Ce este Frica de Dumnezeu?

[florin.oltean75]

Frica de Dumnezeu pentru incepatori este frica de pedeapsa.

Frica de Dumnezeu, pentru cei cu patrundere, izvoraste din perceperea puterii cutremuratoare dumnezeiesti. Este o frica curata, sora cu extazul.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de florin.oltean75

Frica de Dumnezeu pentru incepatori este frica de pedeapsa.

Frica de Dumnezeu, pentru cei cu patrundere, izvoraste din perceperea puterii cutremuratoare dumnezeiesti. Este o frica curata, sora cu extazul.

Subscriu întru totul.
Aş mai adăuga un lucru, rezultat din observaţiile şi experienţa mea: nu este bine să "ardem etapele", sărind direct la iubirea de Dumnezeu, fără a trece mai întâi prin frica de El. Aceasta este ceea ce eu numesc adesea "eroarea iubiristă", care face ravagii în multe suflete din zilele noastre.

Vedem bine, din succesiunea Cărţilor care alcătuiesc Sf Scriptură, că a existat o pedagogie în Revelaţia lui Dumnezeu. Creatorul a început prin a inspira frica de El. Drepţii din Lumea Veche se temeau de Dumnezeu aşa cum se temeau de trăznet. Abia DUPĂ Întrupare şi, mai ales, după suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru, oamenii au întrevăzut măsura de necuprins a iubirii Lui. Abia noi, cei care trăim în vremea Legii Noi, putem să-i spunem Lui "tată" şi "părinte".
Aşa cum, în biologie, se spune că "ontogeneza recapitulează filogeneza", tot aşa e bine să facem şi noi în metamorfoza noastră spre Cristos. Frica de Dumnezeu, teama de suferinţa eternă din Iad este bun început al smereniei noastre şi bază solidă de urcare. Ca şi ruşinea, simţământ insuflat de sus, frica de urgia lui Dumnezeu care "zdrobeşte dinţii păcătoşilor" este ceea ce, în leagănul credinţei noastre, ne ţine departe de păcat.
Un pic mai pe larg am scris despre aceste lucruri aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...le-ale-sale-i/

[MariS_]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Subscriu întru totul.
Aş mai adăuga un lucru, rezultat din observaţiile şi experienţa mea: nu este bine să "ardem etapele", sărind direct la iubirea de Dumnezeu, fără a trece mai întâi prin frica de El. Aceasta este ceea ce eu numesc adesea "eroarea iubiristă", care face ravagii în multe suflete din zilele noastre.

Vedem bine, din succesiunea Cărţilor care alcătuiesc Sf Scriptură, că a existat o pedagogie în Revelaţia lui Dumnezeu. Creatorul a început prin a inspira frica de El. Drepţii din Lumea Veche se temeau de Dumnezeu aşa cum se temeau de trăznet. Abia DUPĂ Întrupare şi, mai ales, după suferinţele, moartea, învierea şi înălţarea Domnului nostru, oamenii au întrevăzut măsura de necuprins a iubirii Lui. Abia noi, cei care trăim în vremea Legii Noi, putem să-i spunem Lui "tată" şi "părinte".
Aşa cum, în biologie, se spune că "ontogeneza recapitulează filogeneza", tot aşa e bine să facem şi noi în metamorfoza noastră spre Cristos. Frica de Dumnezeu, teama de suferinţa eternă din Iad este bun început al smereniei noastre şi bază solidă de urcare. Ca şi ruşinea, simţământ insuflat de sus, frica de urgia lui Dumnezeu care "zdrobeşte dinţii păcătoşilor" este ceea ce, în leagănul credinţei noastre, ne ţine departe de păcat.
Un pic mai pe larg am scris despre aceste lucruri aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...le-ale-sale-i/

Subscriu si eu la subscrisu' prietenului Mihnea. Asa e, frica tematoare e prima etapa din pedagogia lui Dumnezeu cu noi spre a atinge iubirea de Dumnezeu. Acuma, Mihnea draga, ma iarta ca eu am sarit etapa si am dat dirept in iubirism, care fage ravagii in mine, si nu uita, te rog, cand ajungem acolo ... unde vom ajunge, dupa iubirea si fapta fiecaruia, nu uita, zic, sa inmoi degetu' si sa arunci inspre mine ..., ca eu tare ma voi bucura sa te vad acolo unde-i numa' puf si roz.
Har, smerenie si jertfa de sine.

[Mihnea Dragomir]

Mereu am considerat un lucru bun atunci când creştinul trage de mânecă pe un frate ale lui şi îi arată boala de care suferă. Desigur, "nu sunt dom'le bolnav ! Boala de zici că o am, nici nu există ! Ia vezi, doctore, de bolile tale !" e un răspuns frecvent şi la care mereu mă aştept. Ceea ce nu mă împiedică să îmi fac datoria, fiindcă mai bine este să enervez pe 100 din care poate că unul se vindecă, decât ca 100 să-şi spună, când e prea târziu: "dacă aş fi ştiut ! dacă mi-ar fi spus cineva !".
Har, smerenie şi jertfă de sine.

[MariS_]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Mereu am considerat un lucru bun atunci când creştinul trage de mânecă pe un frate ale lui şi îi arată boala de care suferă. Desigur, "nu sunt dom'le bolnav ! Boala de zici că o am, nici nu există ! Ia vezi, doctore, de bolile tale !" e un răspuns frecvent şi la care mereu mă aştept. Ceea ce nu mă împiedică să îmi fac datoria, fiindcă mai bine este să enervez pe 100 din care poate că unul se vindecă, decât ca 100 să-şi spună, când e prea târziu: "dacă aş fi ştiut ! dacă mi-ar fi spus cineva !".
Har, smerenie şi jertfă de sine.

Multam frumos.
"Doamne, Tu pe toate le ştii ! Tu ştii că Te iubesc !"