Pacatul si Iertarea

[culianul]

Legat de subiect, imi aduc aminte de o anecdota pe care mi-a spus-o un prieten de-al meu.

Tatal i-a spus unui copil ca de fiecare data cand face o trasnaie, o sa bata un cui in usa. La fiecare trasnaie, tatal lui batea un cui in usa. La un moment dat, fiu-su s-a uitat la usa si era plina de cuie. Si si-a dat seama cat l-a suparat pe tatal lui. Si a inceput sa faca fapte bune, si la fiecare fapta buna, scotea cate un cui din usa. La un moment dat a reusit sa le scoata pe toate, si s-a dus bucuros la tatal lui si i-a zis: "uite tata, nu mai e nici un cui in usa". Dar usa a ramas plina de gauri.

Dar, pentru ca ortodoxia este paradoxala, exista multe contraexemple, din care aduc aminte doar doua: Maria Egipteanca (prostituata, si daca ii citesti viata, a fost o pramatie), si avva Moise cel dintre talhari (tipu era un fel de criminal in serie, vestit pentru crimele sale, care s-a ascuns printre calugari de autoritati (cea mai tare relatare despre el e in una din discutiile Sf Ioan Casian cu unul din parintii pustiei - e un PSB imens care merita citit si recitit))

Deci pana la urma, cred ca Dumnezeu uita, pentru ca iertarea fara uitare e ca o zi fara soare, ca o batatura fara caine. Pentru ca altfel, daca ni se da iertarea, ar fi cel putin ciudat ca la judecata sa ne spuna: ba, de iertat te-am iertat, dar nu te uit niciodata.

Asta e refrenul meu: pacatul nu e o fapta rea, este o dispozitie a sufletului. Faptele rele provin din acea dispozitie sufleteasca. Si degeaba ti se iarta faptele, daca ramai cu dispozitia rea a sufletului. Pacatul se aseamana cu ochelari de soare: cu ei pe ochi, totul e intunecat, dar in realitate e altceva.