Despre bioterapie

În prealabil postat de catalin2

Draga Scotianule, scuze ca ma amestec in discutie, am vrut sa-ti dau o veste buna.Si tu, nu se stie peste cativa ani daca vei avea aceleasi conceptii si aceeasi religie. Deocamdata parerea mea (si sper sa nu te supere ca o dau, e parerea mea) e ca tu nu mai cauti, pentru ca acum crezi in niste idei care spun ca in toate cultele e bine, deci potem sta linistiti oriunde ne-am afla. Un fel de adormire a constiintei si taiere a alegerii si cautarii. Dar noi avem posibilitatea alegerii, deci nu stim ce vom alege in viitor si daca peste un an, in urma unei revelatii, declic nu vei ajunge tu ortodox.

,,A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.

Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.

Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.

Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”

În prealabil postat de Scotland The Brave

,,A fost odată un băieţel care a dorit foarte mult să îl întâlnească pe Dumnezeu şi s-a gândit el într-o zi să pornească în căutarea Lui. Ştia foarte bine că nu o să fie o simplă plimbare, aşa că înainte de a porni şi-a umplut bine, bine valiza cu dulciuri şi cu multe sticluţe cu apă, să-şi mai potolească foamea şi setea din când în când.

Când a fost la câteva blocuri depărtare de casa lui a zărit un parc mare şi umbros, şi s-a gândit să-şi tragă puţin suflul înainte de a porni iar la drum. S-a aşezat pe o bancă lângă un bătrân amărât care se uita atât de plictisit la porumbeii ce scormoneau şi ei asfaltul, în speranţa că or mai găsi câte ceva de-ale gurii.Băieţelul şi-a pus valiza în braţe şi a scos din ea o sticluţă de apă şi când să se servească a fost întrerupt de privirea bătrânului, care se uita la el cu o flămânzeală de parcă vroia să îl mănânce cu tot cu papuci. Făcându-i-se milă, baiatul i-a oferit acestuia câteva dulciuri, iar drept răsplată bătrânul i-a oferit un zâmbet.

Atât de incredibil şi de radiant a fost zâmbetul bătrânului, încât băieţelul i-a oferit şi o sticluţă cu apă doar, doar va mai primi încă un zâmbet atât de frumos. Fără nici o ezitare şi fără nici o reţinere, bătrânul i-a mai zâmbit încă o dată copilului.Toată după-amiaza întreagă au stat acolo pe bancă, mâncând şi bând, fără să îşi spună vreun cuvânt unul celuilalt. Pe când se înnoptă, băiatul simţi prezenţa oboselii şi se hotărî să o ia către casă, cu gândul că îşi va continua călătoria în următoarea zi. Nici nu apucă bine să facă câţiva paşi că dă fuguţa înapoi să-l îmbraţişeze pe colegul său de bancă. Bătrânul surprins de fapta copilului, tot ce i-a putut oferi înapoi a fost cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut copilul în acea zi.

Ajuns acasă, mama băiatului îl întâmpină. Surprinsă de expresia feţei plină de fericire a copilului ei, nu se răbdă să nu îl întrebe: “Ce ai făcut tu azi de eşti aşa de fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”Copilul îi răspunse: “Am luat masa cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca mama lui să apuce să îi răspundă, a mai adăugat: “Ştii ceva? Are cel mai frumos zâmbet dintre toate pe care le-am văzut vreodată!”

Între timp, bătrânul a ajuns şi el acasă şi copilul său, observând privirea paşnică a tatălui, nu a ezitat să nu îl întrebe: “Tată, ce ai facut azi de eşti aşa fericit? Cine ţi-a adus această fericire?”.El i-a răspuns fiului său: “Am mâncat în parc dulciuri cu Dumnezeu!”. Şi înainte ca fiul său să apuce să îi răspundă, el a adăugat:” Ştii ceva? Este mult mai tânăr decât am crezut!”

Sincer, frate, m-a zguduit, pana aproape de lacrimi. De unde o ai? Este extraordinara, pare o adaptare moderna a ceva din vreun Pateric. Catalin, tu esti un ortodox erudit si le ai cu Patericele, stii tu cumva daca in Patericul Egiptean sau cele slave este asa ceva? In cel Siriac sigur nu este. :) Cel putin in ce am eu...

(...) Era o postare mai ampla.Am realizat inutilitatea ei si am lasat doar melodia. Ploaia care va veni...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Sincer, frate, m-a zguduit, pana aproape de lacrimi.

