De ce suntem singuri?

[George.m]

Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi?
De ma voi sui in cer, Tu acolo esti.
De ma voi cobori in iad, de fata esti.
De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta (Ps.138, 7-10).

Sentimentul singuratatii devine cu atat mai presant cu cat ne indepartam mai mult de Dumnezeu. Cumva, ne adancim in singuratate pe masura ce ne afundam in tot felul de pacate, intorcandu-I spatele Celui ce ne iubeste.
Ciudat e faptul ca noi alegem sa fugim de Dumnezeu si tot noi ne plangem de singuratate.

În prealabil postat de George.m

Ciudat e faptul ca noi alegem sa fugim de Dumnezeu si tot noi ne plangem de singuratate.

Parintele Paisie Aghioritul (vol. 5, Patimi si virtuti) spune ca in aceasta situatie intram sub actiunea legilor duhovnicesti, care exact asa functioneaza: fugim apoi resimtim consecinta si (ne) plangem.
Sentimentul apasator de singuratate imi pare un semn, catre constiinta noastra neglijenta, al indepartarii noastre de Dumnezeu, asa cum dealtfel ai spus.
Un indicator cert al indepartarii de Dumnezeu este si anxietatea care insoteste mai mereu sentimentul de singuratate (nelinistea, frica resimtita ca fiind fara motiv, o apasare aproape permanenta care poate fi presarata si cu pusee de panica).
Apropierea de Dumnezeu prin tot ce ne ofera Biserica (de la slujbe si Sfintele Taine pana la indemnul permanent la rugaciune - pe care o practicam in comuniune in Biserica sau/si singuri in "camara" noastra) amelioreaza apoi vindeca si sentimentul de singuratate si anxietatea.
Evlavia, frica de Dumnezeu taie celelalte frici, prin harul Domnului.
Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Amin.