Mantuirea - numai la ortodocsi?!

[HoratiuM]

În prealabil postat de AdrianAamz

Mantuire prin Nirvana ??
Atunci la ce bun a mai venit Hristos, la 6 secole dupa Buddha ??

Mantuire prin Mahomed ??
Atunci Hristos nu e cine zice EL insusi ca e, ci doar cine zice Mahomed ca este Iisus: un profet ca altii, dar in nici un caz mai mare decat marele profet Mahomed...

Povestea e tendentioasa; dar de ar fi numai atat !!

De fapt, e anti-hristica.

Păi, dacă Sf. Pavel spune în Romani 2:14-16 că Neamurile au scrisă Legea în inimile lor şi că, deci, deşi n-au auzit de Hristos, ele vor răspunde la Judecată după normele inimii lor şi vor putea, în consecinţă, să se mântuiască doar prin atât (Romani 2:12 şi 2:13), atunci îţi întorc întrebarea: „La ce a mai venit Hristos la atâtea sute de mii de ani după primul om care a existat cu Legea în inimă şi se va fi putut mântui prin aceasta doar?”

Complicată logica asta, aşa-i? Dar hai să mergem mai departe. Să-i vedem pe evrei. Să-i vedem pe Avraam, pe Israel, pe Iosif, pe Moise, pe David, pe Solomon — ei erau într-o situaţie încă şi mai bună, ba chiar privilegiată de vreme ce legea lor a fost dată de Dumnezeu Însuşi. S-au mântuit ei toţi, aceştia sau nu? S-a mântuit Moise? Dar Avraam? Evident că da (Luca 16:19-31). Nu le era destul această lege pentru a se mântui? Se pare că nu. Se pare că Hristos trebuia să vină oricum. Dacă în Nirvana, după tine, nu e mântuire şi e nevoie de Hristos, iată că la evrei era mântuire — dar şi aici e nevoie de Hristos. Deci criteriul tău s-a năruit.

Şi atunci ce înseamnă asta? Înseamnă că mântuire există oricum, în principiu, în orice cultură (sau, măcar, în marea majoritate). Dar, cu toate acestea, Hristos trebuie, totuşi, să vină. Cum aşa? De ce mai este El necesar? Simplu, pentru că El este condiţia de posibilitate a mântuirii prin orice cultură. Pentru că El aduce mântuirea nu aici pe pământ — altfel nu am mai muri, ci am trăi în Rai — ci în Cer. Fiecare cultură are Legea în ea însăşi sub o formă sau alta, căci Legea se dă în multe feluri (Legea în sine, aşa cum este ea cu adevărat, este în Cer, nu pe pământ; astfel că fiecare cultură întruchipează o înfăţişare din infinitele înfăţişări pe care Legea infinită le are). Însă Cel Care face eficientă Legea în Cer, factual şi obiectiv, pentru orice fel de cultură particulară şi istorică de aici de pe pământ, este Hristos. Abia atunci Legea fiecărei culturi îşi revelează universalitatea pe care o conţine (dacă şi atâta câtă o are) şi este, prin aceasta, făcută în această deplinătate părtaşă la mântuire.

Dacă ai fi un fel de creştin înainte de Hristos şi ai crede în Hristos înainte de venirea lui (aşa cum au cunoscut, în chip minunat, aceste lucruri David sau Moise sau Ilie sau dreptul Simeon), ai avea nevoie de venirea concretă, întrupată a lui Hristos sau nu? Evident că da. Prin urmare, nu e destul să crezi în El şi să ai Legea, e nevoie şi ca El să vină cu adevărat, concret. Atunci între a crede în venirea lui Hristos, în El şi în Legea pe care El o plineşte, pe de o parte, şi venirea Lui efectivă, pe de alta, este o anumită diferenţă. Datorită acestei diferenţe este posibil (şi nu doar posibil) ca şi alte culturi să se împărtăşească de Lege, adică de Cuvânt, fără să ştie, adică fără să cunoască în adevăr nemijlocit dogmatica şi Crezul, de pildă. După cum un om din afara creştinismului Îl poate purta în inimă pe Dumnezeu fără să fi auzit vreodată de Hristos sau de Sfânta Treime. („Dacă deci cel netăiat împrejur păzeşte poruncile Legii, netăierea lui împrejur nu i se va socoti ea ca o tăiere împrejur?” Romani 2:26)

