Ispita !

[George.m]

Mi-a placut tare mult cand Parintele Arsenie Papacioc, intrebat fiind Ce ne facem cu dracul?, a raspuns printr-o intrebare: Ce ne facem fara dracul?
Ridica ispitele, spunea Sfantul Antonie cel Mare, si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

[George.m]

Ar fi bine sa avem constiinta ca, odata cu ispitele, asupra noastra se revarsa harul lui Dumnezeu, cu ajutorul caruia le putem invinge.
Adam, de exemplu, in vremea ispitirii era plin de har. Ispita i-a fost prilej de a conlucra cu Dumnezeu pentru biruirea ei, de a se apropia de Acesta, de a creste spiritual. Iar caderea in pacat a fost dovada refuzului sau de a colabora cu Dumnezeu. In zadar s-a dezvinovatit, pentru ca nu ispita a fost motivul caderii lui, ci uitarea de Dumnezeu.

Daca nu vom face apel la ajutorul lui Hristos in vremea ispitirii noastre, vom fi pierduti; ne vom cufunda in tot felul de pacate.

[George.m]

"Cand voiesti sa pui inceput unei lucrari bune, pregateste-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta si sa nu te indoiesti de adevar. Caci e un obicei al vrasmasului ca, atunci cand vede pe cineva incepand cu credinta fierbinte o buna vietuire, sa-i aduca in cale ispite felurite si infricosatoare, ca, venind prin aceasta la frica, sa-si raceasca hotararea lui cea buna si sa nu mai aiba o ravna fierbinte de a se apuca de lucrarea placuta lui Dumnezeu.

Nu pentru ca vrasmasul are o astfel de putere (caci altfel n-ar mai putea nimeni sa faca vreodata binele), ci i se ingaduie de Dumnezeu, cum am invatat din cazul dreptului Iov. Deci tu pregateste-te sa intampini cu barbatie ispitele aduse in calea virtutilor si apoi apuca-te de lucrarea lor. Iar daca nu te pregatesti de mai inainte spre intampinarea ispitelor, retine-te de la lucarea virtutilor" (Sfantul Isaac Sirul).

[George.m]

"Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sarguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte incercata. De aceea ingaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de sus si lasa ca pacea gandurilor sa fie tulburata de duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada aplecarea sufletului, cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului si Binefactorului lui, sau simtirii lumii si lunecusului in placeri?

Pe urma, sau le da har indoit, celor ce sporesc in dragostea Lui, sau ii biciuieste cu aceste ispite si necazuri pe cei lipsiti de lucruri, pana ce vor castiga neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice si vor spala prin lacrimi amaraciunea de pe urma placerilor venite de la ele" (Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre cunostinta).

[Mihnea Dragomir]

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?

Când întârziem asupra unor situri pe care nici nu ar fi trebuit să le deschidem, suntem asemenea Evei, singură în faţa pomului interzis. Şarpele va veni negreşit, că ăsta e jobul lui. Când venim noaptea acasă, la ore târzii, după un şpriţ prelungit sau o discotecă, suntem asemenea Evei. Când intrăm într-un cazinou, nu, nu ca să jucăm banii copiilor noştri, ci doar ca să ne uităm, suntem asemenea Evei, într-un loc în care nu ar trebui să fim. Când acceptăm invitaţia a doi sau trei eretici de a merge împreună la o "sesiune de studiu biblic", noi neavând suficientă pregătire apologetică şi nefiind de curând întăriţi de Sf Taină care asigură scutul credinţei, suntem asemenea Evei.

Vedeţi, deci, cât de puţin ne-am schimbat !

[cristiboss56]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?Bun , si ce este de facut ?

Când întârziem asupra unor situri pe care nici nu ar fi trebuit să le deschidem, suntem asemenea Evei, singură în faţa pomului interzis. Şarpele va veni negreşit, că ăsta e jobul lui. Când venim noaptea acasă, la ore târzii, după un şpriţ prelungit sau o discotecă, suntem asemenea Evei. Când intrăm într-un cazinou, nu, nu ca să jucăm banii copiilor noştri, ci doar ca să ne uităm, suntem asemenea Evei, într-un loc în care nu ar trebui să fim. Când acceptăm invitaţia a doi sau trei eretici de a merge împreună la o "sesiune de studiu biblic", noi neavând suficientă pregătire apologetică şi nefiind de curând întăriţi de Sf Taină care asigură scutul credinţei, suntem asemenea Evei.

