Efectele medicale ale rugaciunii

[Mosh-Neagu]

Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să intrăm şi la sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în manifestarea sentimentului religios.
Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940-1944, a urmărit îndeaproape efectele fiziologice şi curative asupra celor ce se roagă.
Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.
Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dezvoltarea simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte, sentimentul religios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că ignoră să-şi dezvolte simţul religios (sacru), care influenţează mult mai mult personalitatea individului decât raţiunea.
Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiritului uman spre Creatorul lumii.
În general, rugăciunea este un spirit de durere, un strigăt de ajutor. Este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumuseţea absolută, Tatăl şi Mântuitorul nostru.
Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.
În sensul ei cel mai adevărat, Rugăciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea obscură a inteligenţei. Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la sfinţii creştini, care timp de 20 de veacuri au iniţiat lumea în viaţa religioasă.
Creştinismul L-a adus pe Dumnezeu la îndemâna tuturor. I-a dat înfăţişare, L-a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.
În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât intelectual .Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot reprezenta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.
Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă sau gând. Sf. Aloisiu spunea: “Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu, Tatăl nostru”.
Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem linişte în suflet. Echilibrul fizic şi psihic este greu de obţinut în învălmăşeala şi zgomotul oraşului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care putem găsi condiţii prielnice pentru liniştea interioară.
Numai când devine un obicei, rugăciunea influenţează cu adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Ea trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă, un fel de a trăi.
Efectul rugăciunii se produce în mod imperceptibil, insesizabil. Foarte puţini oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciunea îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupului într-un fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.
Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dezvăluie calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frecventă, influenţa este foarte clară. Ea constă întru-un fel de transformare mintală şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv şi adeseori insesizabil. S-ar putea spune că rugăciunea aprinde în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină, omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.
Rugăciunea îl stabileşte într-un echilibru de modestie, umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide sufletul şi este gata să primească împărăţia harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţeleasă în acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activitatea morală, o putere mai mare de a suporta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia, calomnia, boala şi moartea.
Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfortare a personalităţii, uneori chiar naşterea eroismului.
Echilibrul cauzat de rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciunea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.
Rugăciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Contactul cu Dumnezeu imprimă în sufletul omului pacea, care apoi radiază din el şi se difuzează pretutindeni.
Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afectiv, se obţine vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S-au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonială. Efectul se produce aproape totdeauna în acelaşi chip, la început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repară.
Miracolul este caracterizat printr-o rapidă accelerare a proceselor de vindecare.
Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru ca fenomenele de vindecare să se producă. Dar totdeauna să fie lângă el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi intensitatea rugăciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta. De asemenea, marele savant recomandă că nu trebuie să facem din rugăciune o doză de calmant sau remediu contra fricii de suferinţă, boală sau moarte.
În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că marile civilizaţii s-au dezvoltat datorită simţului sacru şi au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui fenomen, simţul moral dispare la scurt timp după dispariţia simţului sacru, omul aflând-se atunci într-o stare de mare primejdie.
Simţul sacrului s-ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen, iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei. Cu alte cuvinte, rugăciunea este o funcţie normală a corpului şi sufletului nostru.
S-a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă, superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască viaţa celui bolnav.
Regulile de igienă biologică, alimentară, morală şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din această religie cea mai vestită ştiinţă. Profitând de această ştiinţă, medicii ar putea reda permanent bolnavilor puterile pierdute.
Electrofiziologii Redkin şi Hikley susţin că forţa rugăciunii constă în declanşarea unor biocurenţi electrici, demonstrând că boala este o manifestare bioelectrică, iar greşelile de comportament moral aduc modificări mecanice, chimice şi fiziologice, modificări ce au la origine biocurenţii gândului opţiunilor omeneşti. De asemenea, electrofiziologia a descoperit că biocurenţii se pot crea şi înmulţi prin exerciţiu religios, făcându-i să acţioneze în fiecare celulă, în fiecare neuron. Austeritatea religioasă se dovedeşte, astfel, o metodă de prevenire şi tratament al bolilor din punct de vedere electrofiziologic. IUBIREA, pe care a predicat-o Iisus şi care implică spălarea picioarelor, servirea aproapelui, devotamentul, e un generator de biocurenţi. Prin activitatea de rugăciune, bioelectricitatea umană nu se concentrează numai într-o porţiune a scoarţei cerebrale, ci se difuzează peste tot în organism.
Efectele rugăciunii şi intervenţia divinităţii nu se produc decât după ce omul s-a rugat cu stăruinţă, până la completa purificare a trupului şi sufletului. Cu ajutorul rugăciunii, celulele omului şi fiziologia lor intră în substratul divin al vieţii. Stimulul rugăciunii, odată ajuns în neuron, se propagă prin circuite neuronale corticale şi subcorticale, iar de acolo se comunică întregului ansamblu fiziologic.
Boala este în cele mai multe cazuri urmarea încălcării legilor firii. În acest sens ni se spune în Biblie: “Inima omului este nespus de înşelătoare şi rea, cine poate s-o cunoască?”
Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, reaşezând toate celulele şi funcţiile corpului în faţa Puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obţinem “odihnă” şi refacere. Totul se petrece în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu l-ar asculta pe om şi i-ar da răspuns.
“Rugaţi-vă neîncetat”. (I Tesal. 5, 17)
“Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în Scriptură.
Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare şi tămăduitoare

