Strigat de ajutor

În prealabil postat de Cineva27

Gandurile-mi devin din ce in ce mai negre si simt nevoia sa spun cuiva. Sa incerc si asta, sa nu zic ca nu i-am dat o sansa vietii. Da, stiu, unii din voi poate chiar au o viata si lucruri mai bune de facut in aceasta seara de duminica... Si totusi scriu. Si am sa scriu. Doamne, daca existi, eu inca nu cred in Tine, nu Te simt, dar daca existi, trimite-mi un raspuns prin oamenii acestia de aici. Mi-am pierdut gustul pentru viata. Ma oboseste viata. Tot. As vrea numai sa dorm. Dar nici asta nu mai pot bine. M-am pierdut pe mine insumi, daca m-am gasit vreodata...Ce mai, deja devin incoerenta in exprimare. Nu stiu cum sa dau glas unei dureri atat de reale in mine, nu stiu cum sa o transpun in cuvinte putine. Oameni buni, nu ma mai motiveaza nimic in mod real. Ma tarai de pe o zi pe alta prefacandu-ma ca sunt bine, normala, functionala, zambesc, dau binete, etc. Dar de fapt traiesc o profunda nemultumire. Si nici nu am o cauza exterioara imediata, o drama recenta,un deces, sau ceva. Nu. E drept, ai mei sunt divortati, iar fratele meu e bolnav psihic, dar nu pot spune ca astea sunt raspunzatoare pentru cum ma simt eu acum. Am nevoie sa cred in ceva. Am nevoie de o motivatie. Cum sa fac sa cred in Dumnezeu? Cum se face sa simti in interior? Daca as crede in El, probabil ca nu as deznadajdui acum. Toate imi merg prost. Colac peste pupaza, ca sunt si in sesiune. Nici abilitatea de a invata nu o mai am. Intru in panica ca am examene si cred dinainte ca oricum nu sunt in stare sa le fac fata.Si cand ma gandesc ca am terminat cu 10 anul trecut. dar stiu, a fost din ambitie, nu real, pentru mine si pt a deveni buna in ce fac. Toata viata mea de pana acum pare sa fi fost o amagire. Lucrurile in care credeam se dovedesc perisabile. Imi pierd acusi si abilitatea de a ma mai bucura. Si maine am examen. Altadata stresul dinaintea examenelor ma motiva, puneam mana pe carte, acum ma indeamna la renuntare. Da,asta e cel mai grav simptom: RENUNTAREA. Imi vine sa renunt la lupta. De ce as mai lupta? DAca nu cred in mantuire? De ce nu simt ca Dumnezeu ma iubeste? De ce nu e deajuns soarele si natura ca dovada a existentei lui? De ce nu e de ajuns mama si fratele? Si ma simt si singura, nu prea am prieteni. Desi zic eu, nu mi lipseste nimic. Dumnezeu imi refuza bucuria asta. Ma simt seaca si inutila. Doar familia ce ma apreciaza, dar asta nu ma consoleaza, pt ca stiu ca asa e firesc, si ei o vor face neconditionat. Mi-ar placea si un iubit, la o adica...dar ce sa te faci...cu baietii de acum...Cei din mediul meu studentesc imi par prea copii, beau si practica lucruri care nu ca nu ma atrag, dar parca ceva inca ma tine departe de ele... baietii seriosi..ha...N am cunoscut niciunul! Oare exista? Doamne, incep sa judec, stiu...Ma simt fara rost. Ma simt uneori bogata si ca n-am cui sa dau. Imi cer iertate daca v-am tulburat. va invidiez pe toti cei care v-ati gasit sensul, linistea si pacea. Mie majoritatea oamenilor imi par chinuiti de viata. n am vazut om care in ciuda greutatilor sa fie fericit...poate doar aia pe la televizor..dan puric, maica siluana...dar si la ei as putea spune, pai da, ca sunt ei mai cu stea in frunte, i-a dat dumnezeu mai deosebiti...ce sa faca muritoarea de mine?

Draga prietena,
Sper sa fi trecut cu bine examenul!
In lipele grele imi face bine sa "ma joc" cu cuvintele. Uit de necaz incercand sa fac un puzzel din cuvinte si asfel apare cate o poezie. In tinerete mele zbuciumate, influentata de Eminescu am compus o glossa, care poate fi un "sfat" bun pentru clipele grele.
Ti-o trimit si tie:

glossa

Cand sufletul mi-e trist si sec
Imi frang sub gene lacrimi grele.
Sunt clipe care vin si trec
Amari tristeti si ganduri rele.

Atunci aud chemarea Lui
Si la pamant genunchii-mi plec
Iar ruga la Hristos mi-o sui
Cand sufletul mi-e trist si sec.

