Despre univers...

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Aşa e. Pentru că fiecare dintre noi este unic. Şi pentru că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în mod obiectiv, întrucât nu este un obiect şi, cu atât mai puţin, accesibil înţelegerii noastre. El ne transcende şi ne cuprinde, iar noi cunoaştem gustând câte puţin din ale Sale. Iar această cunoaştere e mai potrivit să se numească împărtăşire din El, pentru că e o cunoaştere prin participare; şi prin înţelegere, dar şi prin iubire. Iar iubirea nu o putem conceptualiza, chiar dacă putem spune câte ceva despre ea. Însă iubirea nu stă niciodată pe loc, ci înaintează mereu, bucurându-se şi uimindu-se, şi neputând spune în cuvinte ceea ce trăieşte.
Aşa sunt şi cuvintele sfinte pe care ni le-a dăruit Dumnezeu: nu sunt statice; nu pot fi cunoscute pe de-a-ntregul niciodată; dau sensuri noi de fiecare dată când le citeşti; sunt vii.

Noi nu suntem agnostici, avem o credinta revelata, un adevar revelat. Agnostic inseamna sa nu stim care e adevarul. Ceea ce ne-a fost revelat este adevar de credinta, nu e interpretabil. Aceasta revelatie ne-a fost data de Duhul Sfant, deci nimeni nu poate spune ca Duhul s-a inselat sau ca a spus neadevarul, e cel mai mare pacat, pacatul impotriva Duhului Sfant.
Cu atat mai mult ceea ce a stabilit Biserica prin sinoade. Asadar acestea sunyt adevarurile revelate. Mai sunt si lucruri care nu le cunoastem, aici fiecare poate avea o parere, dar nu ne foloseste la nimic.
In rest fiecare se raporteaza la credinta cum poate, asa cum ai spus in mesaj.

În prealabil postat de catalin2

Noi nu suntem agnostici, avem o credinta revelata, un adevar revelat.

Adevărat. Cunoaşterea noastră porneşte de la revelaţie. Însă revelaţia e un fel de izvor. Are un punct fix, de neschimbat, dar ne adăpăm din ea continuu. Ea dă mereu înţelesuri noi şi îl poate adăpa şi pe cel nepriceput, ca şi pe cel foarte priceput în cunoaştere. De aceea teologii exprimă, într-o formă mereu nouă, adevărul revelat.
Ni S-a revelat Sfânta Treime. Ştim că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dar cunoaşterea efectivă a Sfintei Treimi e un proces viu şi o înaintare permanentă. Nu putem spune: gata, ştiu totul; este o împărtăşire veşnică, o înaintare la înţelesuri tot mai înalte şi tot mai adânci totodată.
E adevărat, ni se dau nişte puncte de plecare, pentru că avem nevoie de repere clare, ca să nu ne rătăcim. Adevărurile de credinţă sunt clare, iar cine nu le acceptă nu are acces la Izvor. Poate se adapă de undeva mai la vale.

Cunoaşterea raţională poate să ne depărteze, dacă o luăm ca absolută. Fiecare se va crede posesorul adevărului şi îl va contrazice pe celălalt. În cunoaşterea duhovnicească este altfel. În aceasta înaintăm fiecare pe câte o rază înspre Soarele-Dumnezeu. Cu cât vom fi mai aproape de El, cu atât vom fi mai luminaţi şi mai calzi şi, totodată, mai aproape unii de alţii.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Adevărat. Cunoaşterea noastră porneşte de la revelaţie. Însă revelaţia e un fel de izvor. Are un punct fix, de neschimbat, dar ne adăpăm din ea continuu. Ea dă mereu înţelesuri noi şi îl poate adăpa şi pe cel nepriceput, ca şi pe cel foarte priceput în cunoaştere. De aceea teologii exprimă, într-o formă mereu nouă, adevărul revelat.
Ni S-a revelat Sfânta Treime. Ştim că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Dar cunoaşterea efectivă a Sfintei Treimi e un proces viu şi o înaintare permanentă. Nu putem spune: gata, ştiu totul; este o împărtăşire veşnică, o înaintare la înţelesuri tot mai înalte şi tot mai adânci totodată.
E adevărat, ni se dau nişte puncte de plecare, pentru că avem nevoie de repere clare, ca să nu ne rătăcim. Adevărurile de credinţă sunt clare, iar cine nu le acceptă nu are acces la Izvor. Poate se adapă de undeva mai la vale.