Vedeţi, deci, cât de puţin ne-am schimbat !

Bun , si ce este de facut ?

[Mihnea Dragomir]

Iubiţilor, să nu ne amăgim singuri ! De câte ori omul face vreo faptă meritorie, primul pas este făcut de Dumnezeu, prin persoana Spiritului Sfânt. El este Acela care îl inspiră pe om, El îi dă impulsul, şi tot El îi dă tăria. La asta ne referim, în fond, când Îi cerem să reverse harurile lucrătoare. Noi nici măcar un gând bun nu am putea gândi prin simpla forţă naturală. Spunem că "am făcut un bine", dar, de fapt, ce s-a petrecut ? Dumnezeu a operat în noi, ca să operăm noi. Asta înţelegeau Sfinţii de demult când spuneau "de la El (=Dumnezeu Apărătorul) ne vine şi voinţa, şi putinţa". Dar cineva ar putea spune: "bine, dar harurile acestea nu vin oare la cererea noastră, nu vin ca urmare a rugăciunilor noastre, Liturghiilor şi altor Taine şi Ierurgii prin care le chemăm ?" Ei bine, nu ! Fiindcă nu harul vine la cererea omului, ci harul însuşi ne face să îl cerem. Deci, toate faptele bune ale omului, toate situaţiile în care el are merit, sunt conlucrare între Dumnezeu şi om. Dar primul pas îl face Dumnezeu, chiar dacă El e aşa de discret încât ni se pare că noi l-am făcut.

Dar invers ? Când omul pierde harul, ori când nu ajunge până acolo, dar se îmbolnăveşte legătura dintre el şi Domnul, atunci cine face primul pas ? El, sau adversarul său ? Ei bine, în acest caz răspunsul meu acesta este: de câte ori omul, care îşi redobândise Graţia Sfinţitoare prin Botez ori prin Spovadă cade din nou, avem tot o conlucrare, de astă dată între el şi diavol. Dar primul pas îl face el, omul. Diavolul e un simplu profitor, misiunea lui e să ne adâncească şi mai mult în noroi, că speră şi el: să murim în această stare, ca să fim ai lui timp de o eternitate. Dar, să nu aruncăm vina pe acest animal: vina păcatului este a noastră, autorii păcatului noi suntem. "El a început !" spun unii, procedând asemenea copiilor de grădiniţă. "El m-a ispitit!". Şi au dreptate. Dar ispita nu are tărie, nu ajunge a fi irezistibilă decât în urma slăbiciunilor noastre şi păcatelor anterioare.

Prin urmare, a-l deroba pe om de răspunderea păcatului, a nu vedea că, în binomul tragic "om-diavol", omul e vioara întâi şi diavolul doar sufleurul, abia aceasta este alunecare: înseamnă a-l priva pe om de răspunderea vieţii lui şi, în final, de liber-arbitrul cu care l-a înzestrat Creatorul.

[George.m]

Evagrie Ponticul, in Capete despre deosebirea gandurilor (Filocalia 1) arata ca "dintre necuratii draci, unii il ispitesc pe om, ca om, iar altii il tulbura pe om ca pe un dobitoc necuvantator.

Cei dintai apropiindu-se ne furiseaza ganduri de slava desarta, sau de mandrie, sau de pisma, sau de invinuire, care nu se ating de niciunul din dobitoace. Cei de-al doilea insa, aprind in trup manie si pofta inafara de fire. Acestea le avem indeobste cu dobitoacele, fiind ascunse insa sub firea cea cuvantatoare.

De aceea zice Duhul Sfant catre cei ce cad in gandurile omenesti: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Preainalt, toti; iar voi ca niste oameni muriti si ca orisicare dintre capetenii cadeti (Ps. 82,6-7). Iar catre cei starniti dobitoceste zice: Nu fiti cum e calul sau mularul, la care nu este intelepciune, ci trebuie sa strangi cu zabala si cu frau falcile lor, caci nu se apropie de tine - (Ps. 32,9)."

[penticostalul]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?

