Frumusetea fizica si frumusetea interioara

[windorin]

În prealabil postat de glykys

Daca miezul nu e bun, nici produsul nu e bun, chiar daca e frumos ambalat.

Un principiu adevarat, insa cu exceptiile de rigoare.
Slava lui Dumnezeu ca acest principiu nu este perfect valabil si in cazul omului.

In oameni, "miezul", indiferent de caderile ce pot aparea, ramane fiintial bun.
"Miezul" omului este "suflarea de viata" data de Dumnezeu primului om, care nu poate fi decat buna.
Cand interiorul se strica, in urma lucrarii duhurilor rele, ceva bun tot ramane, indiferent de nivelul l'a care a ajuns caderea.

Este insa nevoie de dragoste statornica si de har, spre a putea sparge crusta cea rea care astupa miezul cel bun.
Ma bucura nespus marile intoarceri, intalnite atat in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, cat si in vietile noastre de rand.

Aflam despre fiul cel risipitor ca "si'a venit in fire", adica si'a dat seama de "miezul" lui autentic.
Venirea in fire echivaleaza cu coborarea in adancul cel mai din'launtru al omului, care nu poate fi pervertit de rau.
Firea (buna fiintial) nu poate fi pierduta complet in nici un mod cu putinta.

În prealabil postat de windorin

(...)
In oameni, "miezul", indiferent de caderile ce pot aparea, ramane fiintial bun.
"Miezul" omului este "suflarea de viata" data de Dumnezeu primului om, care nu poate fi decat buna.
Cand interiorul se strica, in urma lucrarii duhurilor rele, ceva bun tot ramane, indiferent de nivelul l'a care a ajuns caderea.
(...)
Firea (buna fiintial) nu poate fi pierduta complet in nici un mod cu putinta.

Foarte frumos ! Iata de ce trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, inclusiv pe dusmanii nostri! Pentru ca in fiecare om de pe pamant, Dumnezeu a pus scanteie din Lumina Lui. Aceasta "suflare de viata", nu ne apartine noua, ci lui Dumnezeu, de aceea, trebuie sa iubim aceasta "suflare de viata" din fiecare om de pe planeta; pentru ca noi atunci cand ne iubim aproapele, il iubim de fapt pe EL!

[Marius22]

Biserica nu-si imparte fiii in frumosi si urati. In Biserica, indiferent de aspectul fizic, suntem niste "frumosi uratiti".

Cand spun aceasta, am in gand stihira ce se canta la slujba inmormantarii: "Plang si ma tanguiesc cand ma gandesc la moarte si vad in morminte frumusetea noastra cea zidita dupa chipul lui Dumnezeu zacand: grozava, fara marire si fara chip".

Frumusetea zidita dupa chipul lui Dumnezeu, pe care am pierdut-o prin pacat, primeste "lovitura de gratie", prin irationalitatea si nefirescul mortii. O faptura sortita vesniciei, se descompune, se intoarce iarasi in pamant.

Invierea lui Hristos, ne ofera insa si nadejdea invierii noastre, pentru ca Hristos a biruit moartea: "Si iata, vine vremea, cand mortii auzind glasul Sau, vor invia."