De ce nu (prea) merg barbatii la biserica?

În prealabil postat de MariS_

Dar familiarizarea cu ea nu a fost uşoară, eu provenind dintr-un mediu în care tot ce făceau ortodocşii „era rău”.
Acum considerati cumva invers, adica tot ce fac neortodocsii e rau? Sau care e viziunea pe care o aveti vizavi de neortodocsi? Bunicii dvs credeti ca au avut posibilitatea mantuirii fiind in afara ortodoxiei?
Intrebarile nu sunt puse cu rautate, ma intereseaza sincer problema. Si le pun dvs fiindca traind in ambele medii sunteti in masura sa dati raspunsuri din experienta, nu din carti.
Har, smerenie si jertfa de sine.

Iubesc ortodoxia şi cred şi simt că ea păstrează întregul adevăr despre mântuire. Cred, de asemenea, că Biserica e plină de energiile dumnezeieşti, pe care le împărtăşeşte credincioşilor prin sfintele taine şi prin toate binecuvântările. Nu cred că mai există vreo biserică în care să poţi să te bucuri de o intimitate atât de mare cu Dumnezeu. Pe măsură ce au apărut sciziunile, depărtarea lor a fost tot mai mare.
Însă cred că toţi ne aflăm într-o stare de relativitate în privinţa apropierii de Dumnezeu, chiar dacă suntem ortodocşi. Unii sunt mai aproape de Dumnezeu (sfinţii cel mai aproape), alţii sunt mai departe, iar alţii aleg singuri să stea chiar foarte departe, limitându-se la a-şi boteza copiii şi la celelalte obiceiuri, însă, uneori, chiar fără să creadă. Doar pentru că aşa se obişnuieşte.
În privinţa celorlalte confesiuni, m-am frământat destul de mult, mai ales că îmi iubesc bunicii şi consider că au fost oameni cu o viaţă aleasă. Am ajuns să înţeleg că şi celelalte confesiuni şi chiar celelalte religii se împărtăşesc în diferite măsuri din lumina lui Dumnezeu. Fiecare se împărtăşeşte în măsura în care crede şi din ceea ce crede. Adevărul este cel mărturisit de Biserica Ortodoxă. Dar câţi dintre cei ce ne numim ortodocşi cunoaştem acest adevăr în deplinătatea lui? Câţi îl transpunem în viaţă? Or, eu cred că foarte importantă pentru Dumnezeu este şi moralitatea vieţii, adică împlinirea cuvintelor sale. De aceea, cred că nu vor fi lipsiţi nici bunicii mei de Cel pe care L-au iubit. Observaţi, de altfel, că dacă în privinţa felului în care înţelegem mântuirea ne deosebim atât de mult şi suntem gata chiar să „scoatem săbiile” pentru adevăr, atunci când vine vorba de datoriile creştineşti, cu toţii, indiferent de confesiune, înţelegem că trebuie să ne iubim aproapele, să îl ajutăm când este în nevoi, să ne jertfim, chiar, pentru el, fără a mai ţine cont ce credinţă mărturiseşte. Prin urmare, aş spune că mintea ne separă iar inima ne uneşte. La omul sănătos duhovniceşte, mintea este unită cu inima, însă noi suntem dezbinaţi înlăuntrul nostru. Nu voi putea niciodată să cred că un ortodox care trăieşte ca un necredincios se va mântui iar un baptist care duce o viaţă de iubire şi de jertfă pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul său, va avea parte de iad. Nu într-un astfel de Dumnezeu cred.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu voi putea niciodată să cred că un ortodox care trăieşte ca un necredincios se va mântui

Cel care se consideră ortodox, dar trăieşte ca un necredincios, de va muri în această stare, în mod sigur va suferi damnarea perpetuă.

iar un baptist care duce o viaţă de iubire şi de jertfă pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul său, va avea parte de iad.

Un baptist care duce o viaţă de iubire şi de jertfă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, putem spera că se va salva dacă nu va muri în schismă în inima sa. Noi uităm mereu că schisma este materie gravă, dar, ca să fie un păcat de moarte, mai trebuie să fie făcută şi cu deplină intenţie şi ştiinţă. Deci, dacă cineva aparţine în mod formal unei comunităţi baptiste, sincer în inima sa crezând că baptismul este Biserica pe care a instituit-o Domnul nostru pe pământ, atunci el se află în mod obiectiv în schismă, fără a fi schismatic el însuşi. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de un păcat de moarte în acest caz. Dumnezeu singur, Care cunoaşte inimile în mod perfect, poate deosebi ignoranţa adevărată de ignoranţa vinovată, noi putem numai spera.