Cunoaşterea raţională poate să ne depărteze, dacă o luăm ca absolută. Fiecare se va crede posesorul adevărului şi îl va contrazice pe celălalt. În cunoaşterea duhovnicească este altfel. În aceasta înaintăm fiecare pe câte o rază înspre Soarele-Dumnezeu. Cu cât vom fi mai aproape de El, cu atât vom fi mai luminaţi şi mai calzi şi, totodată, mai aproape unii de alţii.

Nu e vorba de cunoastere rationala (asta e mai mult din vest), iar adevarurile de credinta nu sunt doar pentru teologi, sunt pentru toti ortodocsii, indiferent de pregatire. Ele sunt sintetizate in catehism. Cine doreste mai mutl poate cerceta mai manuntit, dar cele de baza ar trebui cunoscute de toti, daca nu cel putin sa creada ce spune Biserica. Nu exista mai multe adevaruri, e doar unul singur. De exemplu Duhul Sfant nu poate purcede si de la Tatal si de la Fiul, adica Filioque si, in acelasi timp si numai de la Tatal. Ori e una ori e alta. Adevarul e unul, nu cinteaza ca altii spun si ei ca au adevarul, deci u conteza ca adventistii, catolciii, etc. spun un alt adevar. Adevarul nu e necunoscut, e cunoscut si il putem cerceta daca dorim. Daca vrem putem cerceta daca e adevarat ce spun ortodocsii si de ce nu e adevarat ce spun catolicii. Nu e o nebuloasa, se poate vedea destul de clar.
Daca cineva nu doreste sau nu il intereseaza acest lucru (si nici nu e nevoie de fapt), poate crede linistit ce spune BO, fara sa mai cerceteze. De aceea cineva care nu stie sa citeasca de exemplu poate crede doar ce spune BO, nu are nevoie de mai mult, ba chiar e mai castigat. In schimb in discutiile cu alte culte trebuie sa stim cate ceva.

În prealabil postat de catalin2

Nu exista mai multe adevaruri, e doar unul singur. De exemplu Duhul Sfant nu poate purcede si de la Tatal si de la Fiul, adica Filioque si, in acelasi timp si numai de la Tatal.

E un adevăr, care este accesibil multora. Nu putem spune că un lucru poate fi adevărat dintr-un punct de vedere şi fals din altul. Însă într-o anumită cunoaştere ne putem întâlni şi cu oameni de alte credinţe, şi chiar ne întâlnim. Toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Toţi avem „organ” pentru a recepta harul. Revelaţia oferă adevărul curat, dumnezeiesc. Cunoaşterea creştinului porneşte de la ceea ce îi dezvăluie Dumnezeu. Însă mulţi nu au încredere în aceasta, pentru că nu ştiu de unde vine. Setea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu o are tot omul. Neavând încredere în ceea ce noi socotim revelaţie, ei vin de la periferie, de la creaţie. Dumnezeu Şi-a pus amprenta şi pe creaţie. Totul vorbeşte despre El. Însă drumul este mult mai lung şi chiar periculos. Căci, chiar dacă ajungi să cunoşti foarte bine cele create, saltul de la creat la necreat nu e uşor de făcut. Însă cel care vine dinspre periferie se poate întâlni cu cel care merge de la centru spre periferie în cunoaşterea sa. Iar dacă se întâlnesc şi îşi dau mâinile, vor putea să se îndrepte amândoi către Centru.

Nu sunt mai multe Centre. Nu sunt mai mulţi dumnezei. Toţi Îl căutăm pe acelaşi. Dacă unul spune că Dumnezeu nu este Treime, spune aşa pentru că nu cunoaşte aceasta. Însă mă pot întâlni cu el, pentru că avem multe în comun. Amândoi credem în Dumnezeu, amândoi credem în faptele morale, amândoi ştim că ne aflăm într-o înstrăinare de Dumnezeu şi, totodată, într-o înstrăinare între noi.
Deci Adevărul nu este discutabil. Dogmele sunt adevăruri exprimate clar. Dar este normal să avem opinii diferite pentru că nu ne împărtăşim în aceeaşi măsură din adevăr. Chiar şi între noi, ortodocşii, opiniile diferă mult, din cauză că din acest adevăr revelat pe care îl ştim cu toţii, unii gustă mai mult iar alţii mai puţin; unii gândesc mai tehnic mântuirea, alţii mai puţin tehnic. Nu ne vom exprima niciodată cu toţii identic. Ne-am depersonaliza atunci. Ne adăpăm cu toţii de la acelaşi izvor, însă vom rodi diferit; inclusiv în cuvânt.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

