Imn Eminescului

[delia31]

Starea a sasea

Egal cu tine însuti, la masa ta de brad
Mângâi garafa stirba ca pe-un pocal de jad.
Ispite nu-ti trezira de slava prin funingini
Nici idolii din piete, nici larii carolingini.
Edenul tau e unde carare n’au calaii:
Singuratatea lumii si cosmosul odaii.
Cerca-te-vom zadarnic în moarte, vocea ta
Uranic se detuna si arde’n agora.

Treapta a sasea

Misterele femeii ucid si nasc imperii.
Izbânzi, înfrângeri, doruri si patimi omenesti
Hangere-ti trec prin cuget, pumnale prin povesti.
Ascunsa ca un cântec în bronzurile serii,
Iubirea ta-i vecernia din care le stârnesti.

bucura-te’mpatimitul frumusetii ne’nserate
bucura-te cel ce’n codru i-ai pus dragostei cetate
bucura-te floare ninsa peste pletele balaie
bucura-te dor ce’ncarca sfânta noptilor vapaie
bucura-te boare calda peste trupuri ca o haina
bucura-te Vis-de-Taina !
bucura-te însetatul sarutarii suferinde
bucura-te jind pe care gura dulce nu-l cuprinde
bucura-te limpezime de fântâna si nastrapa
bucura-te ca nu-i pânza de izvoare sa te’ncapa
bucura-te ochi de apa ce-si adapa guri de rai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

[delia31]

Starea a saptea

Erotica-am numi-o lucirea ta pe ape –
Miraj nocturn – de n’am sti ca-i raza din Agape.
Iubita care’n bratul strainului se frânge
Nu-i poate da durerii decât porniri natânge.
Exista’n frigul cosmic o clipa far’ sa degeri?:
Seninul unei alte mai 'nalte întelegeri.
Cu cât esti mai Luceafar, cu-atât esti si Parinte;
Uitasesi pentru-o clipa, El ti-a adus aminte.

Treapta a saptea

Marunte lumi se’nalta, curg stelele prin cetini,
Inelele se leaga’n ghirlande de minuni.
Hyperion, ce patimi te-alearga prin genuni,
Atât de vii, ca zborul nu-i chip sa ti-l încetini?
Iertam în tine totul, tu înca nu te’mbuni.

bucura-te neodihna vântului culcat prin vrejuri
bucura-te ca te-atâta suier, spulber si vârtejuri
bucura-te amintirea lumilor de peste soare
bucura-te ca tot cerul în faptura ta tresare
bucura-te sfânt nesatiu sa cuprinzi ce-i necuprins
bucura-te Zbor Nestins!
bucura-te drum de aur catre Steaua-ne Polara
bucura-te ca durata doar adâncul ti-o masoara
bucura-te cel ce fulgeri dincolo de timp si schime
bucura-te din rapirea neajunsa’n veac de nime’
bucura-te’n Cincizecime si’naltime de-Adonai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

[delia31]

Starea a opta

Eonul asfinteste din ostenite pleoape
Marindu-ti umbra lunga pe câmpuri si pe ape.
Ins de-o vecie, fructul e floarea dintr-o zi
Nuntita’n vis si’ntoarsa’n bobocul ce-o porni.
Efluviile stirpei în tine ni se-aduna
Supuse si slavite ca laurii’n cununa.
Cuceritor de spatii, ne darui pe pamânt
Uimirea de-a cuprinde o lume’ntr’un cuvânt.

Treapta a opta

Martiriul de-a te naste nu’ncape în osânda,
Izbelistile vietii sunt viata’n sinea ei.
Haiduc al suferintei, în codrul tau de tei
Adii din doina frunzei neliniste nascânda –
Incerta si fecunda ca luna’n funigei.

bucura-te rob al trudei si-al sudorilor de sânge
bucura-te cel ce’n noapte noaptea paginii o’nfrânge
bucura-te’mblânzitorul de cuvinte’n herghelii
bucura-te cel ce graiul într’un spic de pana-l tii
bucura-te lupta slovei cu’ntelesul ei deplin
bucura-te Dulce Chin!
bucura-te colb de aur între filele ne’ntoarse
bucura-te ceara scursa din lumina care-o arse
bucura-te turn de veghe pâna’n ceru’n care starui
bucura-te apa’nalta ce’n cascade largi te narui
bucura-te cel ce-i darui fiecarui tot ce ai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!

[delia31]

Starea a noua

Ecouri destramate par vechile geneze.
Mormânt cu plod, în tine’nceputurile-s treze.
Incendii calme parca ar vrea sa despresoare
Neprihanite doruri timide’n asteptare.
Efemerida noptii ti-arunca’n ploi de stele
Seminte ne’ncercate, gradini sa faci din ele.
Culegem floare-albastra si stim ca ni s’a scris
Ursita de-a ne’ntoarce cu tine’n paradis.