[glykys]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Cel care se consideră ortodox, dar trăieşte ca un necredincios, de va muri în această stare, în mod sigur va suferi damnarea perpetuă.



Un baptist care duce o viaţă de iubire şi de jertfă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, putem spera că se va salva dacă nu va muri în schismă în inima sa. Noi uităm mereu că schisma este materie gravă, dar, ca să fie un păcat de moarte, mai trebuie să fie făcută şi cu deplină intenţie şi ştiinţă. Deci, dacă cineva aparţine în mod formal unei comunităţi baptiste, sincer în inima sa crezând că baptismul este Biserica pe care a instituit-o Domnul nostru pe pământ, atunci el se află în mod obiectiv în schismă, fără a fi schismatic el însuşi. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de un păcat de moarte în acest caz. Dumnezeu singur, Care cunoaşte inimile în mod perfect, poate deosebi ignoranţa adevărată de ignoranţa vinovată, noi putem numai spera.

Exact asta spune si parintele Cleopa, cu alte cuvinte, desigur.
Cred ca e tare frustrant - si inteleg tristeatea forumistilor - sa stii ca ai o ruda sectanta si sa nu poti nici macar sa o treci pe pomelnic, la adormiti...

Eu mi-am visat de Pasti bunicuta - ortodox evlavios, jertfelnic, cu dragoste de Dumnezeu si de aproape, care nu pierdea nicio ocazie sa marturiseasca credinta si sa faca binele - si am intrebat-o daca a ajuns in rai si ea mi-a raspuns afirmativ. I-am spus ca eu stiam asta si fara sa imi spuna ea, dar mi-a atras atentia ca a ajuns acolo datorita "comorilor" Sfintei Parascheva - asa s-a exprimat - ca altfel nu mai era acolo si ca in rai nu si-a gasit decat pe X (un copil de-al ei botezat, mort la cateva saptamani) si pe Y (care am aflat, ulterior, ca a fost o ruda indepartata de-a bunicului), dar ca "neamurile" nu sunt cu ea.

Acum, sa nu imi sariti in cap ca visele nu sunt de crezare, ca eu oricum continui pomenirea, dar din visul asta am inteles ca trebuie sa pomenesc la liturghii si "neamurile bunicii" si sa am si eu multa evlavie la Sfanta Parascheva. Si apoi, m-am incredintat si mai mult de lucrul pentru care ne tot rugam in acatistul pentru cei adormiti:

Voind, Doamne, sa dai mana de ajutor celor adormiti, le-ai ingaduit ca in vis si prin vedenii, sa se arate celor vii. Ca acestia pomenind cu dragoste pe cei adormiti sa faca in amintirea lor fapte bune si nevoindu-se cu credinta sa strige cu dragoste: Aliluia! (condacul 7)

La mormintele rudeniilor noastre ne curg lacrimi ca picaturile de ploaie si cu nadejde ne rugam: ” Adevereste-ne, Doamne, cum ca ne-ai iertat pe toti, spune-ne cum ca ii primesti in locasurile bucuriei; descopera aceasta in taina sufletului nostru, ca sa cantam: Aliluia! (condac 10)

[MariS_]

