Dumnezeu este iubire

[Ana-Maria N]

‘ Fiecare dintre cele doua momente, simtirea harului si pierderea lui, are menirea sa-l fereasca pe om (daca el adopta starea cuvenita, de smerenie, in primul caz; de bucurie si nadejde, in al doilea) de primejdia pe care o reprezinta celalalt, adica de mandrie si, respectiv, de deznadejde. Pierzand harul, care este simtit ca sprijin si pavaza dumnezeiasca resimtita de om nu doar ca abandonare din partea lui Dumnezeu, ci si ca o cadere a lui in puterea demonilor si a lucrarii lor.

Parasirea povatuitoare aduce sufletului intristare multa; de asemenea, o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere.

Dar parasirea in sens de lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie. Parasirea ca pedeapsa este, de fapt, lasarea omului in voia patimilor si in puterea vrasmasilor.
Dumnezeu nu este raspunzator pentru aceasta si nu El este Cel care-l pedepseste pe om; parasindu-l pe cel care L-a parasit, El nu face decat sa-i respecte libertatea.

Omul insusi se plaseaza intr-o stare in care pierde sprijinul si ajutorul lui Dumnezeu si se preda patimilor ’