Si cat de multe am de spus..
Poveri sunt gandurile mele
Dar tac. In fata lui Iisus
Imi frang sub gene lacrimi grele

Si chiar de tac, El ma asculta
Si indelung cu El petrec.
Tacand ii spun durerea multa…
Sunt clipe care vin si trec…

El ruga muta mi-a ‘nplinit
Si toate dorurile mele.
Si ca un fum s-au risipit
Amari tristeti si ganduri rele

Amari tristeti si ganduri rele
Sunt clipele ce vin si trec
Imi frang sub gene lacrimi grele
Cand sufletul mi-e trist si sec.

[AdrianAamz]

Draga sora Cineva27,

odata, mitropolitul Hieroteos Vlahos (al Nafpaktosului) ne-a spus , la o intalnire cu credinciosii, ca pe vremea cand era ieromonah a venit la el o femeie care dorea sa se spovedeasca. Si a stat si a ascultat-o. Timp de noua ore. Apoi a vorbit si el doua minute.

Daca reusiti sa gasiti un preot care sa va asculte atatea ore cate aveti de vorbit, veti castiga foarte mult.

Si daca veti urma programul de rugaciune pe care un bun duhovnic va sti sa-l recomande, veti vedea cum lucrurile se vor imbunatati.
Nu e vorba de ore in sir de stat in genunchi, ci de o randuiala zilnica de circa 30-40 de minute, plus participarea (nu asistarea, ci participarea !) la Sf. Liturghie.
Aceasta a recomandat mitropolitul sus citat.

[Cineva27]

Buna seara. Si se crapa un pic de ziua in gaura neagra a gandurilor mele. Si asta ca urmare a cuvintelor de suflet ce mi le-ati adresat. Nu stiu cat ma va tine, pentru ca presimt ca acesta e doar inceputul, si ca abia de acum, de una singura, trebuie sa intru in vamile vazduhului sufletului meu. Dar ma incurajeaza marturiile vii ale credintei dumneavoastra.Va multumesc tuturor celor care mi-ati scris. Va marturisesc ca am fost surprinsa de "mobilizarea" care s-a petrecut aici. Am respirat si mancat fiecare cuvintel. In starea in care eram, simteam nevoia sa ma agat de ceva, de o virgula, de o dojana, numai sa simt ca imi este adresata si ca ma aude cineva. Azi am luptat cu gandurile in mod activ, am inceput sa spun fie voia Ta, am sesizat cat e de greu sa ma las in voia cuiva, sa am incredere, sa renunt la a rezolva EU lucrurile. Ce mai, e mult de munca...E mult pana sa ies de sub zadarnicia asta pe care o gasesc in lume. Dar nadajduiesc sa ajung si eu sa vad frumusetea credintei. Sa mi placa la biserica, sa fac rugaciunile cu traire, sa, sa, sa...Mi-am zis ca o sa am rabdare totusi, cu pasi mici, dar siguri... Imi vin multe in minte, as avea multe de spus, dar cu alta ocazie, sa nu devin chiar alintata de acum. Pe scurt, mi-ati cam facut pofta. Sa incerc si eu. Are sa fie mai rau decat ma simt deja? Bineinteles, mi-ar placea sa vad si in realitate probe ale unei vieti in credinta, oameni care chiar traiesc credinta. Pentru moment, multumesc Celui pe care Il caut si pentru dovada virtuala ce mi-a daruit-o. Intr-o clipa critica, mi-a trimis atatea vorbe bune si calde prin voi. Chiar mai calde decat merit. Aah... Si la examen... Ha...A fost nasol. Cum anticipam.O materie cui, cum se spune, dar ma consoleaza faptul ca toata lumea a perceput subiectele ca fiind deosebit de grele, si atunci iau o pauza de la a arunca toata vina pe mine. Am facut cat am putut in momentul de fata. Mi-a venit greu sa ma adun, dar in final am tratat toate subiectele, cred ca am sa-l iau. E nostim cum lucrurile mici devin uragane atunci cand esti deprimat. Poate peste ani, o sa mi se para o nimica toata examenele de acum. Nu poate, sigur. Dar acum mi-e greu sa si respir, daramite sa ma tarai la facultate... Spre mai bine. Va multumesc inca o data, fericirea care nu se ia de la noi v-o doresc si mi-o doresc.