Pentru că te-ai apropiat de mine, prin cererea ta de prietenie, aş dori să-ţi spun ceva din inimă.
Mai demult, cineva, m-a întrebat pe mesaje private ce este zelotismul. Atunci nu am avut timp să-i răspund, nici acum nu am dar l-am rugat să mă sune, nu pentru a scăpa de el ci pentru a-i putea sluji întru adevăr. Este o problemă esenţială în credinţă şi nu poate fi discutată personalizat decât inimă la inimă având toată libertatea unei convorbiri prin viu grai.
Pentru că acela nu a dat curs invitaţiei mele, am să vorbesc cu tine căci pari deschis către acest subiect. Este un subiect foarte important, esenţial pentru noi creştinii, deoarece ne face să evităm înşelarea.
Creştinismul este credinţa totală. În el Dumnezeu Tatăl lucrează, ca la facere, cu cele două mâini ale Sale: Dumnezeu – Fiul deci cu adevărul şi cu Dumnezeu – Duhul Sfânt deci cu dragostea, cu rugăciunea. Nu că n-ar fi Tatăl dragoste şi Adevăr sau Fiul n-ar fi dragoste sau Duhul Sfânt n-ar fi adevăr, dar fiecare lucrează împreună cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi într-un fel personal. Toate se fac de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.
În noi icoana Sfintei Treimi este aşa:
Mintea icoana Tatălui
Cuvântul lăuntric icoana Fiului
Dorul gânditor icoana Sfântului Duh.
De aceea pentru a fi asemenea lui Dumnezeu, dumnezei după har, trebuie să le unim pe cele trei, să fie una. Aşa erau înainte de cădere, dar din impactul cu păcatul unitatea lor s-a zdruncinat.
Astfel că găsim azi, peste tot, mai puţin în Ortodoxia trăită autentic, această sciziune.
Unii iubesc fără să gândească, sentimentalism (sau pietism dacă este legat de credinţă).
Alţii gândesc fără să iubească, raţionalism.
Însă dragostea fără adevăr este o slabă vibraţie sentimentală iar adevărul fără dragoste poate ucide.
Dogmele fără dragoste sau dragostea fără dogme… nici una nici alta nu mântuiesc.
Dogmele sunt forma care îndrumă dragostea iar dragostea este culoarea ce împodobeşte dogmele.
Păcatul, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, este a iubi sau a urî neraţional. Iubirea ne-a fost dată pentru a iubi pe Dumnezeu fără limită şi pe aproapele cu limită iar ura ne-a fost dată spre a urî pe drac şi pe păcat. Iubirea sau ura neraţională inversează sensurile.
Există păcat al minţii: uitarea, neştiinţa, cunoştinţa mincinoasă, erezia şi păcat al inimii: pofta şi mânia îndreptate împotriva sau invers lucrării lor fireşti (lucrarea lor firească este a pofti binele şi pe aproapele pentru Dumnezeu şi a te mânia pe păcat şi pe drac pentru Dumnezeu).
Noi creştinii trebuie să unim mintea cu inima, să iubim în adevăr şi adevărul din noi cu adevărat să iubească.
Dacă punem mai presus de iubire dogmele greşim, suntem zeloţi. Nu ne mântuim. De dragul dogmelor urâm pe cei ce nu cred în dogmele în care noi credem
Dacă punem mai presus de dogme iubirea neraţională suntem ecumenişti şi părtaşi la osânda celor ce i-am înşelat spunându-le că se pot mântui şi aşa cum sunt ei, fără adevăr. Şi pierdem şi noi dogmele, hulindu-le pe aceste descoperiri dumnezeieşti că ar fi deşarte.
Dogmele sunt singurele învăţături, hotare ale credinţei, peste care nu se poate trece fără a muri. Pentru că numai ele te pot învăţa ce e iubirea. Doar a face dragoste se numeşte şi când te împreunezi cu o prostituată. Se numeşte iubire dar nu e. Dogmele adevărate te învaţă ce este iubirea adevărată. Ce este iubirea prostituată de drac, ce uneori se poate masca în Hristos, şi ce este iubirea de Hristos în adevăr care te scapă de drac. Dogmele adevărate te învaţă ce să faci ca să iubeşti şi când te deprinzi cu iubirea te apără să nu cazi în iubirea cea înşelătoare a diavolului. Cum ai trecut de dogme, de hotarele credinţei celei descoperite de sus, ai căzut din iubire.
Dar dacă de dragul dogmelor, care te învaţă iubirea, nu mai iubeşti devin ele dumnezeul tău, idolul tău şi ai căzut de la Dumnezeu care este iubire. Nu dogme de dragul dogmelor strigând „Ortodoxia sau moartea!”, acesta este duhul lui antihrist. Ci dogmele de dragul iubirii: „Ortodoxia şi viaţa iubitoare în adevăr.”
Ca să-ţi dau un exemplu concret, dezbinaţii de Biserică (rupţi de la Sfintele Taine, că ei singuri s-au despărţit de ele) sunt de trei feluri:
Ereticii de dragul dogmelor greşite s-au despărţit de Biserică – Singură Biserica este locul dragostei în adevăr. Exemple: monofiziţi, papişti, lutero – calvini, protestanţi, neo protestanţi, sectari etc. Ei au credinţa diferită de Creştinism.
Schismaticii, de dragul canoanelor greşit înţelese, sau a stilului ritualului, greşit înţeles, s-au despărţit de Biserică. Exemple: novaţienii, donatiştii, stiliştii. Ei au ritual secundar, diferit de Creştinism, de exemplu calendarul care dezbină, (iar nu calendarul vechi sau nou dar cu păstrarea comuniunii liturgice, adevăratul înţeles al calendarului după cum spune Pidalionul citând pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „La Dumnezeu nu contează vremurile ci dragostea”).
Parasinagogile care sunt aceia care deşi au aceleaşi dogme şi ritual s-au caterisit, pentru că au lucrat împotriva iubirii, şi nu ascultă de caterisire, slujind în continuare, cu începătorii şi următorii lor.

