mesaj de la noul ierusalim

[mariamargareta]

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (IV)


Adepţii pucioşi sunt chemaţi să-L sprijine pe neputinciosul "Dumnezeu" pucios în mersul Lui "greu şi tot mai greu", promiţându-le că vor fi răsplătiţi cu ajutor de la El când îi va ajunge şi pe ei vremea disperării. În final li se aminteşte totuşi că ajutorul promis este condiţionat de propriile lor puteri, care trebuie să-i ajute ca să poată:

" O, [...]Ridicaţi-vă să-L apăraţi pe Domnul şi mersul Său cel greu şi tot mai greu, că veţi avea nevoie de sprijin de la El când vă va fi greu în vreme de disperare, că iată, a şi ajuns la voi această vreme grea! Nu staţi nepăsători, nu vă încântaţi să fugiţi de durerea care v-a cuprins pe neaşteptate [...] Eu vă ajut, dar numai dacă puteţi ca Domnul şi nu ca voi. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Adepţii pucioşi sunt chemaţi să-i aline pe liderii lor "cei din porţi", care sunt acum "storşi de tot" ca nişte cârpe şi plâng şi suspină fără alinare, după întâlnirea tainică şi încordată dintre ei şi Duhul, "Domnul" lor, dar care se arată faţă de adepţii lor zâmbitori şi cu faţa senină, ca nişte farisei desăvârşiţi ce sunt, pururea jucând teatru cu cei din jur:

"Am ţinut în încordare pe cei din porţi pentru ca să pot să vin cuvânt în carte. I-am stors de tot cu statul Meu în ei ca să pot cuvânta. O, dacă ai vrea, poporul Meu, să-i alini pe ei, ţi-aş mulţumi cu multul, tată, că ei plâng şi suspină tăcuţi, şi zâmbetul cel senin ţi-l dau ei ţie pe faţa lor, dar durerea în ei îi macină şi n-au alin, şi se uită după alin şi n-au. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

"Dumnezeul" de la Pucioasa este surprins să afle "pe pielea Lui" cât de mincinos este omul. El mărturiseşte încă odată că nu este Atotştiutorul, ci A-tot-Neştiutorul, căci S-a lăsat minţit mişeleşte de nişte oameni cu două feţe, care au dovedit că puterea lor de om a fost mai tare decât puterea Lui de "Dumnezeu". El cere ajutorul adepţilor pucioşi ca să-I dea ei Lui "alinul în vreme de grea durere", de care se pare că are neapărată nevoie:

"O, cât de mincinos este omul! O, cât M-au minţit cei ce şi-au tot arătat puterea lor de om! Numai pentru pocăinţă trebuie putere, numai aşa să poţi tu, popor învăţat de Domnul Dumnezeul tău, că vin la tine şi te învăţ, că fără de învăţătură pieri, tată. Eu nu te las să pieri şi nici tu să nu Mă laşi, dar alinul în vreme de grea durere dă-Mi-l tu, tată, şi unul altuia daţi-vă putere pentru dureri, căci iubirea, o, iubirea, îşi arată toată puterea ei în vremea ei de încercare, fiule, în vreme de durere pentru ea, poporul Meu." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

În încheiere, adepţii pucioşi sunt îndemnaţi încă odată să se deschidă cu totul liderilor pucioşi, astfel încât aceştia să păstreze un control desăvârşit al gândurilor, sentimentelor, intenţiilor şi faptelor adepţilor lor, iar aceştia, cu creierele spălate, să acţioneze ca nişte automate în favoarea exclusivă a liderilor lor:

"O, daţi-vă, tată, simţămintele şi lucrarea lor ca să vă fie cercetate şi vegheate, ca să nu-şi facă satana cuibul său prin ele în voi, o, fiilor vegheaţi de Duhul Meu Cel Sfânt pe pământ!" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

[mariamargareta]

291. Diavolul s-a născut din om la Pucioasa! (I)

Una dintre şocantele teorii ale liderilor pucioşi de la “Noul Ierusalim” este şi aceea că diavolii sunt o creaţie a gândului rău al omului, ei nefiind aşadar aduşi la existenţă înainte de creaţia omului, ci luând fiinţă prin însăşi căderea omului în păcat. Cu alte cuvinte, fiecare păcat al omului naşte un nou diavol, care-l slujeşte pe om în lucrarea păcatului său! Încă din anul 2008 pucioşii lansau teoria care, referindu-se la căderea îngerilor care au devenit diavoli, spune despre această cădere că este o consecinţă a faptului că ei s-au plecat semeţiei omului, voii libere a omului (aici este vorba, evident, de Adam):

“ […] iată, păcatul omului nu voieşte să aibă martori, dar îl are pe diavolul martor, aşa cum omul cel întâi zidit a avut martor semeţiei lui pe Dumnezeu şi pe diavol, căci omul nu poate să se ascundă de Dumnezeu şi nici diavolul nu poate, şi atunci a văzut Fiul meu pe satana ca fulgerul căzând din cer din pricină că s-a plecat semeţiei omului, voii omului.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28-8- 2008)

De aici pucioşii ajung repede la concluzia simplistă şi infantilă că “diavolul se naşte din om”:

“Eu am fost aspru cu diavolul, dar şi cu omul, căci diavolul se naşte din om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14-1- 2009)

Teoria pucioşilor este o teorie catastrofică la nivelul întregului Univers: Adam era plin de trufie în rai, păcat care a adus întuneric peste lumea îngerilor şi a atras îndată căderea masivă a unei cete întregi de îngeri care, alegând ca să-l slujească pe Adam, din albi şi buni cum erau au ajuns negri şi răi. Adam era slujit de acum în rai de îngerul cel negru, adică de diavol:

“ […] şi era în rai Adam, nu pe pământ, şi s-a ascuns în sine în rai fiind, şi îngerul negru îl slujea pe el, căci trufia lui i-a căzut în întunericul lui pe îngerii care-l slujeau pe el, pe cea dintâi ceată a îngerilor lui Dumnezeu, iar când Eu, Domnul, l-am tras afară din el pe Adam ca să-l pun faţă în faţă cu el însuşi şi cu fapta neascultării lui de Mine, care a născut întuneric pentru îngerii slujitori lui, M-a pedepsit Adam cu despărţirea lui de Mine în loc să-şi pedepsească ascunderea lui de Mine, căci el s-a despărţit de Mine şi nu Eu de el atunci când aceasta s-a întâmplat, iar îngerul cel negru l-a condus mereu apoi pe el, pe când cel alb, cel sfânt, a fost biruit de el şi de diavol.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 1 martie 2009)