Treapta a noua

Mirunsa frunte. Logos în treapta lui înalta.
Iluminata stema’n vecia unui neam.
Harisma’n deznadejdea sub care ne’nclinam
Amurgului. Cu viii si mortii laolalta
Iesimu-ti în nuntire prin sfânt epitalam:

bucura-te’nflacarare adunata’ntr’o scânteie
bucura-te strop de roua revarsat în curcubeie
bucura-te ram pe care stelele’n ciorchin roira
bucura-te alauta’n zbor cu strunele spre lira
bucura-te vaz launtric ce’n auzul alb se’nscrie
bucura-te Poezie !
bucura-te’ntregul nostru ce prin secoli s’a tot frânt
bucura-te darul pâinii de-a se’ntoarce în cuvânt
bucura-te ne’mpartirea inimii ce ni se’mparte
bucura-te bucurie din adânc si de departe
bucura-te cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai
bucura-te’nvesnicirea Eminescului Mihai!


Starea a zecea

Extazele cernelii doar tu ni le’nfiori,
Mihaiul nostru unic si-al unicei splendori.
Izvoade noi de-am strânge, tot am culege’n cale
Norocul de-a-l petrece pe-al tau din ale tale.
Eterna stalagmita din stea stalactitara,
Statura ta ne-aduna sub cer si peste tara.
Cuvântul tau din ziua-l purtam cu noi prin ere,
Usure ca o moarte si greu ca o’nviere.

+Vesnica pomenire robului lui Dumnezeu, Mihai!+

[Yasmina]

http://youtu.be/dVxnVikZv1U

[Florin-Ionut]

Dumnezeu să-i mîntuiască şi să-i ierte pe Mihai şi pe Bartolomeu, cu tot neamul lor cel adormit!

[Demetrius]

În prealabil postat de Melissa

+Vesnica pomenire robului lui Dumnezeu, Mihai!+

In veci pomeneste-l, Doamne Dumnezeule, pe robul Tau, Mihail!



P.S. Si iarta-ne noua ca nu scriem asa cum a trait, a iubit si a murit el, Mihail al nostru, pentru limba noastra sfanta romaneasca.

[antiecumenism]

http://www.bisericaortodoxaaurora.com/?p=3309

EMINESCU SI ORTODOXIA
“În cultura lumii, locuim eminescian”, spune profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atenţionează că “vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Eminescu”, subliniind esenţial necesitatea raportării noastre identitare şi la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă şi relaţia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinţa ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă fireşti când discutăm de un geniu, străluceşte imperial adevărul: Eminescu şi familia lui au trăit credinţa ortodoxă.
Numai zelul sincer şi iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi şi multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din conştiinţa multor generaţii de români. Lor trebuie să le mulţumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credinţă ortodoxă şi o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însuşi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creaţiile sale.
Unchii şi mătuşile din mănăstire ale lui Eminescu
Aflăm aşadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informaţiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai mulţi membri. Astfel, doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton.
De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece şi întâmplări povestite de călugăriţe, iar mătuşa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic şi i-a înlesnit accesul la cărţile şi manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Juraşcu, stareţa de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viaţa pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botoşani pentru Mihai şi sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Spovedirea şi împărtăşirea de la Mănăstirea Neamţ
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeşte într-unul din studiile sale despre un episod mai puţin cunoscut de lume din viaţa lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune creştină a poetului şi primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamţ de Sfinţii Mihail şi Gavriil, unde a cerut să fie spovedit şi împărtăşit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron şi citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: “Pe ziua de Sfinţii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi mi-au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care îşi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul “Răsai asupra mea”, de pe la 1879, din zona manuscris a cunoscutei “Rugăciuni”, cum spune Nae Georgescu: “Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…”
Poetul a gândit serios şi sincer să se călugărească
Un alt aspect mai puţin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul “Eminescu şi mistica nebuniei”. Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la “Timpul”, în iunie 1883, când era “stricat cu toată lumea”, iar Maiorescu şi Simţion cloceau o viitoare internare “salvatoare” a lui Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intenţia poetului: “Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucureşti”. De ce dorea el o călugărire la Bucureşti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul “păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării”.
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit şi lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la “Românul”, în 1882, când Maiorescu nu-i descoperise încă semne de “alienat”. “Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la “Românul”, eu de la “Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”, îi spunea poetul.
În 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei şi luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din “Sărmanul Dionis”, “Cezara”, “Povestea magului călător în stele”, aflaţi în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum susţine profesorul Codreanu.
Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă
Încheiem această scurtă prezentare citându-l şi pe Corneliu Botez, cel care a avut initiaţiva omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galaţi. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, “Omagiu lui Eminescu”, scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în 1909: “…obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la Sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteşte şi el că “tatăl poetului avea bisericuţă lângă casă” şi chiar “că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucureşti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde şi Eminescu a locuit un timp”.
Iată aşadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însuşi, a trăit relaţia cu Ortodoxia, sincer şi evlavios, cu speranţă şi respect, întocmai unor buni creştini. Şi ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseşte însuşi Eminescu, atunci când spune: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.