E un adevăr, care este accesibil multora. Nu putem spune că un lucru poate fi adevărat dintr-un punct de vedere şi fals din altul. Însă într-o anumită cunoaştere ne putem întâlni şi cu oameni de alte credinţe, şi chiar ne întâlnim. Toţi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu. Toţi avem „organ” pentru a recepta harul. Revelaţia oferă adevărul curat, dumnezeiesc. Cunoaşterea creştinului porneşte de la ceea ce îi dezvăluie Dumnezeu. Însă mulţi nu au încredere în aceasta, pentru că nu ştiu de unde vine. Setea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu o are tot omul. Neavând încredere în ceea ce noi socotim revelaţie, ei vin de la periferie, de la creaţie. Dumnezeu Şi-a pus amprenta şi pe creaţie. Totul vorbeşte despre El. Însă drumul este mult mai lung şi chiar periculos. Căci, chiar dacă ajungi să cunoşti foarte bine cele create, saltul de la creat la necreat nu e uşor de făcut. Însă cel care vine dinspre periferie se poate întâlni cu cel care merge de la centru spre periferie în cunoaşterea sa. Iar dacă se întâlnesc şi îşi dau mâinile, vor putea să se îndrepte amândoi către Centru.

De aceea spuneam ca e mai usor pentru cineva sa creada ce spune Biserica Ortodoxa fara sa isi creeze el propriile rationameste.
Tu expui teoria cunoscuta a mai multor cai care duc la acelasi Dumnezeu. Este o teorie care nu mai tine doar de ecumenism, ci de new-age. Nu are legatura cu crestinismul sau ortodoxia, ba chiar e combatuta in ortodoxie.
De ce scrie in Vechiul Testament aproape tot timpul impotriva inchinarii la idoli? Si aceia nu mai stiau adevarul si se inchinau la ce credeau ca e divinitatea. Mai mult, spunem ca nu s-a putut mantui nimeni, desi unii aveau si credinta adevarata si fapte bune. Hristos a spus "Eu sunt Calea".
Iar harul ni se da doar incepenad cu Sfintele Taine, asa cum spune si catehismul ortodox. Inceputul este Botezul, inceputul accesarii harului. Mai multe cai nu sunt, dar poate in mod exceptional se pot mantui si unii din afara, nu stim aceasta.

[GLAdoS]

În prealabil postat de catalin2

De aceea spuneam ca e mai usor pentru cineva sa creada ce spune Biserica Ortodoxa fara sa isi creeze el propriile rationameste.

Dark ages... anyone?

[catalin2]

În prealabil postat de GLAdoS

Dark ages... anyone?

Chiar daca scrii in engleza tot scos din context se cheama. Citeste tot pasajul nu doar o propozitie.

În prealabil postat de catalin2

De ce scrie in Vechiul Testament aproape tot timpul impotriva inchinarii la idoli? Si aceia nu mai stiau adevarul si se inchinau la ce credeau ca e divinitatea.

Idolatria era o mare problemă atunci şi este şi acum, întâlnită în mult mai multe forme. Dumnezeul adevărat este viu; idolii sunt morţi. În Vechiul Testament idolatria însemna depărtarea de adevăr, adorarea naturii sau a întruchipărilor unor patimi, închinarea în faţa lumii acesteia, închinarea la dumnezei morţi, aş zice.

Consider că celelalte religii pornesc dintr-o nevoie de Dumnezeu, dintr-o căutare neajutată, însă, de revelaţie, ajungând, din cauza asta, într-un punct mort, incapabile fiind de a transcende lumea, pentru că le lipseşte Învierea. Dar o căutare sinceră, întrucât omul e după chipul lui Dumnezeu şi poartă în sine setea de El. Din această căutare sau datorită acestui chip dumnezeiesc din tot omul, s-a ajuns în mai toate religiile la nişte precepte morale mai mult sau mai puţin asemănătoare. Cele mai multe sunt pentru pace, pentru milă, instituie reguli de comportament în societate. Nu pun semnul egal între ele şi creştinism, dar trebuie să recunoaştem această căutare pretutindeni.