Aşadar, pucioşii inversează datele Bibliei, pretinzând nu că diavolul l-a înşelat pe Adam ca să păcătuiască, ci că Adam l-a creat pe diavol din gândurile sale de trufie şi de neascultare faţă de Dumnezeu:

“[…]căci satana, care s-a schimbat din înger în diavol din pricina căderii omului prin trufie, îi este omului duşman de şapte mii de ani[…]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28 august 2009)

Pucioşii ajung pe nesimţite în mijlocul unui paradox: dacă la 1 martie 2009 pretindeau că diavolul îl slujea pe om ca să-l ajute la împlinirea gândurilor lui păcătoase, iată că după doar o jumătate de an ei pretind că diavolul s-a făcut cel mai mare duşman al omului. Deci cum poate fi diavolul concomitent şi slujitor, şi duşman al omului?

În schimb, pucioşii au rămas deosebit de consecvenţi cu aberaţia “naşterii diavolului din om”; un an mai târziu ei pretindeau în continuare că diavolul a căzut din slava sa prin neascultarea lui Adam:

“[…]din pizma diavolului, care s-a aşezat să-l cadă pe om dacă el a căzut din slava sa prin omul neascultării de Tine la început.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 12 februarie 2010)

Motivaţia adusă de pucioşi este simplă şi simplistă totodată: “păcatul din om se personifică şi ia fiinţă spirituală care se numeşte diavol”:

“ […] căci păcatul se face diavol în om […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 februarie 2010)

Cristalizând propria lor teorie despre creaţie, liderii pucioşi ajung la concluzia că, întrucât înainte de căderea în păcat a primilor oameni diavolul nu a existat, rezultă că diavolul apare după zidirea omului de către Dumnezeu şi este creaţia omului păcătos, iar primul om păcătos a fost Adam:

“ […] căci omul a fost de Dumnezeu zidit, iar diavolul a fost zidit de om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28 august 2010)

O altă teorie exibiţionistă a liderilor pucioşi spune că “Adam a fost plămădit la Glodeni-Pucioasa din glodul luat din grădina pucioşilor”, şi de aceea se numeşte satul acela Glodeni:

“Mergi, Ierusalime, şi te bucură cu dor şi nu cu bucurie. Mergi, şi faţa Mea să strălucească pe faţa ta, poporul Meu de la sfârşit de timp. Sărbătoarea naşterii Domnului, aceasta serbezi tu azi lângă cei din sătuţul Meu de azi. Atunci am venit în Betleem, iar acum am venit în acest sătuţ pe care omul l-a numit cu numele pământului, şi acest nume s-a născut cu mare taină prin îngerii Mei cei ce au vegheat pentru numele sătuţului Meu de azi (Glodeni, n.r.)” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 7 -1- 2002)

[mariamargareta]

291. Diavolul s-a născut din om la Pucioasa! (II)


În acest loc din România are loc pogorârea tainică, fără trup, a lui “Hristos-Pucios”, care vine doar cu duhul şi cu cuvântul de mai bine de 55 de ani pentru poporul pucioşesc:

“...Mi-am ales în România petecuţul de pământ care s-a ivit prima dată din apă atunci când am făcut cerul şi pământul, şi acest petecuţ l-am numit grădiniţa cuvântului Meu, taina Mea cea dintru început ivită din apă, primul petecuţ de uscat, capul pământului, piatra cea din vârf. Iar când l-am zidit pe om din pământ, acesta a fost locul de unde am luat pământ...” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 3-8-1997)

După alţi opt ani liderii pucioşi insistă cu aceeaşi enormitate: la Glodeni, locul unde Dumnezeu l-a plămădit pe Adam, are loc de 50 de ani încoace “întoarcerea” lui “Hristos-Pucios” în duh şi cuvânt pe pământ, după ce Şi-a lăsat trupul să aştepte aceste cinci decenii în cer:

“Mama Mea cea plină de blândeţe şi de duh umilit ca şi Fiul ei, Cel Unul născut din Tatăl şi din ea, Mă mângâie aici, pe pământul ţării întoarcerii Mele cu duhul şi cu cuvântul între oameni, pe pământul cel întâi ieşit din ape la facerea cerului şi a pământului, pe locul din care Eu, Cuvântul Tatălui, am luat lut cu mâna şi l-am plămădit pe om în ziua a şasea între zilele facerii[…]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 9-1-2005)

De altfel, pucioşii pretind că România este ţara aleasă, ţara strălucirii proorocită de Daniel, în care aceeaşi locaţie de pe pământ (Glodenii Pucioasei) a fost prima limbă de pământ care a ieşit din ape la facerea lumii, şi iarăşi, primul petec de uscat ieşit din ape după potop:

“Eu nu te-am uitat, iubito, şi M-am întors în pământul tău pe care i l-am dat la început de moştenire omului cel zidit de mâna Mea, că din tine am luat cu mâna pământ, şi din el l-am plămădit pe om. Tu ai fost primul petecuţ de uscat care a ieşit din ape la facerea lumii, şi l-am numit pământ după ce am făcut cerul despărţind apele de sus şi de jos. Iar din apele de jos te-am scos pe tine întâi ca pe o pruncă nou-născută ridicându-te de creştet în sus şi ţi-am dat pânză albă de botez, pe care am scris cu mare taină numele tău cel de la sfârşit de timp: Ierusalimul venirii Mele a doua oară de lângă Tatăl.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21-11-2002)

O logică simplă ne duce la concluzia că: dacă Adam a fost zidit undeva la o adresă fixă (din glodul Glodenilor, în suburbia Pucioasei, judeţul Dâmboviţa, ţara România, continentul Europa, planeta Pământ, galaxia Noastră, Univers), iar “diavolul a ieşit din Adam atunci când Adam n-a avut de lucru şi s-a semeţit împotriva lui Dumnezeu”, înseamnă că putem face localizarea precisă în timp şi spaţiu a apariţiei diavolului în lume. Diavolul a apărut pe lume la Pucioasa! Acolo e locul lui de naştere, acolo a crescut şi acolo se simte el bine, pe pământurile lui natale, unde se vede că îşi face şi acum de cap.