*********************Sursa: http://www.oocities.org/indrumar/cap02b1.html

Ai lipsit ceva Mosule,dar ai adus numai bine in traista ta.Sa-ti dau si eu o mana de ajutor,cu ce am prin desaga mea pestrita,desi este greu de spus ceva dupa ce ai postat tu.Bafta batrine :)


"Doamne, învaţă-ne cum să ne rugăm!" – cunt cuvintele Apostolilor, care sunt dornici de rugăciune, resimt asta ca o nevoie adâncă, profundă, pe care nu ar trebui să ne-o înăbuşim nici noi, aşa cum facem acum, prinşi in problemele vieţii. Iisus le-a dat lor ca model rugăciunea Tatăl nostru, care e, după formă, o rugăciune colectivă. Noi suntem cu toţii fii ai Tatălui ceresc şi îi aducem slavă Acestuia, recunoscându-I Pronia: "facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ". Cerem apoi hrană pământească: "pâinea noastră cea de toate zilele". Această cerinţă ar fi una elementară, de aceea e aşezată înaintea acelei cerinţe spirituale, care ar fi mult mai importantă: "şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri" . Scopul oricărui creştin este mântuirea şi desăvârşirea. Aceasta e şi partea finală a Rugăciunii Domneşti: "ne mântuieşte de cel rău". Aşadar, rugăciunea cuprinde în sine întreaga fiinţă a omului: biologică, socială – omul în comuniune cu ceilalţi – şi sufletească, spirituală – mântuirea.

În literatura filocalică şi ascetică creştină, se vorbeşte de nous ca fiind spirit, principiul tuturor funcţiilor inteligenţei: gândirea, reflexia, judecata, discernământul. Prin intermediul nousului, omul are posibilitatea de a trancende, pentru că nousul este chipul lui Dumnezeu în om. Acesta poate fi acoperit sau murdărit de păcat, însă rămâne divin, nu prin natură, ci prin posibilitatea îndumnezeirii prin har. Rugăciunea nu e un simplu act uman, ci şi o participare divină. Rugăciunea primeşte astfel putere, fiindcă Duhul se roagă împreună cu noi şi pentru noi .( Romani 8, 26).

Rugăciunea adevărată, plăcută lui Dumnezeu se face în "duh şi în adevăr", adică sincer şi dezinteresat, din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Rugăciunea individuală e dublată dacă omul îşi apleacă genunchii în faţa altarului Bisericii, participând în mod activ la slujbele ei, după cuvintele Mântuitorului care zice că atunci când se strâng mai mulţi şi îi cer un lucru lui Dumnezeu, Acesta le îndeplineşte cererile. Rugăciunea personală e însoţită şi de cea a preotului, ca reprezentant al Împărăţiei divine şi nu ne e nouă în măsură să îi judecăm pe slujitorii lui Dumnezeu. Cum zice şi Sf.Apostol Pavel: fiecare să lucreze cu frică şi cutremur, la mântuirea proprie.

Puterea rugăciunii, animată de credinţă, iubire şi nădejde şi-a dovedit eficienţa terapeutică, atât asupra sufletului, cât şi asupra trupului. Cazul femeii cananience, al sutaşului, al părintelui ce avea fiul demonizat nu sunt singurele care demonstrează puterea terapeutică a rugăciunii pentru altul.Referindu-se la aspectul moral al rugăciunii, Sf.Ioan Gură de Aur arată că "atâta putere şi tărie are rugăciunea, încât ninivitenii care trăiseră toată viaţa lor în fapte rele şi de ruşine, s-au schimbat îndată când a intrat in cetate rugăciunea şi a adus o dată cu ea castitatea, dreptatea, prietenia, unirea, grija de săraci şi toate bunătăţile."

