despre prieteni

[fallen]

Problema nu e cand au alte religii, ci cand sunt cu totul impotriva lui Dumnezeu si chiar ne ataca pe tema asta.
Iar in ce priveste punctul 2 stiu ca nu avem ce face, dar totusi se spune ca Dumnezeu are puterea sa "inmoaie" sau din contra sa "impietreasca" inima cuiva si ma gandeam ca poate, daca ne rugam din tot sufletul sa nu pierdem un prieten din motive obiective sau subiective (care tin sau nu de noi), ar putea sa ne asculte. Dar, desigur, aici intervine si liberul arbitru al fiecaruia, peste care nici chiar Dumnezeu se spune ca nu poate trece.
Asa ca, daca stie cineva vreo rugaciune speciala... am mai facut un topic pe tema asta.

Daca e, hai sa vorbim aici despre cum sa-i abordam pe atei si pe necredinciosi si daca a avut cineva vreo experienta de "recuperare " a unor astfel de persoane.
Toate cele bune!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de fallen

Daca e, hai sa vorbim aici despre cum sa-i abordam pe atei si pe necredinciosi si daca a avut cineva vreo experienta de "recuperare " a unor astfel de persoane.

Nu sunt de părere că trebuie să ne considerăm misionaţi. Dacă are cineva, cu adevărat, misiunea de a-i "aborda pe atei şi pe necredincioşi" şi de "a-i recupera", acela este preotul. Pescuirea de suflete nu este un minister laic. Pe de altă parte, e adevărat, noi suntem chemaţi să-i ajutăm pe preoţi în această privinţă: iar cel mai mare ajutor este acela de a oferi altora propriul nostru exemplu de viaţă de credinţă şi de virtute creştină. Iar dintre virtuţile creştine, cea care ne interesează cel mai mult în acest caz este virtutea iertării. Noi spunem "Tatăl nostru" în fiecare zi, iar acolo Îi cerem lui Dumnezeu îndurare şi spunem că aşa vrem să ne ierte El greşelile, cum iertăm noi greşelile altora.

Dumnezeu ne cheamă să îi iertăm chiar şi pe duşmanii noştri. Cu atât mai mult vom ierta prietenilor noştri. În cazul despre care vorbiţi, din câte înţeleg, marea greşeală a prietenului dv este că a spus despre o colegă care se învoia frecvent de la serviciu pentru a merge la biserică ceva de genul că e dusă cu pluta. Hai să fim serioşi şi să nu facem din ţânţar, armăsar. În treacăt fie zis, s-ar putea să şi aibă dreptate. Noi trebuie să deosebim între credinţa adevărată şi habotnicie. Chiar şi în cazul unei participări obligatorii a credinciosului, aşa cum este obligaţia duminicală, Biserica dispensează de obligaţie pe cei care ar vrea să vină, dar nu pot deoarece au alte obligaţii, la serviciu sau în familie. Ea îi include în Liturghia ei, în ecteniile ei ("pentru cei robiţi...."). Cu atât mai mult a te învoi ca să participi la devoţiuni neobligatorii (novene, trezene, etc) este ceva curios, care nu-mi sună bine. Dar, de dragul ipotezei, hai să presupunem că prietenul dv se face vinovat de judecată temerară. Dv de câte ori aţi făcut asta ? De câte ori aţi spus despre cineva că a făcut ceva, ori nu a făcut ce trebuia, dovedindu-se mai apoi că v-aţi înşelat şi v-aţi bazat pe prepusuri ? Un lucru e clar: prieten perfect nu puteam avea decât Unul singur. Când vorbim de oameni, vorbim despre fiinţe cu diverse grade de slăbiciune. Aşa cum şi noi suntem, într-un grad de regulă mai mare.

În Cristos,
M.D.