Cum rămâne însă cu şarpele? Biblia spune textual că şarpele l-a amăgit pe om. Pucioşii găsesc repede o explicaţie stupefiantă: Omul (Adam) i-a dat trup lui Lucifer, şi i-a dat un trup de şarpe, ca să lucreze Lucifer prin trupul şarpelui semeţia pe care o mocnea Adam în mintea lui. Şi văzând femeia lui Adam şarpele, cum se încolăceşte pe trunchiul pomului, Eva a poftit, iar încolăcirea a lucrat în cugetul ei tentaţia asupra rodului cunoaşterii care era în pom, dar la care nu putea să ajungă decât cu ajutorul şarpelui, căci rodul era prea sus şi Eva era prea scundă şi nu avea scară cu care să se urce după rodul poftit de ea. Dar şarpele, care se făcuse duh rău şi supus lui Adam şi femeii sale, a urcat sus în pom şi a luat rodul în gura lui şi i l-a dat femeii, care a muşcat din el şi apoi i-a dat şi bărbatului:

“Carnea pofteşte, şi se face poftă în trup. Femeia a fost carne din carnea omului cel întâi zidit, şi carnea femeii s-a făcut poftă pentru bărbat, căci femeia a poftit împotriva lui Adam. Dacă Adam nu i-ar fi spus femeii lui cuvântul cel de la Domnul ca să nu ia din pomul cunoaşterii, n-ar fi auzit îngerul cel frumos cuvântul spus femeii, şi dacă l-a auzit, s-a făcut duh rău, supunându-se omului şi nu lui Dumnezeu. Omul era iubit de Dumnezeu şi s-a semeţit şi şi-a făcut înţelepciune în sine, iar îngerul cel frumos lucra prin om, şi omul i-a dat trup prin şarpe. Şarpele s-a încolăcit pe pom, şi aceasta a lucrat în mintea omului, în cugetul omului, asupra rodului cunoaşterii. Femeia s-a atins şi a mâncat şi a luat cunoaştere, şi i s-au deschis ochii pentru bine şi pentru rău, şi a dat şi bărbatului, şi atunci omul s-a îmbrăcat în trup stricăcios, în trup muritor, şi prin om toate fiinţele au luat moartea în carnea lor, în trupul lor.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 1-3-1998)

Aşadar pucioşii ne lămuresc despre “îngerul cel frumos” (Lucifer) că s-a făcut duh rău şi s-a supus necondiţionat lui Adam exact în clipa când a tras cu urechea şi a auzit cuvântul Domnului rostit de Adam femeii sale (fără să-şi ia o minimă precauţie, ca să nu-l mai audă nimeni), iar imprudenţa guralivă a lui Adam a adus pe lume căderea îngerilor.

[vsovivi]

E viceversa de cum spui, că tu citeşti pe dos cu atâta patimă pătimaşă în speranţa că o să ne rătăcim noi pe faţă mândrindu-ne... dar ţi-am mai zis că nu se poate acoperi Adevărul prin mulţimea minciunilor... şi a prezentat şi părintele Arsenie în pictura de la Drăgănescu cum încearcă diavolul gLumii să arunce toate cărţile şi simbolurile şi stemele după Noul Ierusalim în speranţa că vor crede fraierii toate îndemnurile beţivilor, şi nu vor lua în serios mesajul Apocaliptic.

Dar să ştii că vă şade tare bine ca ispisicuţucuţe ce latră de sine, linse de ăla negru şi urît fost frumos, de îngerul ce fusese frumos... că nici nu ştiu dacă să-mi fie milă de voi sau ce să vă fac văzând cât de mult vă strofocaţi ca să vă tociţi coatele pe băncile... nu ale şcolilor ci pe alea din parc sau în alea la care v-aţi băgat banii nemunciţi ca să mergeţi pe direcţia aia inversă ce duce direct în apa strâmbetei.

Deci nu mai merge să tot pricepeţi voit defectuos şi să susţineţi sus şi tare că nu voi ci că alţii susţin ceea ce visaţi voi cu ochii deschişi, că doar vi s-au deschis ochişorii... aruncând mereu prostia voastră în cârca lor... nu merge înscenarea asta diversionistă... nu merge la nesfârşit. Că doar v-a prostit infinitul saprofitul că cică Creaţia ar fi infinită şi că puteţi merge la infinit... aşa pare... doar că e mare, iar pe fundul ei pâmântul are alt gust... poate o să vă spună vre-un faraon cum e gustul ăla.

Ca să ajungeţi şi voi farisei, că se pare că asta vreţi , că doar de la faraon vă vine gustul ăla al aluatului vostru... viclean şi tacticos dres cu saduchorn... sadici exact ca vipera cu chorn, doar că voi sunteţi ca puii de vipviperă, care o omoară până şi pe mămica lor... că voia aveţi mai multe coarne şi multe capete exact ca scorpia cu puii ei rătăciţi.

Deci nu ştiu dacă să-mi fie milă de voi sau să mă mir de rătăcirea voastră inconştientă şi nepăsătoare? Dar lupta nu e cu voi ci cu infinitul saprofitul, infinitul inerţial, cu egolbanu'.

[vsovivi]

Nu vă mai Iisuspăraţi degeaba... ci mai ascultaţi încăodată:

Nu ştiu de astea... ori de astea, ori de astea, ori de astea, nu ştiu... de astea... spirtiritiste.

...decât vine unda:

Citat:
Cîntecul papagalului:
„ Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine, dar fiindcă azi ești suspărată, am să te iert, e vechi păcatul,.. și nu ești prima... vinovată. (Versiuniune după Minulescu, modificartă. Ce artă? Păi artă marţială şi joială... fireşte.)

