Adevar si obiectivitate

[MariS_]

În prealabil postat de Traditie1

Ce este adevărul? Cum distingem realitatea obiectivă?

Pe ce trebuie să se bazeze credința noastră?

Aș vrea să știu dacă sunt și alții preocupați de astfel de probleme, deoarece în discuțiile de pe forum, ca și în alte discuții, am observat că mulți oameni nu-și pun astfel de probleme fundamentale.

Am sa raspund printr-o metafora. Se stie ca in unele dimineti foarte reci
apare ceata. Iar cand e ceata nu mai putem distinge corect realitatea. Cum
procedam ca sa o distingem, totusi, "obiectiv"? Pai, unii aprin farurile de
anticeata, altii bajbaie cu o lanterna, dar mai e si cate unul care asteapta
"soarele" sa alunge "ceata". Ce e lanterna, ce sunt farurile anticeata? Pai
lanterna e ratiunea, farurile anticeata sunt stiintele experimentale, iar
soarele cred ca stiiti cine este! Dar soarele nu actioneaza numai prin
lumina, ca n-ar avea efectul scontat, ci, mai ales, prin "caldura"! Ea,
"caldura" alunga intai "ceata" si abia mai apoi permite si "luminii" sa o
strabata.
Pe ce trebuie să se bazeze credința noastră? Pe "caldura" in primul rand
si apoi pe "lumina" ce vine de la "SOARE".
Har, smerenie si jertfa de sine.

[calator prin ploaie]

În prealabil postat de MariS_

Am sa raspund printr-o metafora. Se stie ca in unele dimineti foarte reci
apare ceata. Iar cand e ceata nu mai putem distinge corect realitatea. Cum
procedam ca sa o distingem, totusi, "obiectiv"? Pai, unii aprin farurile de
anticeata, altii bajbaie cu o lanterna, dar mai e si cate unul care asteapta
"soarele" sa alunge "ceata". Ce e lanterna, ce sunt farurile anticeata? Pai
lanterna e ratiunea, farurile anticeata sunt stiintele experimentale, iar
soarele cred ca stiiti cine este! Dar soarele nu actioneaza numai prin
lumina, ca n-ar avea efectul scontat, ci, mai ales, prin "caldura"! Ea,
"caldura" alunga intai "ceata" si abia mai apoi permite si "luminii" sa o
strabata.
Pe ce trebuie să se bazeze credința noastră? Pe "caldura" in primul rand
si apoi pe "lumina" ce vine de la "SOARE".
Har, smerenie si jertfa de sine.

Cred ca vorbele ce-ti completeaza "iscalitura"Har, smerenie si jertfa de sine.[/quote]
insemneaza raspunsul de fapt....Pe ele trebuie sa se bazeze credinta...Asa trebuie , dar...nu mereu se si intampla, din nefericire....

[Mihnea Dragomir]

Primul pas în direcţia relativismului este ideea că adevărul nu este obiectiv. O asemenea ciudăţenie, cum că adevărul nu e ceva în afara noastră, ci zace între urechile nostre e relativ nouă în istoria filozofiei. Marele pericol este că de la relativismul doctrinar se ajunge în mod necesar la relativismul moral, fiindcă morala este mereu emergentă ideilor. Va să zică: dumneata ai adevărul dumitale şi eu am adevărul meu. Prin urmare, faptul că hoţia este un lucru rău poate să fie adevărat la dumneata, dar nu şi la mine. Deja de astăzi vedem cum sunt dezincriminate: pruncuciderea, preacurvia şi sodomia. Mâine va fi dezincriminată eutanasia, iar poimâine hoţia. Deja codul penal, care încă mai incriminează hoţia, e valabil numai pentru căţei. Dar asta e, deja, altă poveste.

[Traditie1]

Într-adevăr, relativismul, ideea că nu ar exista adevăr obiectiv, este absurdă. E ca şi cum ai spune că nimic nu există, nici tu care gândeşti aceasta.



Sunt multe astfel de capcane în calea adevăratei cunoaşteri şi poate că cele mai multe au cauze morale: omul caută să-şi justifice nişte patimi, adoptă nişte idei confortabile şi astfel cade din ascensiunea căutării. Lipsa de obiectivitate nu e atât de naivă cum am crede.


O altă capcană este negarea unei existenţe absolute şi a unui infinit ne-fizic, specifică ateilor. Prin aceasta ei se închid cunoaşterii realităţii în totalitatea ei, limitându-se la cercetarea lumii fizice, care reprezintă o porţiune infimă şi anostă a existenţei.

Căutarea adevărului nu reprezintă o ambiţie pătimaşă ci e dorinţa de a te uni cu Dumnezeu tot mai mult. Dumnezeu fiind infinit, şi ascensiunea în cunoaştere e infinită. Acesta e tocmai scopul creării omului, cunoaşterea.

Iubirea e şi ea cunoaştere. Sunt mai multe sensuri ale cuvântului iubire: bunătate, atracţie, apreciere şi nici unul nu e bazat pe porniri iraţionale ci e urmarea unei iluminări. Bunătatea e rezultatul înţelegerii valorii fiinţei umane şi a beneficiului sentimentelor bune. Atracţia şi aprecierea sunt rezultatul cunoaşterii fiinţei dorite/apreciate.