[fallen]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nu sunt de părere că trebuie să ne considerăm misionaţi. Dacă are cineva, cu adevărat, misiunea de a-i "aborda pe atei şi pe necredincioşi" şi de "a-i recupera", acela este preotul. Pescuirea de suflete nu este un minister laic. Pe de altă parte, e adevărat, noi suntem chemaţi să-i ajutăm pe preoţi în această privinţă: iar cel mai mare ajutor este acela de a oferi altora propriul nostru exemplu de viaţă de credinţă şi de virtute creştină. Iar dintre virtuţile creştine, cea care ne interesează cel mai mult în acest caz este virtutea iertării. Noi spunem "Tatăl nostru" în fiecare zi, iar acolo Îi cerem lui Dumnezeu îndurare şi spunem că aşa vrem să ne ierte El greşelile, cum iertăm noi greşelile altora.

Dumnezeu ne cheamă să îi iertăm chiar şi pe duşmanii noştri. Cu atât mai mult vom ierta prietenilor noştri. În cazul despre care vorbiţi, din câte înţeleg, marea greşeală a prietenului dv este că a spus despre o colegă care se învoia frecvent de la serviciu pentru a merge la biserică ceva de genul că e dusă cu pluta. Hai să fim serioşi şi să nu facem din ţânţar, armăsar. În treacăt fie zis, s-ar putea să şi aibă dreptate. Noi trebuie să deosebim între credinţa adevărată şi habotnicie. Chiar şi în cazul unei participări obligatorii a credinciosului, aşa cum este obligaţia duminicală, Biserica dispensează de obligaţie pe cei care ar vrea să vină, dar nu pot deoarece au alte obligaţii, la serviciu sau în familie. Ea îi include în Liturghia ei, în ecteniile ei ("pentru cei robiţi...."). Cu atât mai mult a te învoi ca să participi la devoţiuni neobligatorii (novene, trezene, etc) este ceva curios, care nu-mi sună bine. Dar, de dragul ipotezei, hai să presupunem că prietenul dv se face vinovat de judecată temerară. Dv de câte ori aţi făcut asta ? De câte ori aţi spus despre cineva că a făcut ceva, ori nu a făcut ce trebuia, dovedindu-se mai apoi că v-aţi înşelat şi v-aţi bazat pe prepusuri ? Un lucru e clar: prieten perfect nu puteam avea decât Unul singur. Când vorbim de oameni, vorbim despre fiinţe cu diverse grade de slăbiciune. Aşa cum şi noi suntem, într-un grad de regulă mai mare.

În Cristos,
M.D.

In primul rand, fata aceea chiar nu e habotnica. S-ar putea totusi ca ei doi sa se fi sfadit din cu totul alta cauza si pe mine sa ma fi prins la mijloc.
Dezamagirea mea cea mare este insa ca eu il credeam pe el credincios si acum se dovedeste ca m-am inselat. Ce alte lucruri pe care le credeam adevarate atunci nu sunt?

(de exemplu, cand un barbat iti spune ca esti frumoasa si desteapta, si ca nu o sa te paraseasca niciodata, si tu il crezi, si apoi te lasa pentru alta, inseamna ca atunci cand a zis ca nu te va lasa, a mintit; deci atunci cand a spus ca esti frumoasa si desteapta, a mintit si atunci si deci inseamna ca nu esti?)

[fallen]

Ma mai ingrijoreaza un aspect, si anume acela ca credinta mea ar putea fi interpretata de sefi si de colegii necredincioasi drept o dovada de insuficienta pregatire profesionala. Atat prietenul meu cat si propriul meu frate sustin ca cei care cred in Dumnezeu "sunt niste ratati" care si-au pierdut increderea in ei insisi.
Vreau sa zic ca decand lucrez aici de vreo 3 ani, nu m-a intrebat nimeni daca cred in Dumnezeu si daca m-ar fi intrebat nu m-as fi ferit sa spun adevarul, dar acum, dupa ce am auzit cu urechile mele cat sunt de atei, a inceput sa mi se faca frica. De fiecare data cand zice cineva ceva de rau despre Dumnezeu sau biserica, imediat devin defensiva, de unde probabil s-a tras concluzia ca sunt habotnica, sau cica s-ar fi zis ca "m-am pocait".
Mi-e teama ca asta sa nu imi afecteze pana la urma competentele profesionale (de ceva vreme nu prea dorm bine, nu ma pot concentra la treburi neinsemnate, parca as cauta ceva si nu gasesc)