şi... placa stricată, aia cu zmeus:

„Deci nu te mai agita dejabba, că oricum nu te mai cred!

Şi oricâte p-ape vei arunca din guriţă după copiii lui Dumnezeu, să fii pregătită că la un momendat se vor întoarce toate val vârtej asupra ta... săramnă amăgită de cel rău. ”''”

Așa că iubește-Mă draga mea... dușmancă...”

Că eu atâta ştiu... şi nu ştiu... ce mă fac cu tine.

că poate o sî stea limbricool şi nu o să vă mai mănânce nasul pe sus.

[mariamargareta]

292. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 25-12-2010

Liderii pucioşi insistă cu teoria căderii îngerilor prin Adam, teorie care contrazice flagrant textul Scripturii. Pucioşii pretind că Lucifer ar fi căzut prin ascultarea lui de Adam, iar căderea lui Adam în semeţie şi apoi în neascultare de Dumnezeu a atras automat căderea lui Lucifer, iar prin acesta, care era căpetenie de îngeri, au căzut toţi îngerii care se aflau sub ordinele sale:

“O, numai semeţia îl cade pe om, aşa cum l-a căzut şi pe Adam, şi apoi prin el Lucifer, şi apoi se răzbună omul aşa cum se răzbună Lucifer de-i trage jos pe oameni dacă el a căzut din slavă prin om, şi nu voieşte el să se mântuiască oamenii în locul cetei lui căzute prin neascultare, căci el n-a mai ascultat de Dumnezeu, ci a ascultat de om şi şi-a pierdut slava lui cea de la Dumnezeu.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 25 decembrie 2010)

După lamentări interminabile despre durerea şi suferinţa liderilor pucioşi (acestea fiind efectele închipuite sau măcar exagerate ale demascării publice a matrapazlâcurilor lor, care le-a şifonat puternic imaginea de “sfinţişori neprihăniţi”), “Dumnezeul” Pucioasei a găsit soluţia miraculoasă: de acum încolo, liderii pucioşi şi adepţii lor vor avea ca “mare ocrotitor” pe duhul care se autodenumeşte “duhul Sfântului Spiridon”. Se vede treaba că ocrotitorii de până acum (în persoana spiritistă a duhurilor pucioşeşti autointitulate “Sfinţii Mihail şi Gavriil”, care au dat încă de prin anul 1990 numele lor hramului “bisericii” de la Noul Ierusalim) nu prea şi-au făcut datoria, îndată ce liderii pucioşi sunt tot “dispreţuiţi şi îndureraţi şi plânşi şi loviţi din toate părţile, până la suspine”, de mai mulţi anişori încoace, fără să se simtă oarece ocrotire din cer la adresa lor. Deocamdată să consemnăm instituirea unui nou “mare ocrotitor” în persoana duhului pucioşesc zis “şfântul Şpiridon”, şi să vedem dacă smiorcăielile liderilor pucioşi vor înceta în lunile care urmează (sau se vor înteţi, semn că nici noul “mare ocrotitor” n-a fost mai breaz decât cei dinaintea lui):

“Te aşez acum mare ocrotitor pentru lucrarea Mea cu poporul Meu cel de azi şi pentru cetatea Mea de nou Ierusalim pe pământul român. Aşa ştiu Eu să-i răsplătesc pe sfinţii Mei. Le pregătesc loc slăvit întru împărăţia Mea şi îi aşez să Mi-o păzească şi să fie ea, iar ei să fie stâlpii ei şi stâlpii Mei să fie.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 25 decembrie 2010)

Cei care “aduc suspine” astăzi liderilor pucioşi şi stăpânului lor duhovnicesc, “Dumnezeul” Pucioasei, sunt foşti adepţi care au dezertat din “raiul” de la “Noul Ierusalim” şi au devenit din linguşitori, împotrivitori. Ei au ieşit acum din starea de manipulare şi de prostraţie: unii au început să facă dezvăluiri incomode despre liderii pucioşi, alţii să-şi deplângă slăbiciunea şi prostia, alţii să-şi revendice viguros casele şi terenurile care le-au fost furate prin presiuni şi înşelăciune de către liderii pucioşi. Toate aceste treziri la realitate sunt percepute însă de liderii pucioşi nu ca nişte suspine după adevăr, ci doar ca “lovituri de pe margini în lucrarea Verginicăi”:

“O, poporul Meu, n-au fost încredinţaţi, n-au avut tragere de inimă cei care M-au părăsit pe Mine şi pe tine, tată, şi de aceea Eu suspin acum, şi suspinul Meu îl împart cu tine, iar cei ce au ştiut să creadă şi au voit să înţeleagă prin temere de Dumnezeu ca a lui Avraam în inima lor, aceia sunt şi azi, şi sunt ei poporul acestei lucrări, ei, şi nu cei câţiva care de pe margini lovesc acum în lucrarea Mea cea de la trâmbiţa Mea Verginica şi până azi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 25 decembrie 2010)

Probabil însă că revendicările foştilor adepţi care acum se consideră jefuiţi de către liderii pucioşi nu vor fi recunoscute, iar bunurile care le-au fost luate cu japca nu vor mai putea fi recuperate niciodată, îndată ce pucioşii se laudă protejaţi cu toată grija şi ocrotirea “Dumnezeului” lor şi a îngerilor Lui şi a duhurilor Lui cu nume de “sfinţi străjeri”, care le ţine parte şi le acoperă faptele şi-i îndeamnă să nu se teamă de “loviturile” care vin ca un tăvălug peste ei, sub formă de dezvăluiri incomode şi de revendicări incriminatoare. De altfel, nimic altceva nu-L mai interesează pe “Dumnezeul” Pucios, singura Lui preocupare fiind să-i cocoloşească pe cei doi corifei ai pucioşismului şi să stea după ei:

“Toată grija Mea este cu voi şi după voi. Pun sfinţii străjeri ai împărăţiei Mele cu voi. […] Iubiţi iertând şi iertaţi iubind şi nu vă temeţi de loviturile celor ce nu pot crede! Eu, Domnul, sunt Cel între voi lucrător […] Eu, Domnul, am binevoit şi binevoiesc, şi prin credinţa lui pot şi lucrez […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 25 decembrie 2010)