La fel şi în cazul ateilor, a celor care se încred în ştiinţă. Prin ştiinţă se pot afla urmele lui Dumnezeu în ceea ce a creat. Toate vorbesc despre El (nu aşa spune şi Psalmistul?). Nu de mântuire am vorbit eu; nu am spus că nu contează ce religie practici, că te poţi mântui oricum. Nu cred că te poţi mântui fără Hristos.

Nici pentru sincretismul religios pe care îl face new-age-ul nu sunt, pentru că, încercând să le pună pe toate de acord, nu face decât să le anuleze. El porneşte, de fapt, de la necredinţa în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Căci nu-L poţi pune pe Mântuitor alături de niciun mare profet.

Vreau doar să spun că tot omul Îl caută pe Hristos, că are nevoie de El, că este pregătit să-L primească. Şi e bine că Îl caută.

Problema cea mai mare e cu cei care chiar nu-L caută, şi care se pot numi foarte bine şi ortodocşi. Un om împătimit, care iubeşte banii, plăcerile, lumea asta, un om care trăieşte doar pentru acum şi aici, un hedonist, un ignorant, e mult mai departe de Hristos decât este un budist, un musulman sau un penticostal sincer în căutarea sa.

[catalin2]

În prealabil postat de N.Priceputu

Idolatria era o mare problemă atunci şi este şi acum, întâlnită în mult mai multe forme. Dumnezeul adevărat este viu; idolii sunt morţi. În Vechiul Testament idolatria însemna depărtarea de adevăr, adorarea naturii sau a întruchipărilor unor patimi, închinarea în faţa lumii acesteia, închinarea la dumnezei morţi, aş zice.

Consider că celelalte religii pornesc dintr-o nevoie de Dumnezeu, dintr-o căutare neajutată, însă, de revelaţie, ajungând, din cauza asta, într-un punct mort, incapabile fiind de a transcende lumea, pentru că le lipseşte Învierea. Dar o căutare sinceră, întrucât omul e după chipul lui Dumnezeu şi poartă în sine setea de El. Din această căutare sau datorită acestui chip dumnezeiesc din tot omul, s-a ajuns în mai toate religiile la nişte precepte morale mai mult sau mai puţin asemănătoare. Cele mai multe sunt pentru pace, pentru milă, instituie reguli de comportament în societate. Nu pun semnul egal între ele şi creştinism, dar trebuie să recunoaştem această căutare pretutindeni.

Cu mesajul acesta (din care am luat doar prima parte) sunt de acord in mare parte. Asa este, fiecare incearca sa repare comuniunea pierduta cu Dumnezeu. Dar asa cum unii din noi cauta fericirea adusa de har si ajung doar la placerile trecatoare oferite de vicii, asa si alte religii ajung sa se inchine la altceva. In Bilbie scrie ca toti zeii neamurilor sunt idoli (in alte traduceri scrie chiar demoni in loc de idoli). Din cauza caderii si inmultirii pacatelor oamenii au ajuns sa se indeparteze tot mai mult de Dumnezeu. Vedem cum la inceput ei vorbeau direct cu Dumnezeu. Apoi au pierdut aceasta legatura si au ajuns chiar sa nu mai stie cine e Dumnezeu. Aici intervine ingerul cazut, care ii indeamna sa se inchine la alte lucruri, la creatie. De fapt era o forma de inchinare la vrajmasul, de rupere a comuniunii cu Dumnezeu si ajungerea la comuniune cu vrajmasul. Zeii la care se inchinau nu erau decat ingeri cazuti, vrajmasul gasind aceasta cale de a se inchina de fapt la el.
Asadar orice inchinare la altceva decat la Dumnezeu este o forma de idolatrie. Iar Dumnezeu ni S-a revelat , ca noi nu mai stiam cine este. In extenso, o divinitate inchipuita altfel decat cel ce S-a revelat e intr-o mai mica masura asemanatoare acestui caz (de aceea erau combatute ereziile).

Fata de alte denominatii (protestantii, cred) noi nu spunem ca omul a cazut de tot, ci mai pastreaza ceva de la inceput, de aceea se spune de constiinta sadita in om. De aceea unii oameni pot actiona moral, fara sa aiba legatura cu religia.