Când întârziem asupra unor situri pe care nici nu ar fi trebuit să le deschidem, suntem asemenea Evei, singură în faţa pomului interzis. Şarpele va veni negreşit, că ăsta e jobul lui. Când venim noaptea acasă, la ore târzii, după un şpriţ prelungit sau o discotecă, suntem asemenea Evei. Când intrăm într-un cazinou, nu, nu ca să jucăm banii copiilor noştri, ci doar ca să ne uităm, suntem asemenea Evei, într-un loc în care nu ar trebui să fim. Când acceptăm invitaţia a doi sau trei eretici de a merge împreună la o "sesiune de studiu biblic", noi neavând suficientă pregătire apologetică şi nefiind de curând întăriţi de Sf Taină care asigură scutul credinţei, suntem asemenea Evei.

Vedeţi, deci, cât de puţin ne-am schimbat !

Dumneavoastra de dragul sublinierii unui adevar (nu merge in locurile unde poti fi ispitit!) incercati sa contraziceti dinamica ispita-pacat.

Invatatura pe care o putem extrage din postarea dumneavoastra este:
- sa ne ferim de locurile in care putem fi ispititi: o discoteca, o biserica eretica (greco-catolica, de exemplu), un cazinou sau un alt local rau famat. Sunt de acord, este o invatatura buna.

Dar aceasta nu desfiinteaza dinamica pacatului descrisa in Iacov 1:14,15
Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa.
Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.

Ideea este ca poti fi ispitit chiar daca nu te duci in locuri rau famate.
Poti fi ispitit si in timpul slujbei dintr-o biserica ne-eretica (ortodoxa sau lutherana, de exemplu )
Ispita vine prin intermediul simturilor noastre. Ispita nu este pacat.
Exista un timp clar delimitat intre ispita si pacat: momentele in care omul este atras si momit. Daca omul in loc sa respinga, raspunde ispitei si cocheteaza cu ea, atunci pofta zamisleste. Acest verb, a zamisli, este foarte interesant in acest context. Este timpul in care se concepe si se da nastere unui copil. „Copilul” pe care pofta il zamisleste este pactul.
El va aparea daca omul nu respinge (cat mai repede) ispita.

[George.m]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Noi avem o imagine inversată în privinţa ispitei. Noi credem în secvenţa: "mai întâi ispita, pe urmă păcatul", astfel transformând, în mod eronat, ispita în cauză a păcatului. În realitate, Ispititorul nu este decât complicele nostru. Cauza păcatului suntem noi înşine. Ispita nu vine fără ceva care să o favorizeze. Să ne amintim Păcatul Strămoşesc, paradigmă a oricărui păcat. Dezastrul nu începe odată cu ispitirea Evei de către Şarpe. Dezastrul începe cu o secvenţă mai devreme: Eva se plasează, mai întâi, într-o situaţie periculoasă. La început, o vedem pe Eva singură în faţa pomului interzis. Şarpele vine DUPĂ aceea. Ispita e favorizată mereu de noi: Eva se afla într-un loc în care nu trebuia să se afle. Noi, de câte ori ne plasăm în situaţii periculoase, ca apoi să aruncăm vina pe ecuaţia "păcat = ispită plus slăbiciune", ori chiar, reducând la zero slăbiciunea, pe ecuaţia "păcat = ispită", aşa cum a făcut Eva, care a dat vina pe Şarpe ?

Sustineti o idee foarte interesanta.
Insa, daca spunem ca ispita premerge pacatului, nu trebuie sa afirmam ca, prin ispita, omul e constrans sa pacatuiasca.

Ispitit fiind, omul e tentat sa aleaga moartea, dar nu obligat. Diavolul propune, dar nu dispune.
As ridica, in cazul ispitei, problema dialogului. Cu cine voim sa stam de vorba: cu Dumnezeu sau cu diavolul? Cel mai bine ar fi fost ca Eva sa nu stea de vorba cu demonul. Nu a gresit situandu-se in apropierea pomului "oprit", ci a gresit incetand a mai vorbi cu Dumnezeu, stand la taifas cu ispititorul.

Sfintii Parinti, in scrierile lor, ne indeamna sa respingem atacul diavolului inca dintru inceput, sa nu intram in vorba cu el, sa nu gustam "momelile" lui. Asta, pentru ca riscam sa fim pacaliti, sa fim dusi in ispita, asemenea Evei. Noi nu avem puterea de a ne lua la tranta cu diavolul, intrucat suntem slabi. Insa il va birui Hristos, daca Il vom chema intotdeauna, daca nu vom inceta sa dialogam cu El.

Personal, nu socotesc ispita a fi cauza a pacatului, ci vointa libera a omului. Sau, asa cum bine ati spus, cauza pacatului suntem noi insine.