[mariamargareta]

293. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea I: oprirea de la bucate) (I)

Realitatea prezentă arată că liderii pucioşi le-au impus adepţilor sectei “Noul Ierusalim” să observe şi să împlinească cu stricteţe o serie de reguli şi interdicţii inventate de ei, cultivând speranţa că ele, prin părelnicul lor ascetism, îi vor apropia mai mult de sfinţenie. Printre ele menţionăm în mod deosebit unele care sunt anunţate şi în Sfânta Scriptură ca fiind modalităţi formale de a-i îndepărta pe credincioşii creştini de adevărata credinţă. Or, aceasta ar trebui să se regăsească nu în biciuirea cărnii, ci în duh şi în adevăr. Una dintre cele mai importante interdicţii, prin efectele ei, este oprirea generalizată de la căsătorie, concomitent cu diabolizarea ei prin raţionamente pseudo-teologice. O altă interdicţie importantă este oprirea de la unele bucate, motivată de asemenea prin tot soiul de raţionamente “savante”, care pretind că urmăresc păstrarea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a omului.

Biblia atenţionează limpede că aceste vremuri de amăgire sectară, în care deprinderea trupească la puţin foloseşte, vor veni negreşit, din “purtarea de grijă” a duhurilor celor înşelătoare şi din învăţăturile demonilor:

“Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor,
Prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor.
Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul,
Pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire;
Căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.
Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat;
Iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.
Căci deprinderea trupească la puţin foloseşte, dar dreapta credinţă spre toate este de folos, având făgăduinţa vieţii de acum şi a celei ce va să vină.
Vrednic de credinţă este acest cuvânt şi vrednic de toată primirea,
Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor.
Acestea să le porunceşti şi să-i înveţi.” ( 1 Tim 4,1-11)

Întrucât secta “Noul Ierusalim” are rădăcini până prin anul 1955 şi chiar mai înainte, ne punem întrebarea legitimă: A fost dintotdeauna aşa? Sunt aceste interdicţii perene, deci dovedesc o implicare serioasă a divinităţii în corectarea unor obiceiuri omeneşti, sau ele sunt invenţii de moment, al căror autor este una sau alta dintre falsele “proorociţe” care s-au perindat la conducerea sectei?

O cercetare atentă a “mesajelor” pucioşeşti despre care liderii pretind că le-au primit direct din gura lui Dumnezeu, arată că niciuna dintre interdicţiile de astăzi nu funcţiona de la bun început. Unele, cum ar fi interdicţia de a săra alimentele, sunt atât de noi, încât mulţi pucioşi de rând nici nu s-au obişnuit bine cu ele.

*
La început, pe “vremea Verginicăi” (1955-1980), interdicţia de a mânca mâncăruri cu carne se limita strict la posturile de peste an, obicei care se regăseşte aidoma şi în Biserica majoritară. Nici o deosebire în acest sens nu se făcea semnalată, ceea ce arată că mâncărurile de carne nu fuseseră încă “diabolizate” de către liderii sectei (pe vremea aceea, aceştia erau nominalizaţi în persoana Verginicăi în primul rând, şi apoi cei doi păstori – nea’Mişu şi nea’Cristea). Un mesaj din anul 1973 arată că vânzătorii de carne şi de băutură sunt blestemaţi dacă îşi exercită meseria în zilele de post, ceea ce sugerează că ei ar putea face acest lucru foarte bine şi fără nicio supărare doar în celelalte zile:

“Vai de omul care în zilele de post vinde carne, care vinde băutură în zilele de post!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 25-4-1973)

Un alt “Cuvânt”, de data aceasta din anul 1974, arată că pe vremea aceea pucioşii din “poporul Verginicăi” nu se deosebeau prea mult în obiceiuri de creştinii “de rând”, care mergeau la biserica din sat. O problemă de conştiinţă menţionată aici este aceea că autorităţile laice s-ar putea să ridice pretenţia ca unii adepţi de-ai Verginicăi să mănânce carne în post, pentru a dovedi că dispreţuiesc credinţa creştină şi apreciază ateismul. În acest caz, adepţii sunt instruiţi să se apere cu înţelepciune, răspunzând că e vorba nu de vreo opţiune voluntară sau de vreun ataşament ideologic, ci doar de respectarea neutră a unei tradiţii (postul bisericesc), moştenită de la părinţi şi consemnată în cărţile bisericeşti şi în calendare:

“ Ai să fii pus cu sila să mănânci carne în zi de post. Ai să fii întrebat de ce nu mănânci de dulce, iar tu să spui aşa: „Mama şi tata m-au învăţat, şi aşa îi învăţ şi eu pe copiii mei, şi aşa scrie şi în carte, şi în calendar“. Şi dacă te duci în biserică, aproapele de acolo te duşmăneşte că nu faci ca el.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 8-9-1974)

Aşadar, din nou vedem că în acei ani nu se punea deloc problema generalizării interdicţiei de a mânca mâncăruri cu carne. Mai mult, cerinţa de a nu mânca mâncăruri cu carne în zilele de post este cerută în mod explicit preotului, care ar trebui să fie un exemplu ireproşabil în acest sens:

“... Tată, auziţi bine cuvintele de la Mine. Moşii şi strămoşii voştri, în ajunul acestor zile mari, se rugau şi posteau. Am deschis cerul şi am văzut preot mergând cu botezul din casă în casă şi a găsit mâncând carne de ajunul Bobotezei şi i-au zis: „Hai, părinte, să mâncăm“. Şi ce au zis: „Dacă preotul a mâncat, de ce să nu mâncăm şi noi?“. Ferice de preotul care nu a mâncat şi a mustrat. Mai sunt preoţi, dar mai rar care trăiesc în post şi în rugăciune şi iubesc poporul care este cu Domnul, şi aceşti preoţi se vor socoti la preţ, nu un leu, nici o sută, nici o mie, nici zece mii, ci milioane de lei.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19-1-1975)

