Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[Amomothaggol]

În prealabil postat de Mihai36

Mie mi se pare cumva ciudata expresia ca ar exista argumente ca Dumnezeu nu exista.
Ma refer la argumente plauzibile, adica sa cauti pe Dumnezeu in toate locurile posibile si sa nu dai de nimic.

...Dumnezeu nu exista, cel putin fizic, El nu este (inca) definit, cel putin pentru mine. Fiecare putem sa Il concepem in mod diferit, El ni se prezinta insa in Biblie sub un aspect pe care eu, unul, mi-e greu sa mi-l imaginez. In general, mi-e greu sa cred acum toate povestile supernaturale despre care Biblia vorbeste.

În prealabil postat de Mihai36

Povestea cu adam si eva este destinata atit oamenilor simpli cit si teologilor revelati care pot extrage prin simbolistica ei anumte adevaruri mai complexe, doar ca ei nu pot revela intreaga lor intelegere maselor. Cel putin nu fara o revolutie.

Intreaga religie, Biserica, de-a lungul istoriei a reprezentat cea mai usoara modalitate de control a maselor...si inca este. Am putea crede chiar ca este cea mai mare pacaleala din toata istoria omenirii. Eu unul nu cred in Biserica, chiar mi se pare un mod abuziv, dar ingenios de a te folosi de credinta pentru profit, putere si manipulare.

În prealabil postat de Mihai36

Asa incit o sa gasim explicatii paralele si pentru incest si pentru rase si pentru multe alte lucruri despre care nici ne-am fi inchipuit ca ar mai putea avea si alta interpretare.

de acord cu tine, eu insa ma refeream la explicatii plauzibile, presupuneri putem face cu totii (am auzit cateva variante SF pana acum)

În prealabil postat de Mihai36

Eu credeam in universalitatea ipotetica a lui Dumenzeu chiar si cind eram necredincios.

Si eu cred. Daca imi repet intr-una ca undeva acolo mai exista o planeta perfect asemanatoare cu Terra si exista viata, am sa cred si asta, ipotetic vorbind. Am sa cred si ca traim in lumi paralele, ca ne putem intoarce in timp sau ca ne putem reincarna.
Ipotetic vorbind, am dreptul sa cred. Insa, dpdv al realitatii pe care o percepem astazi aceste lucruri nu par posibile sau inca nu exista nici o dovada ca ele chiar exista.
Inca ceva, am auzit multi preoti/credinciosi spunand "crede si nu cerceta"...eu credeam ca voia Domnului este "cauta si vei gasi".
Eu il caut pe Dumnezeu si vreau sa-L gasesc...am nevoie de convingerea ca El exista, insa nu pot face asta crezand orbeste in ceva fata de care istoria are mult prea multe contra-argumente.

Dumnezeu ni se prezinta atotstiutor, atotputernic, omniprezent, atotiubitor samd...realitatea conform careia un asemenea zeu permite existenta raului si a durerii printre cei neajutorati ma face sa am indoieli. Nici nu stiu daca vreau sa cred intr-un Dumnezeu care e razbunator, egoist/gelos "sa nu ai alti dumnezei", sadic (necredinciosii ard in Iad), care permite comiterea unor crime in numele Lui, si as putea continua asa la infinit...Eu nu vreau sa imi traiesc viata incercand sa stau pe calea cea dreapta, gandindu-ma ca daca nu fac asta voi fi aspru pedepsit (cum spunea cineva pe o pagina anterioara "sa nu stau in fata Lui ca o maimuta") - daca traim cu frica asta, viata isi pierde sensul. Eu vreau sa stau pe calea cea dreapta neconditionat, pentru ca asa imi face placere sa imi traiesc viata, pentru ca ma consider un om bun, pentru respect fata de natura, din respect pentru ca exist, si NU din frica. Nu cred, presupunand ca Dumnezeu exista, ca asa vrea El sa ne traim viata asta trecatoare, cu frica. Este absurd si de aici pare sa se inteleaga ca noi suntem niste sclavi pentru El.

Este gresit sa cred in mine, ca fiinta umana? E pacat...? Desigur, pare mult mai simpla viata atunci cand esti convins ca Cineva, acolo, vegheaza asupra ta si te ajuta sa ramai pe calea cea dreapta, treci mult mai usor peste necazuri, gandindu-te ca "face parte din planul Lui" sau ca "viata e trecatoare, se face dreptate pe lumea cealalta"...Daca totul face parte din planul Lui, cum ramane cu liberul arbitru, cu puterea noastra de alegere? inseamna ca orice alegere am face, de fapt nu e a noastra? ...suntem intr-un joc pe calculator unde s-au schimbat rolurile? cum ar fi viata, daca chiar am incepe sa credem in noi si n-am mai da vina pe Cel de sus atunci cand ni se intampla ceva rau, sau nu L-am mai preaslavi pentru lucrurile bune? Cum ar parea viata, ce am face cu ea, daca am sti ca dincolo de moarte...nu mai e nimic?

Nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar nu pot sa am simpatie pentru batranii care se calca in picioare, se imbrancesc si se palmuiesc pentru a fi cat mai aproape de Dumnezeu cu diferite ocazii religioase. Nu pot avea simpatie pentru cei care merg zi de zi la Biserica si in pauzele slujbei barfesc, apoi ajung acasa si injura, sunt plini de invidie, profita, crezand ca daca merg la Biserica li se da "reset" la aceste pacate si maine o pot lua de la capat. Nu pot avea simpatie pentru cei care postesc de frica lui Dumnezeu si nu pentru ca ar fi convinsi de curatarea organismului sau ca tine de un anume echilibru. Nu cred ca trebuie sa fac 1000 de matanii si sa spun 20 de rugaciuni seara de seara timp de un an pentru a mi se ierta un pacat pentru ca asa mi-a spus parintele x. A doua zi am fost la parintele y si a spus ca 10 rugaciuni ajung, nu trebuie sa mai fac si mataniile, si ma pot opri dupa 3 luni. Sunt doar cateva exemple care pe mine unul ma depasesc cu viteza luminii.

Asa cum am mai spus, la mine totul e o balanta...
Singurul motiv pentru care cred intr-un Dumnezeu ipotetic este ca nu am nimic de pierdut daca o fac, in schimb daca nu as crede si El chiar exista, as putea pierde totul si asta nu mi-as putea-o ierta niciodata.