Trebuie să înţelegem prin rugăciune nu o simplă recitare maşinală de formule, ci o înălţare mistică. Această stare psihologică nu e intelectuală. Ea nu poate fi înţeleasă de filosofi şi de oamenii de ştiinţă, şi de aceea le este inaccesibilă...".Dacă e făcută în mod sincer, prin lepădare de sine şi iubire jertfelnică pentru celălalt, însoţită de post, rugăciunea poate face minuni. Postul, practicat alături de rugăciunea intensă, e mult mai benefic sănătăţii decât postul practicat doar ca simplă abţinere de la anumite mâncăruri. Dar numai cel ce se roagă cu adevărat simte şi înţelege acest adevăr.

Paul Evdokimov, un important teolog contemporan, afirmă că nu e suficient să avem rugaciunea, ci să fim rugăciune. Una din principalele imagini din catacombele creştine era oranta, sau femeia în rugăciune, iar adevărata rugăciune înseamnă înălţare spirituală.Părintele Ilie Cleopa atrăgea atenţia asupra treptelor rugăciunii. Primul nivel ar fi rugăciunea cu buzele, apoi cu gândul, cu mintea şi culminând cu rugăciunea inimii, practică obişnuită a călugărilor şi a celor înălţaţi sufleteşte. Această rugăciune mai e numită şi Rugăciunea lui Iisus şi presupune coborârea minţii în inimă, pătrunderea adevărurilor dumnezeieşi cu inima, cu latura afectivă. Acest fel de rugăciune presupune şi un ritm al respiraţiei ce acordează trupul la suflet. Însă, pentru a ajunge la acest nivel al rugăciunii – şi aici poate fi vorba şi de o performanţă, după cum zicea Apostolul Pavel că suntem atleţii lui Hristos – e necesară o practică îndelungată şi constantă, făcută în iubire de Dumnezeu şi de aproapele, şi nu spre slavă deşartă şi orgoliu.

Fiecare din noi ar trebui să ţină strânsă legătura cu Creatorul nostru, să comunicăm cu Tatăl nostru prin tot ceea ce facem, aşa cum îi sfătuieşte Pavel pe Coloseni: "Orice faceţi, în numele Domnului să faceţi"(Coloseni 3,17). În acest fel, întreaga noastră viaţă devine rugăciune.

[Florin-Ionut]

Dacă păcatul atrage boala, atunci ar fi logic să ne însănătoşim rugîndu-ne. Ambele în chip natural, firesc.

În prealabil postat de Florin-Ionut

Dacă păcatul atrage boala, atunci ar fi logic să ne însănătoşim rugîndu-ne. Ambele în chip natural, firesc.

Corecta observatie si cu asta s-ar cam deschide Cutia Pandorei.Din ce am vazut,marea majoritatea dintre noi folosim formule fixe,mecanic spuse,unde textul este perceput aprope ca o incantatie.Nu sunt convins ca rugaciunea,asa cum este ea inteleasa in prezent,este efectiv o rugaciune.Umilinta lipseste,detasarea de ce ese lumesc este aproape imposibila,iar corpusul este format,din ce am inteles din mai multe discutii cu credinciosi din mai multe confesiuni,din cereri si eventual rugaciuni de mijlocire.De lauda foarte rar.Cumva a cam intrat pragmatismul in rugaciune,fiecare se roaga pentru ce il arde pe el.Complet opus adica la cum se ruga Hristos.

Cum poti sa te rogi Celui de Sus cand ne gandim ,,Sa vezi ce-i fac aluia la munca".Daca ar veni cineva la dvs cu o rugaminte,v-ar placea ca in timp ce va roaga sa se uite si pe geam,sa-l mai injure pe unu,sau sa sara la alt subiect?Banuiesc ca nu.Cati oameni se mai pot detasa de aspectele lumesti ca sa se roage-n Duh si Adevar?Sunt cuvinte care,ca semnificatie,ne depasesc la ora asta.

Noi credem ca ne rugam,in realitate cred ca mai sunt putini capabili de asa ceva pentru ca rugaciunea transforma,metamorfozeaza omul,smulge ce este rau in el.Acest efect nu prea se mai vede.O simpla comparatie cu modul cum se rugau cei in vremea Apostolilor si ne trimite direct la dat cu sapa ipocriziei in pamintul credintei inghetate.Ce am spus nu este o regula generala dar am observat/auzit asta din ce in ce mai des.Ma pun pe mine-n capul listei infamiei :)

[iana]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Umilinta lipseste,detasarea de ce ese lumesc este aproape imposibila,iar corpusul este format,din ce am inteles din mai multe discutii cu credinciosi din mai multe confesiuni,din cereri si eventual rugaciuni de mijlocire.De lauda foarte rar.Cumva a cam intrat pragmatismul in rugaciune,fiecare se roaga pentru ce il arde pe el.Complet opus adica la cum se ruga Hristos.