Anul 1975 este anul în care se consemnează primele deviaţii de sens în ceea ce priveşte “mâncarea de carne” de către adepţii creştini. În afară de post, care era strict recomandat, apare o temere cu iz vechi-testamentar că adepţii Verginicăi ar putea să se “spurce” cu oarece cărnuri “nepermise”, cumpărate de pe piaţă fără o cercetare atentă a sursei acestora. Lista acestor “spurcăciuni” nu ne este prezentată, dar este sugerată: este vorba de aceleaşi interdicţii care în Vechiul Testament apar la categoria “animale necurate”. Un exemplu infantil, cu o povestioară care relatează un dialog dintre “Dumnezeu şi Sfântul Petru”, într-una dintre plimbările lor “incognito” de pe pământ, pune deja sub semnul întrebării obiceiurile oamenilor de a cumpăra “stârvuri din magazine” şi a le devora precum ciorile. Exemplul se încheie şi cu un îndemn, precedat de o interdicţie: “nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi” . Cu alte cuvinte, adepţii Verginicăi sunt invitaţi “să nu mai cumpere carne şi cârnaţi de la măcelărie” (aşa cum făcea Pavel la 1 Corinteni, 10,25 cu o “uşurinţă dusă până la iresponsabilitate”), ca "să nu se spurce" sau “să moară”, ci să-şi crească singuri, cu mâna lor, animalele pe care urmează să le taie şi să le mănânce:

“... Am grăit de multe ori: nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi. Voi vă duceţi să cumpăraţi un miel. Îl vezi că e miel. Dacă te duci să cumperi un viţel, îl vezi că e viţel, dar tu nu ştii să nu fi fost dăruit, să nu fi fost hulit. Dacă tu vrei să mănânci, ceea ce mănânci creşte tu, cu mâna ta, că altfel te spurci, că altfel mori. O, nu vreţi să fiţi sfinţi! […] Am văzut odată cum a venit din străinătate un puhoi de ciori pe pământ, un stol mare, şi eram cu Petru, prietenul Meu. Şi au găsit ciorile pe câmp un stârv spurcat şi s-au aşezat şi l-au mâncat. Şi Petru zice: „Vai, Doamne, aşa mâncare mănâncă ciorile acestea?“. Şi am zis: „Aşa mănâncă, Petre, căci ciorile sunt ciori“. Şi i-am povestit că aceste ciori sunt omenirea de astăzi, care mănâncă ce nu ştie, carne şi de om, şi de căţel, şi de pisică, şi de şoarece. Atunci au găsit pe câmp acel stârv, dar acum acest stârv e în magazine. Creştine, ţine ascuns aceasta, ca să nu se cunoască de lume că voi ştiţi. Şi atunci Petru a pus mâna la gură şi a plâns cu amar şi Eu am spus: „Aşa vor ajunge robii Mei“. Am grăit de multe ori: nu mai mâncaţi lucruri care nu ştiţi de unde sunt. Mâncaţi lucruri făcute de voi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 16-4-1975)

[vsovivi]

Ce mâncare este otrăvitoare?
Aluatul fariseilor şi saducheilor, că far vine de la faraon, şi sad, de la sadic, de la cheile spânilor, şi în orice aluat, oricât ar fi de pur, apare floarea ierbii... şi care este floarea ierbii? Zilele omului, neghina, ciuma, lepra, nemulţumirea.

Iar nemulţumitului i se ia darul şi harul, căci omului necredincios şi rău ce se crede faraon şi fuge în deşert ca să viseze la iliene cosânzene sulimenizate sperând că o să-şi întemeieze o oază prin forţele sale proprii de afacerist ce ştie să obţină profit, profit din orice, din orice prilej ieşit înainte în pribegiile sale prin gLume, deci acestui om prost şi frumuşel nici boii nu-i trag oricât i-ar fi pămîntul de drag.

În privinţa mâncării babele şi moşii savanţi şi ştiinţifici, vrăjitorii moderni, care se cred înţelepţi vă învaţă ei ce şi cum să mîncaţi, ştiinţific şi dialectic, ascultaţi-i ce limbă au şi ce sunete lingvisvistice scot că au limba formată după dex plină de neologisme şi arhaisme şi glasul meşteşugit căci au fost cu toţii la ascuţit limba pe tocilă la ursul din pădure şi o să pricepeţi ce a vrut să zică sf. Ap. Pavel şi la cine şi la ce se referea el. Păi se referea la nenea cu eretele pe umărul stâng-drept şi la tanti grijania care v-a servit o ceaşcă de cafia amară amestechată cu nechezol, îndulcită bine cu zaharină sau zaharoză, ca să vă ghicească apoi în zaţ cum o să vă fie norocul în afaceri, anul ăsta şi luna asta şi săptămâna asta... exact ca la horoscopul scuză mijloacele... şi care este scopul horoscopului? Scăparea de horrror... cică, dar cine fuge de dracool dă cu siguranţă de tacsu'... adică de tăticool minciunii, iar tăticool minciunii vă învaţă să credeţi că:

-e bună curvia, dar num ai un pic,
-e bună hoţia, dar numai un pic,
-e bună acuzătoria, dar numai un pic,
-e bună mândria oricît că nu contează
-e bună nepăsarea că jean boxează

şi voi credeţi că sunteţi creduli nevinovaţi.

Dar cine a mai văzut pe cineva care se dă înţelept şi care să bea dintr-un izvor în timp ce îl tulbură de se ridică de pe fundul mării toate spurcăciunile, sau să laude un tablou frumos în timp ce îl scuipă şi-l mâzgăleşte până îl fură curentul neorealist, sau să citescă o carte în timp ce o unge cu slănină ca s-o lingă şi s-o mânce toţi câinii şi-i face urechi de măgar la toate paginile şi-i rupe din foi ca să-şi facă cornete pentru seminţe că între timp se mai uită şi la câte un meci... sau se aşează la masă ca să mănânce dar fiind prea sătul că şi la servici a mâncat una-întruna nu se lasă ci insistă şi îşi stârneşte toate poftele cu alcool tare şi cu bancuri porcoase şi cu femei goale pe tv şi muzică desfrânată şi dulce ca să viseze frumos la ziua de azi şi de mâine la cum va arăta de măreţ pe drum sau pe scenă sau pe scaunul şefului, şi cum totuşi foamea nu vine, atunci bea tărie până varsă şi după ce varsă şi-şi face treburile pe el, ameţit şi speriat de criză şi colaps se tratează superstiţios cu aceiaşi ciorbă de burtă cu murături, murături ca la mama acasă înjurând de mama focului pe găzdoaia căreia i s-a făcut milă de limbric, ca să-şi audă apoi în loc de mulţumiri că cică mai bine l-ar fi lăsat să piară că cică n-avea înţeleptul nevoie, că cică el e obijnuit cu greutăţile ca un ascet care-şi zice... n-oi mai be, n-oi mai be, iar când se trezeşte din beţie întăreşte cu subânţeles: e n-oi m-ai be!?.. de necaz... fireşte, şi mai că ţi se rupe sufletul când îl auzi cum se plînge şi cum se miorlăie pe la uşile barurilor ca pisicile de pe acoperişuri ca să-i mai dai şi lui ceva de băut, să i se facă cuiva milă şi de el... adică joacă extremă la miloagă, sau vârf de lance.

