerbarea unor fapte de ispășire închipuite sau reale), când însuși Dumnezeu l-a iertat, sunt pericolele care-l pasc pe cel l-a cunoscut pe Dumnezeu deja.

Nu confunda iertarea ce vine din firea omului si din educatie cu cea impusa de frica de pedeapsa.

[I.Calin]

În prealabil postat de Dumitru73

Nu confunda iertarea ce vine din firea omului si din educatie cu cea impusa de frica de pedeapsa.

Domnul meu, eu, personal, nu mă tem de pedeapsă, fie ea și divină. Iubirea lui Dumnezeu este mult prea mare decât aș putea duce. Și îmi doresc prea mult să urc, chiar dacă mi-am făcut parte de un "urcuș sinuos".
Și referitor la ce am scris mai sus, nu frica mă motivează, ci rușinea de-a nu putea acționa potrivit darurilor multe cu care Dumnezeu m-a înzestrat.

[Dumitru73]

În prealabil postat de I.Calin

Domnul meu, eu, personal, nu mă tem de pedeapsă, fie ea și divină. Iubirea lui Dumnezeu este mult prea mare decât aș putea duce. Și îmi doresc prea mult să urc, chiar dacă mi-am făcut parte de un "urcuș sinuos".
Și referitor la ce am scris mai sus, nu frica mă motivează, ci rușinea de-a nu putea acționa potrivit darurilor multe cu care Dumnezeu m-a înzestrat.

Noi nu discutam cazuri individuale. Noi vorbim despre constiinte colective.

[camy_d]

În prealabil postat de Dumitru73

Noi nu discutam cazuri individuale. Noi vorbim despre constiinte colective.

Nici cei temători de Dumnezeu, nici cei ce se apropie cu dragoste şi firesc de El, nu sunt cazuri particulare.

[Dumitru73]

În prealabil postat de camy_d

Nici cei temători de Dumnezeu, nici cei ce se apropie cu dragoste şi firesc de El, nu sunt cazuri particulare.

Nu ...
Ai incercat sa argumentezi aducandu-te ca exemplu. Asta nu e un caz particular?

[I.Calin]

În prealabil postat de Dumitru73

Noi nu discutam cazuri individuale.
Noi vorbim despre constiinte colective.

Cazurile individuale sunt reprezentative, spun și eu, pentru un tip de convingere / atitudine.

Conștiințe colective? De când există vreo conștiință colectivă în afara spiritului de turmă? Aparții unui colectiv (comunități), fiindcă indivizi (oameni) cu același specific (convingeri, idei, afinități etc.) sunt înglobați într-un gen / specie. Prin indivizi se definește, totuși colectivitatea (comunitatea), nu colectivitatea definește individul (altfel, o să discutăm despre comunism, fascism, ...patul lui Procust și alte -isme, în nici un caz, despre creștinul ortodox). Și apoi, mântuirea e individuală...

[Dona_Maya]

În prealabil postat de I.Calin

Și referitor la ce am scris mai sus, nu frica mă motivează, ci rușinea de-a nu putea acționa potrivit darurilor multe cu care Dumnezeu m-a înzestrat.

Cand l-ati facut VIERME pe interlocutorul dumneavoastra,nu v-a fost rusine?

[I.Calin]

În prealabil postat de Dona_Maya

Cand l-ati facut VIERME pe interlocutorul dumneavoastra,nu v-a fost rusine?

Nu, nu mi-a fost rușine, Dona_Maya. "Vierme de pământ" este o sintagmă a filosofului Blaise Pascal (despre care era vorba în acel context), filosof creștin care vedea omul ca pe o biată creatură în raport cu universul, datorită fragilității condiției sale, dar totuși, el, omul atât de măreț prin faptul că Dumnezeu i-a dat conștiința de a analiza și judeca toate câte sunt în acest univers. Adică, ca exemplu, omul poate fi ucis oricând de un sloi de gheață căzut de pe nu știu ce acoperiș, dar el, omul, are un avantaj: știe acest lucru, poate să prevadă, în schimb universul material din jurul său, care-l "poate omorî oricând", nu a fost înzestrat de către Creator cu aceste calități.

Și da, în accepțiunea lui Pascal, și eu sunt un "vierme de pământ"!