Avem multe rugaciuni de lauda: acatistele, paraclisele - practic aproape fiecare sfant are inchinat un acatist si foarte multi au inchinate si paraclise.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Dacă păcatul atrage boala, atunci ar fi logic să ne însănătoşim rugîndu-ne. Ambele în chip natural, firesc.

Folosind rugaciunile oranduite de Biserica Ortodoxa , cele lasate de Sfintii Parinti , cele tiparite de B.O.R. in cartile binecunoscute ce au binecuvantare , iar rugaciunea libera poate fi rostita apoi cat dorim , dar rugaciunea Lui Iisus este cea mai la indemana , si despre care am vorbit de N ori aici ! Si la rugaciune putem fi " urechisti " sau " notisti " , dar pentru a nu aluneca precum sectarii , e bine a cunoaste cat de cat " notele ORTODOXE " . Asa sa ne ajute Dumnezeu !

În prealabil postat de iana

Avem multe rugaciuni de lauda: acatistele, paraclisele - practic aproape fiecare sfant are inchinat un acatist si foarte multi au inchinate si paraclise.

Corect,dar nu existenta este problema ci trairea.S-au postat zeci de articole pe acest site,inclusiv opinii ale celor care posteaza,despre duhovnici ortodocsi.Cand acestia vorbeau despre rugaciune,nu a observat nimeni o caracteristica comuna?Sau mai multe.Ati vazut vreunul care sa traiasca altfel decat se ruga? Nu cumva povatuiau din ce traiau? Poti sa separi rugaciunea de traire conform ei?Eu cred ca nu.Este imposbil sa nu se vada,in cazul unuia care chiar se roaga cu adevarat efectul.Asta vreau sa spun.

[cristiboss56]

În prealabil postat de iana

Avem multe rugaciuni de lauda: acatistele, paraclisele - practic aproape fiecare sfant are inchinat un acatist si foarte multi au inchinate si paraclise.

Noi da , avem aces tezaur iubit de noi , hulit de altii ! Important sa tinem Calea dreapta a credintei noastre OORTODOXE !

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de cristiboss56

Folosind rugaciunile oranduite de Biserica Ortodoxa , cele lasate de Sfintii Parinti , cele tiparite de B.O.R. in cartile binecunoscute ce au binecuvantare , iar rugaciunea libera poate fi rostita apoi cat dorim , dar rugaciunea Lui Iisus este cea mai la indemana , si despre care am vorbit de N ori aici ! Si la rugaciune putem fi " urechisti " sau " notisti " , dar pentru a nu aluneca precum sectarii , e bine a cunoaste cat de cat " notele ORTODOXE " . Asa sa ne ajute Dumnezeu !

De acord. Cu compunerile-instant pe care vrem să le personalizăm mi se pare că pierdem din concentrarea necesară unei rugăciuni de calitate. Nu cred că Dumnezeu aşteaptă cuvinte alese, ci o stare a inimii în care să intrăm în comuniune cu El, măcar şi pentru jumătate de minut.

Am observat că după ce fac o faptă bună (de fapt una foarte bună) mi se întîmplă să experimentez o rugăciune aparte, o stare de... nici nu ştium cum să o descriu. Dar nu imediat. Oricum, înţeleg că rugăciunea fără nici o lucrare a dragostei nu are prea mare valoare.

[iana]

În prealabil postat de Scotland The Brave

Corect,dar nu existenta este problema ci trairea.S-au postat zeci de articole pe acest site,inclusiv opinii ale celor care posteaza,despre duhovnici ortodocsi.Cand acestia vorbeau despre rugaciune,nu a observat nimeni o caracteristica comuna?Sau mai multe.Ati vazut vreunul care sa traiasca altfel decat se ruga? Nu cumva povatuiau din ce traiau? Poti sa separi rugaciunea de traire conform ei?Eu cred ca nu.Este imposbil sa nu se vada,in cazul unuia care chiar se roaga cu adevarat efectul.Asta vreau sa spun.

Mai este un aspect, efectul rugaciunii se vede doar dupa un timp, mai scurt sau mai indelungat, de practica. Doar la cei desavarsiti efectul rugaciunii se vede in toate aspectele vietii lor.
Problema grava e cu cei fatarnici care se ascund sub vorbe mieroase tocmai pentru a crea celor din jur impresia ca sunt tare "patrunsi". Asta-i una dintre extreme. Mai e si cealalta, a "rigoristilor" care au de la ceilalti pretentii pe care ei insisi nu le pot indeplini.