Deci cine a mai văzut aşa tolomace care se ţin mari înţelepte ca unele lingvisviste care îşi înoadă limba ca să ţie ele minte ce să mintă şi când văd nodul îşi amintesc şi mint aşa de frumos şi de supra-realist că până şi ele îşi cred minciunile lor de rămân înnodate pe veci nu numai la limba lor de lemn de prun asezonată coolinar cu jargou miştocăricesc ci şi la minte... aşa ca un fel de limbă mintoasă a criticilor de artă... artă marţială şi joială, adică o dată pe an, că aşa posteau fariseii cu superstiţ.

Marto, Marto, pentru multe te îngrijidoliceştii să furi şi să minţi, dar un singur lucru trebuieşte, şi altcineva bine l-a ales... corbul... iar iepâraşii, tot iepâraşi co-conaşi.

Au doară credeai că Iisus a dorit ca aşa să asculte pe Tatăl ca făcându-şi o echipă de bucătari celebri să-i trimită în gLumea largă să-şi deschidă fiecare cea mai bună cantină din oraş, cel mai tare bistrou, şi cel mai strălucit restaurant chinezesc unde să servească specialitatea casei, specialitatea românească fireşte:

Ciorba de potroace cu caş-caval, sărm-ăluţe-n foi de min-ciunele cu gog-onele şi felul trei gog-oşi cu magi-un de m-ure... că doar orice e liber a mânca doar că trebuie să mulţumeşti... lui Dumnezeu.

Deci e clar, la voi s-a prins zvonul ăla, că cică Domnul a dat liber, a dat liber la păcate. Dar vă spun eu vouă, ala care a dat liber e dracool, şi numele lui de cod este poarta cea largă şi proorocool mincinos! Iar voi sunteţi nu fiii lui Avraam aşa cum vă pretindeţi supăraţi ci ştiţi voi pe cine aveţi voi drept tătictac... sau tătactic. Tictac-tictac şi odată boooom! Explodează infinitul saprofitul frumuşelaş aş atomic bombon de lapte învelit în staniol, aş păpa.

Aşa că nemulţumitului o să i se ia şi darul şi Harul... în sensul că ce-şi face omul cu mâna lui dacă nu ştie să aibă grijă de clanţă... se numeşte lucru manual de prostie, cartea răstălmicirilor şi vrăjitoriilor. Care fiind plină cu păcură amestecată cu pălincă şi ochiulhul desfrânat va lua foc şi nu se va mai stinge... că arde şi sub apă exact cum ard jărăgaiele stomacale după un vin prea acru amestecat cu lichior de vişine sălbatice.

[mariamargareta]

293. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea I: oprirea de la bucate) (II)

Este un prim semnal al sectarismului care mocneşte. Adepţilor din “poporul Verginicăi” li se inoculează insidios în conştiinţă convingerea că ei sunt de acum “mai curaţi” decât alţii. Noii “cathari” de la Pucioasa încep să se îngâmfe involuntar la gândul că “ei sunt mai altfel decât ceilalţi” care nu respectă rânduielile aduse de Verginica şi “se spurcă” în mod conştient, fără prea multe scrupule, neştiind dacă mielul pe care-l mănâncă de la măcelărie sau de la restaurant este cu adevărat miel, sau este câine, dacă viţelul e cu adevărat viţel, sau e mânz de asină.

*

După moartea Verginicăi (1980) a urmat la conducerea sectei sora sa, lelica Maria. Maria nu a adus nici o modificare majoră în doctrina sectei referitoare la mâncare de carne. Ca şi pe vremea Verginicăi, o primă categorie de interdicţii viza posturile bisericeşti, condamnându-se cei care mâncau cu carne “în fiecare zi”:

“... Azi lumea nu mai ştie nimic, nici că se lasă sec de Paşti sau de Crăciun. Azi e de-a valma. Înainte postea lumea toate posturile. Azi toată munca e pentru trup, să-i dea omul trupului ce-i place. S-au făcut trupurile ca butoaiele. Nu se mai ştie când e ziua crucii, când e sărbătoare. Azi omul mănâncă în fiecare zi carne. O, fiilor, azi sunt distrus ca atunci când eram pe cruce. Sunt distrus pentru starea lumii de azi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19-10-1985)

O a doua categorie de interdicţii viza mâncărurile zise “necurate”. Ea nu se referea însă la carne ca aliment, ci la curăţenie în sensul strict al cuvântului. De aceea nu este interzisă creşterea şi consumul porcului, ci hrănirea lui cu murdării, care spurcă în substanţă carnea porcului şi în acest fel o face “necurată”. Ba chiar se dau şi indicaţii deosebit de scrupuloase privind felul în care să se facă îngrijirea şi creşterea porcului, pentru a rămâne bun de consum. De asemenea, nici peştele nu este interzis, dar se introduce ca precauţie specială interdicţia de a mai mânca “peşte mare oceanic”, pe motiv că acesta “se hrăneşte cu sânge de om”, făcându-se astfel “necurat”:

“... Lumea nu ştie nimic. Nu sunt primite soroacele cu mâncare de carne şi cu băutura satanei. Pentru răposaţi nu se pune aşa ceva. Pentru ei se face mâncare curată, dacă s-ar putea mai mult în posturi. Fiilor, voi să daţi pomană la cei săraci, căci bogatul dacă primeşte duce acasă la porc. Dacă-i place carnea de porc, să crească porcul cu mâncare curată, să poată lua şi el cu lingura din mâncarea lui, dar când porcul scapă şi mănâncă orice murdărie, citiţi ce scrie în sfânta Scriptură.