Aş mai adăuga că e foarte greu să fii singur în viaţa duhovnicească, mai ales la început. Cu noi, cei care ţi-am răspuns aici, nu eşti complet singură, ţi-am răspuns şi noi din puţina noastră experienţă şi cu puţina pricepere pe care o avem. Dar ar fi tare bine dacă ai găsi un duhovnic bun de care să te agăţi. Căci dacă îmi propun să o iau pe un drum, să mă ţin de un program de viaţă... de multe ori nu realizez. Însă dacă duhovnicul îmi dă canon, de ruşine îl fac, pentru că ştiu că data viitoare va trebui să dau socoteală. Şi e mai uşor să-ţi încredinţezi viaţa cuiva cu experienţă duhovnicească decât ţie însuţi.

[MariS_]

În prealabil postat de Cineva27

Buna seara. Si se crapa un pic de ziua in gaura neagra a gandurilor mele. Si asta ca urmare a cuvintelor de suflet ce mi le-ati adresat. Nu stiu cat ma va tine, pentru ca presimt ca acesta e doar inceputul, si ca abia de acum, de una singura, trebuie sa intru in vamile vazduhului sufletului meu. Dar ma incurajeaza marturiile vii ale credintei dumneavoastra.Va multumesc tuturor celor care mi-ati scris. Va marturisesc ca am fost surprinsa de "mobilizarea" care s-a petrecut aici. Am respirat si mancat fiecare cuvintel. In starea in care eram, simteam nevoia sa ma agat de ceva, de o virgula, de o dojana, numai sa simt ca imi este adresata si ca ma aude cineva. Azi am luptat cu gandurile in mod activ, am inceput sa spun fie voia Ta, am sesizat cat e de greu sa ma las in voia cuiva, sa am incredere, sa renunt la a rezolva EU lucrurile. Ce mai, e mult de munca...E mult pana sa ies de sub zadarnicia asta pe care o gasesc in lume. Dar nadajduiesc sa ajung si eu sa vad frumusetea credintei. Sa mi placa la biserica, sa fac rugaciunile cu traire, sa, sa, sa...Mi-am zis ca o sa am rabdare totusi, cu pasi mici, dar siguri... Imi vin multe in minte, as avea multe de spus, dar cu alta ocazie, sa nu devin chiar alintata de acum. Pe scurt, mi-ati cam facut pofta. Sa incerc si eu. Are sa fie mai rau decat ma simt deja? Bineinteles, mi-ar placea sa vad si in realitate probe ale unei vieti in credinta, oameni care chiar traiesc credinta. Pentru moment, multumesc Celui pe care Il caut si pentru dovada virtuala ce mi-a daruit-o. Intr-o clipa critica, mi-a trimis atatea vorbe bune si calde prin voi. Chiar mai calde decat merit. Aah... Si la examen... Ha...A fost nasol. Cum anticipam.O materie cui, cum se spune, dar ma consoleaza faptul ca toata lumea a perceput subiectele ca fiind deosebit de grele, si atunci iau o pauza de la a arunca toata vina pe mine. Am facut cat am putut in momentul de fata. Mi-a venit greu sa ma adun, dar in final am tratat toate subiectele, cred ca am sa-l iau. E nostim cum lucrurile mici devin uragane atunci cand esti deprimat. Poate peste ani, o sa mi se para o nimica toata examenele de acum. Nu poate, sigur. Dar acum mi-e greu sa si respir, daramite sa ma tarai la facultate... Spre mai bine. Va multumesc inca o data, fericirea care nu se ia de la noi v-o doresc si mi-o doresc.

No, binie. Vezi, fatuca draga, ca nu-i totu' asa de negru cum pare? O sa iasa si soarele acus, acus, si pe strada ta. Asa-i viata, are si nori, are si ploaie, are si furtuna cateodata, dar are si cer senin, are si soare, are si bucurii. D-apai e mai faina o bucurie dupa o mahnire decat dupa alta bucurie. Da' asta nu inseamna ca tre' sa cauti mahnirea ca sa fie bucuria, mai apoi, cat mai mare. Invata sa privesti putin cu detasare problemele vietii, nu intra vartejul lor, nu te panica oricat de grele iti vor parea, cheama ajutorul Domnului atunci cand crezi ca te depasesc grijile si necazurile. Asta e reteta. Rugaciune, cat de simpla, cu cuvintele tale, da' sa hie sincera. Domnu' vrea o inima sincera, nu are nevoie de linguselile noastre. Nici macar de rugaciunile noastre nu are nevoie, ca ne cunoaste toate pliurile sufletului. Noi avem nevoie sa I le spunem, ca sa ne usuram inima, ca sa multumim de grija ce ne-o poarta sau ca sa cerem ajutor pentru cei dragi noua sau ca sa ne intareasca pe noi in credinta, in rabdare, in iubire. Domnul sa-ti ajute, fata draga, si sa te vedem cu zambetul pe buze!
Sa ne mai scrii, nu uita fata draga, ca altfel moshu' te mai si cearta!
Har, smerenie si jertfa de sine.