În prealabil postat de N.Priceputu

Iubesc ortodoxia şi cred şi simt că ea păstrează întregul adevăr despre mântuire. Cred, de asemenea, că Biserica e plină de energiile dumnezeieşti, pe care le împărtăşeşte credincioşilor prin sfintele taine şi prin toate binecuvântările. Nu cred că mai există vreo biserică în care să poţi să te bucuri de o intimitate atât de mare cu Dumnezeu. Pe măsură ce au apărut sciziunile, depărtarea lor a fost tot mai mare.
Însă cred că toţi ne aflăm într-o stare de relativitate în privinţa apropierii de Dumnezeu, chiar dacă suntem ortodocşi. Unii sunt mai aproape de Dumnezeu (sfinţii cel mai aproape), alţii sunt mai departe, iar alţii aleg singuri să stea chiar foarte departe, limitându-se la a-şi boteza copiii şi la celelalte obiceiuri, însă, uneori, chiar fără să creadă. Doar pentru că aşa se obişnuieşte.
În privinţa celorlalte confesiuni, m-am frământat destul de mult, mai ales că îmi iubesc bunicii şi consider că au fost oameni cu o viaţă aleasă. Am ajuns să înţeleg că şi celelalte confesiuni şi chiar celelalte religii se împărtăşesc în diferite măsuri din lumina lui Dumnezeu. Fiecare se împărtăşeşte în măsura în care crede şi din ceea ce crede. Adevărul este cel mărturisit de Biserica Ortodoxă. Dar câţi dintre cei ce ne numim ortodocşi cunoaştem acest adevăr în deplinătatea lui? Câţi îl transpunem în viaţă? Or, eu cred că foarte importantă pentru Dumnezeu este şi moralitatea vieţii, adică împlinirea cuvintelor sale. De aceea, cred că nu vor fi lipsiţi nici bunicii mei de Cel pe care L-au iubit. Observaţi, de altfel, că dacă în privinţa felului în care înţelegem mântuirea ne deosebim atât de mult şi suntem gata chiar să „scoatem săbiile” pentru adevăr, atunci când vine vorba de datoriile creştineşti, cu toţii, indiferent de confesiune, înţelegem că trebuie să ne iubim aproapele, să îl ajutăm când este în nevoi, să ne jertfim, chiar, pentru el, fără a mai ţine cont ce credinţă mărturiseşte. Prin urmare, aş spune că mintea ne separă iar inima ne uneşte. La omul sănătos duhovniceşte, mintea este unită cu inima, însă noi suntem dezbinaţi înlăuntrul nostru. Nu voi putea niciodată să cred că un ortodox care trăieşte ca un necredincios se va mântui iar un baptist care duce o viaţă de iubire şi de jertfă pentru Dumnezeu şi pentru cei din jurul său, va avea parte de iad. Nu într-un astfel de Dumnezeu cred.

Si bunicii dvs cred ca s-au mantuit. Asa cred eu. Multumesc de raspuns.

[glykys]

În prealabil postat de MariS_

Si bunicii dvs cred ca s-au mantuit. Asa cred eu. Multumesc de raspuns.

MariS, povesteste si tu despre bunicii tai :).

[MariS_]

În prealabil postat de glykys

MariS, povesteste si tu despre bunicii tai :).

Si bunica ta, draga glykys, cred ca s-a mantuit.

[MariS_]

Raspunsurile mele pot parea usuratice, ca prea am spus la toata lumea ca eu cred ca bunicii lor s-au mantuit. Va asigur ca nu e asa. Am citit cu atentie ce ati povestit despre ei, si din ceea ce ati povestit am dedus ca au fost OAMENI DINTR-O BUCATA! Pacat ca sunt tot mai rari asemenea oameni.

[anna21]

În prealabil postat de MariS_

Raspunsurile mele pot parea usuratice, ca prea am spus la toata lumea ca eu cred ca bunicii lor s-au mantuit. Va asigur ca nu e asa. Am citit cu atentie ce ati povestit despre ei, si din ceea ce ati povestit am dedus ca au fost OAMENI DINTR-O BUCATA! Pacat ca sunt tot mai rari asemenea oameni.

Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra!

Nu ne mantuim noi. Ci doar Hristos ne mantuieste daca ramanem in dreapta credinta si-L cautam din toata inima.

Sunt convins că e o greşeală să judecăm noi cine se mântuieşte şi cine nu. Hristos este judecătorul şi el ştie cum va judeca. Noi trebuie doar să ne străduim să-L cunoaştem, să avem o comuniune dacă se poate deplină cu El încă din viaţa asta. Şi să ne rugăm pentru toţi cei pe care-i iubim, pentru mântuirea lor.

[luciand]

În prealabil postat de anna21

Ca o carpa lepadata toata dreptatea noastra!

Nu ne mantuim noi. Ci doar Hristos ne mantuieste daca ramanem in dreapta credinta si-L cautam din toata inima.

Ai dreptate Anna!
Sunt mulţi pe acest forum care, deşi se declară ortodocşi, se încăpăţânează să stea departe de spiritualitatea ortodoxă!
Nu înţeleg (sau nu vor să înţeleagă) că tocmai asta ne desparte de restul aşa-zişilor creştini: credinţa într-un Dumnezeu personal, care intervine în viaţa noastră în măsura în care noi o dorim, lucrând alături de noi la mântuirea noastră! Fără să ne condiţioneze, fără să ne fi predestinat (ar însemna că am fi doar nişte marionete acţionate prin sfori), prin împreună-lucrare, prin Sinergie! Iar noi, neputând să ne împărtăşim de Fiinţa lui Dumnezeu, ne împărtăşim din energiile Lui necreate!
Toate celelalte discuţii despre predestinare şi altele asemena sunt doar "vânare de vânt"!