... Da, tată, nici peşte mare din ocean nu dau voie să mănânce la cei din pregătirea Mea, căci peştele se hrăneşte cu sânge de om. Acolo unde sunt războaie, se amestecă apa cu sângele. În toate apele sunt trupuri de oameni morţi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat29 septembrie 1988)

Carnea cumpărată de pe piaţă este de asemenea interzisă, deoarece nu se ştie cu ce şi-au hrănit proprietarii animalele pe care le scot acum la vânzare, şi cu ce cuvinte grele “le-au blagoslovit şi le-au dăruit diavolului“. Surprinzătoare este explicaţia care se dă aici pentru carnea cu care a fost hrănit Ilie la pârâul Cherit: ea provenea din jertfele făcute de oameni pe vremea aceea pentru Dumnezeu, ca să-L îmbuneze şi să îndepărteze seceta nimicitoare. Dumnezeu lua ce i Se dăruia de către oameni, în sensul că îi trimitea pe corbi să ciugulească din carnea ce fusese jertfită şi să i-o ducă lui Ilie:

“... Decât ar mânca omul carne de pe piaţă ca să se spurce, mai bine ar mânca pâine cu ceapă. Pe sfântul Ilie îl hrăneam cu hrană din cer, că îi trimiteam corbii şi îl hrăneam cu pâine şi cu carne, dar era din cer. Atunci se tăiau junci, miei pentru jertfele lui Dumnezeu. Acum nu mai aduce nimeni nici o jertfă şi nici viaţă plăcută lui Dumnezeu nu se mai aduce, şi de aceea nu mai e primită nici o jertfă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat02 ianuarie 1989)

În 1990, lelica Maria precizează că hrana trebuie să fie curată , în sensul celor arătate mai înainte (la 29 septembrie 1988 şi la 02 ianuarie 1989) – deci inclusiv carnea; altminteri carnea se va face pierzare de suflet pentru cel care o consumă. De asemenea, se reînnoieşte avertismentul că peştele necurat (peştele mare de ocean, care mănâncă uneori şi trupuri de oameni morţi) nu se consumă; aşadar, în anul 1990 interdicţia de a consuma peşte încă nu devenise totală la pucioşi:

“... Prin această pregătire vreau să te deosebesc de lume, să n-ai nimic legat cu lumea, să-ţi fie gândul numai să-L bucuri pe Dumnezeu şi pe aproapele, şi hrana să-ţi fie curată, nu cu boldul cărnii. Carnea e pierzare de suflet. Eu nu M-am hrănit cu carne. Tată, păstraţi-vă curaţi. [...] Eu, pe pământ cât am stat, am hrănit popoarele şi pe Mine cu peşte. Să ştiţi că nu tot peştele se mănâncă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 25-12-1990)

[vsovivi]

Că doar se vede cum tăticool minciunii vă învaţă mereu să credeţi că nu mai e nevoie de ascultare ci că principalul e să mulţumeşti:
''Mulţumim Doamne că nu mai trebuie să ascultăm şi mulţumim că avem baze scripturistice, iată sf. Ap. Pavel a dat liber la orice... că cică suntem oameni liberi... şi ca oameni liberi trebuie să ne exercităm credinţa''

Bine bine, liberi liberi dar păcatul şi mândria de ce vă cam ţine pe voi robi... iar minciuna şi viceversarea şi strâmbătatea de ce vă fac vouă casă bună... că ce să mai vorbim de ruşinare şi neruşinare că au scos ''unii'' făţarnici că cică:

-e bună curvia, dar num ai un pic, un pic,
-e bună hoţia, dar numai un pic, un pic,
-e bună acuzătoria şi răzbunătoria, dar numai un pic, un pic,
-e bună mândria, asta oricît că nu mai contează
-e bună nepăsarea că cică jean boxează

deci s-a dat liber la obrăznicia de a-l crede pe Dumnezeu un neputincios şi un mincinos...

şi voi credeţi ca credulii că doar sunteţi nişte creduli nevinovaţi. Şi atunci nu eşti tu un pic cam prost, numai un pic, un pic?

Dar nu este scris oareoare la scriptură cum o să rămâie muţi necredincioşii şi cum o să ardă până şi pâmântul de sub desfrânaţi şi păgâni şi păcătoşi şi mândri şi hoţi şi cei deprinşi cu toată păcătuirea şi slujirea şi închinarea la cel rău şi mârşav... Este scris... şi e plină scriptura... dar voi credeţi că s-a dat liber la hulă din moment ce vedeţi că huliţi şi nu păţiţi nimic... Nu s-a dat liber dar vă rabdă o vreme Dumnezeu până se umple prăpastia cu păcatele voastre şi atunci vine unul urât şi negru pe afară şi alb la suflet prinlăuntru şi vă ispiteşte de-l confundaţi cu Domnul şi cădeţi exact în prăpastia aia plină... sătulă...

Şi nu uitaţi, doar Domnul este Alb la suflet, că restul suntem negrii oricât ni se pare că am fi defapt albi, e vrăjeală, că şi şarpele se ştie îmbrăca în halat alb, de medic ştiinţific, savant de renume mondial, şi expert lingvist... care pune în cârlig nişte fraiere... sau nu pe eva, dată cu praf de aur a folosit-o drept momeală pentru Adam... dar nu se ştie cine pe cine a păcălit, căci defapt, Adam a pus totul la cale, căci el se visa faraon... dar îi lipsea cunoştiinţele... şi iată înţeleptul savant... care nu a greşit, nu a luat din moment ce femeia i-a dat... deci ce poţi să mai zici, e clar, el n-a luat din pom, din moment ce femeia i-a dat lui...

aşa şi vouă... nu voi, ci femeia v-a dat... putere să huliţi... dar nu uitaţi că totul se plăteşte.