Credinţa într-un Dumnezeu personal, raţional, revelat, Care se descoperă omului nu numai că e singura care face posibilă conservarea facultăţilor noastre raţionale şi afective (alte credinţe, într-un dumnezeu impersonal, duc la depersonalizarea adepţilor) dar ea ne scuteşte şi de căutări zadarnice în noianul de teorii şi religii care s-au vânturat pe pământ de-a lungul vremii sau în gândurile care ne trec prin minte. Noi nu trebuie să căutăm adevărul în lume, nici în noi înşine (adică nu suntem noi Dumnezeu, cum spus cineva mai sus cu naivitate) ci la Dumnezeu. El ne dă să cunoaştem şi să înţelegem cele ce ne sunt necesare, atunci când ştie El. De aceea singura noastră grijă în această căutare e să nu credem ceva fals.

Ontologia, o ramură a filozofiei, se ocupă cu distingerea între realitate şi aparenţă. Apofatismul reprezintă efortul de dezbrăcare a minţii de conceptele despre Dumnezeu, pentru a baza cunoaşterea noastră doar pe ceea ce este experimentat direct, nu bazat pe idei luate din exterior.


Însă cunoaşterea nu poate fi separată de ascultare, de aspectul legăturii noastre cu Dumnezeu. Golirea minţii de concepte există şi în alte culturi (în cele extrem-orientale), dar pentru că lipseşte conştiinţa unui Dumnezeu personal şi a gravităţii păcatului nu se poate pătrunde în profunzimea lucrurilor, totul se reduce la exerciţii mintale cu efect depersonalizant, având ca scop golirea minţii de gânduri. Practicile orientale şi catolice ale meditaţiei sunt foarte periculoase, la fel practica golirii minţii, ducând la tulburări grave ale funcţiilor mintale. Apofatismul nu înseamnă golirea minţii de gânduri ci depăşirea unor prejudecăţi.

[Pippo_]

În prealabil postat de Traditie1

Noi nu trebuie să căutăm adevărul în lume, nici în noi înşine (adică nu suntem noi Dumnezeu, cum spus cineva mai sus cu naivitate) ci la Dumnezeu.

Pentru a cauta adevarul la Dumnezeu, trebuie intai sa intelegem cat de cat ce este Dumnezeu, lucru care implica cautarea atat in lume cat si in noi insine. Evident este exclus faptul ca noi asa cum suntem am putea fi Dumnezeu, deoarece, considerand ca Dumnezeu e perfect, noi suntem extrem de deformati. Cel putin deocamdata.

Intr-o iarna extrem de geroasa,in urma unei avalanse, 2 amici raman inzapeziti pe munte.Dupa cateva ore, cand erau aproape inghetati,apare in fatza lor la cativa metri, un caine Saint-Bernard cu butoiasul de rom la gat.
Primul dintre amici spune exaltat:
-Uitee ,vine cel mai bun prieten al omului!
Celalalt continua:
-Daaaa si ce caine mare il aduce!
Deci adevarul este unul singur : venea un caine Saint -Bernard cu butoiasul de rom la gat.

Deci realitatea obiectiva este raportata la fiecare individ in parte, desi ADEVARUL RAMANE INCONTESTABIL, UNUL SINGUR!

[Pippo_]

În prealabil postat de Melissa

Deci realitatea obiectiva este raportata la fiecare individ in parte, desi ADEVARUL RAMANE INCONTESTABIL, UNUL SINGUR!

Realitatea obiectiva devinde subiectiva datorita greselilor noastre, datorita punctului de vedere relativ pe care il are fiecare. Pe pamant, cat timp dispunem de constiinta omului comun, totul este relativ. Doar devenind sfant si constientizand corect intregul si lumea, se obtine o viziune 100% obiectiva asupra lumii. Dar Adevarul este obiectiv, este unul singur. Noi suntem subiectivi, si cu problema asta trebuie sa ne confruntam si sa o invingem, sa o corectam, pentru a deveni 100% obiectivi si sfinti.

[calator prin ploaie]

uite....aici era articolul pt care m-ai incriminat inutil :http:// bluria,com/despre-adevar

[Heurtebise]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Primul pas în direcţia relativismului este ideea că adevărul nu este obiectiv. O asemenea ciudăţenie, cum că adevărul nu e ceva în afara noastră, ci zace între urechile nostre e relativ nouă în istoria filozofiei. Marele pericol este că de la relativismul doctrinar se ajunge în mod necesar la relativismul moral, fiindcă morala este mereu emergentă ideilor. Va să zică: dumneata ai adevărul dumitale şi eu am adevărul meu. Prin urmare, faptul că hoţia este un lucru rău poate să fie adevărat la dumneata, dar nu şi la mine. Deja de astăzi vedem cum sunt dezincriminate: pruncuciderea, preacurvia şi sodomia. Mâine va fi dezincriminată eutanasia, iar poimâine hoţia. Deja codul penal, care încă mai incriminează hoţia, e valabil numai pentru căţei. Dar asta e, deja, altă poveste.

Asa este. De la atata relativizare ajungi sa nu mai fii sigur de nimic si chiar sa fii de acord cu pruncuciderea, preacurvia si sodomia(ca sa raman pe exemplele tale) pentru ca pacatele astea sunt ambalate cu alte denumiri si in urechile noastre proaste suna corect si valoros; in timp ce tu vorbesti de pruncucidere, altii vorbesc despre dreptul si libertatea femeilor de a avorta.