Să nu uităm că Dumnezeu îi poate scoate pe fiii lui Avraam şi din pietre, Casa Tatălui are multe locaşuri, iar Duhul suflă unde vrea. Dacă vei condamna tot ce se află în afara creştinismului „oficial”, adică vreo câteva miliarde bune de oameni care, datorită accidentelor biografice, pur şi simplu nu au apucat să audă de Hristos ori n-au înţeles cine e Hristos şi ce e creştinismul, atunci transformi această religie într-o sectă a câtorva „aleşi” (pe sprânceană...) care promovează nimic altceva decât fervoarea fanatică şi vindicativă a unor „mântuiţi la reţetă”. Dacă-ţi plac reţetele, însă, nu e nevoie să fii creştin. Poţi să te faci bucătar sau farmacist. Şi atunci poţi să-ţi prepari singur şi liniştit, vorba lui Moş Teacă, „tocana particuleră” sau îţi poţi înghiţi netulburat hapurile cu doftoriile pe care ţi le-ai mântuit ca să plezneşti de „sănătate”. Îţi poţi face un „restaurant” doctrinar sau o „farmacie” ideologică de unde să-ţi proferezi şi promovezi „marfa” atestată cu ştampila „ministerului igienei mântuirii" care-ţi va fi aprobat toate formele. Şi aşa ai să devii stăpân peste imperiul formal al diplomelor şi hârţogăriilor duhului. Adică un birocrat de duhuri care va putea să catalogheze orice idee după conformitate sau lipsă de conformitate, crezând că face cu fiecare catalogare câte o vorbă de duh (Vezi, Romani 2:27-29).

Într-o astfel de ipostază nu ştiu, zău, cine este „mai antihrist”. Cel care vrea să-i condamne pe toţi la iad pentru că el are "certitudini" sau cel care mai degrabă ar vrea să mântuiască pe cât mai mulţi pentru că ştie că adevărul se dă în istorie în mai multe feluri?

Se va ridica, apoi, poate întrebarea privitoare la rostul de a mai urma religia creştină dacă este mântuire şi în altă parte. Păi, e destul de simplu, dacă avem curajul să judecăm. Diferenţa şi asemănarea creştinismului cu celelalte tradiţii sunt precum diferenţa şi asemănarea dintre doi constructori de case: amândoi pricepuţi, dar unul fără şcoală şi care construieşte după intuiţie, după simţ; celălalt, care construieşte după ştiinţa arhitecturii şi toate regulile ei. Cel care merge după reguli greşeşte mai puţin, cheltuieşte mai puţin şi construieşte case mai mari, mai frumoase şi mai valoroase. Cel care construieşte după simţ, greşeşte mai mult, are cheltuieli şi tulburări mai multe, construieşte case mai mici, mai puţin frumoase şi mai ieftine.

Dacă vrem o casă, ideal este să apelăm la cel care are cunoştinţe de arhitectură. Dacă suntem, însă, mai săraci, ne mai mulţumim şi cu celălalt, care construieşte mai ieftin. Aşa că totul ţine de „averea moştenită” şi de „puterea de cumpărare” (adică de bogăţia sau sărăcia spirituală). Singura condiţie este ca şi cel mai ieftin să aibă case trainice, de încredere, chiar dacă mai mici şi mai urâte.

Însă, cel mai bogat trebuie să se îndure şi de cel mai sărac: săracul numai atâta poate, nu ştie să aleagă o cale mai înaltă, mai aproape de desăvârşire. Dar, dacă bogatul se uită cu dispreţ la sărac şi îl osândeşte chiar, atunci el însuşi se arată ca sărăcit şi trădător al averii pe care a primit-o, căci a primit-o ca să se bucure de ea împreună cu ceilalţi, iar nu ca să spună că toţi cei care s-au născut mai săraci (cu Duhul) vor merge la groapa de gunoi şi vor fi îngropaţi acolo.

Atunci singurii care vor muri săraci sunt cei cărora li s-a arătat că pot să se îmbogăţească şi chiar au avut şansa asta, dar au refuzat-o. Dar nici pentru ei nu e sigur dacă nu cumva există un fel de... „ajutor social” (Vezi Luca 16:1-12).

Aşa că eu nu m-aş grăbi să damnez pe cei care nu sunt creştini.