În prealabil postat de tricesimusquintus
În ce privește parabola cu Lazăr și bogatul, este o parabolă, și nu poate fi făcută să spună mai mult decât concluzia ei. În orice parabolă, nu toate elementele sunt semnificative teologic. Unele pot avea o valoare pur literară. Din pilda lui Iotam, de exemplu, nu învățăm că plantele posedă capacitatea de a comunica logic (Jud. 9,8-15), la fel cum din parabola ispravnicului necredincios (Luca 16,1-8) nu învățăm să urmăm exemplul lui de a fura de la patron, în speranța de a mai fi și lăudați pentru asta!
Tot așa, din pilda bogatului și a săracului Lazăr, nu învățăm că morții își primesc plata imediat după moarte, nici că drepții sunt duși de îngeri în „sânul lui Avraam” (Evrei 11,39-40), iar păcătoșii s-ar duce direct în gheenă. Să nu uităm că Apocalipsa 20 ne învață că la venirea lui Iisus va începe o judecată universală, când cei pierduți vor fi judecați și, la sfârșitul celor 1.000 de ani, vor fi înviați (a doua înviere) pentru pedeapsa veșnică. Nimeni nu primește răsplata imediat după moarte! La moarte ne ducem în țărână, fiindcă țărână suntem. Iar duhul de viață (suflarea de viață), pe care a suflat-o El în nările omului, se duce la Dumnezeu (metaforic vorbind). Nici măcar înțeleptul Solomon nu putea spune dacă se duce în sus sau în jos, și nici nu contează unde și cum, pentru că această „suflare de viață” nu este conștiința (eul, conștientul) omului, ci o referire metaforică la viața noastră care depinde numai de Dumnezeu. În noi înșine nu avem nimic „dumnezeiesc” care să supraviețuiască. Totul se descompune, totul se împrăștie, nu mai există nici gând, nici sentiment, și așa este cel mai bine, până la judecată și până la prima și a doua înviere.
Nu v-ați întrebat niciodată, de ce apostolul Pavel nu-i îndeamnă pe creștini să se consoleze cu ideea "nemuririi sufletului", ci cu făgăduința învierii (1 Tes. 4)?
|