Nu tot cel ce ştie greşit dogmele sau ritualul este dezbinat ci acela care pleacă din Sfânta Biserică, nu se mai împărtăşeşte cu Viaţa lui Hristos care sunt Sfintele Taine.
Căci Biserica este spital duhovnicesc, dacă rămâi în Ea ştie cum să te aducă până la moarte la adevăr, la iubire, la fel ca o Mamă te aduce la Tatăl cel ceresc.
De aceea am să-ţi spun o mică istorioară cu o mică icoană părăsită. Văd că ţie îţi plac istorioarele.
Era o icoană preparată pentru zugrăvit. Frumoasă, aurie îşi aştepta podoaba.
Dar, din nefericire pentru ea, a încăput pe mâna stiliştilor. Aceştia au luat dalta dogmelor şi au zgâriat-o cu cruzime vrând să-i însemneze forma lui Hristos atât de puternic încât să nu se mai şteargă vreodată…

Biata icoană… aproape că a crăpat. A curs şi sânge din ea.

Cineva, numit ecumenismul, a furat-o de pe mâna stiliştilor fiindcă icoana suferea că nu avea culoare şi crăpa din neiubirea şi sadismul stilist, şi, ca să nu se mai vadă crăpăturile ei a aruncat-o la vecinii gemeni, dar inverşi, ai stiliştilor la papişti, în secţiunea lor numită pietism. Aceştia au turnat peste ea toate culorile, cu litrii ca să nu se mai cunoască nici o crăpătură dar nici o formă a lui Hristos. Drept este că era colorată, la modă, stil Picasso, nu se mai vedeau în nici un fel crăpăturile dar…

Biata Icoană… ajunsese un haos, o mâzgăleală în care nu se mai vedea nicicum Hristos ci doar semnătura mâzgălitorului: PAPA.


Cine va fi acel om milostiv şi înţelept să ducă icoana la un restaurator adevărat? La un preot ortodox. Să-i cureţe acesta cu răbdare semnătura mincinoasă apoi culorile dezordonate, să-i umple cu chit şi lacrimi crăpăturile, să-i pună o altă foiţă de aur, Ortodoxia, firea cea adevărată a lucrurilor şi lumina cea mai presus de fire şi să-i picteze cu adevărat, adevăratele trăsături ale lui Hristos, dar fără a o mai zgâria, cu gingășie pentru a nu o mai răni. Iar apoi aşa pregătită, ca o mireasă, să o umple cu acele culori canonice ale lui Hristos, pentru a se vedea în ea întru sfârşit Icoana Mirelui ei iubit: Hristos Iubirea Adevărată, Adevărul în iubire?
Cu dragoste în adevăr, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de catalin2

Draga Scotianule, scuze ca ma amestec in discutie, am vrut sa-ti dau o veste buna: avem posibilitatea de a alege.
Imaginea creata in acest pasaj mie imi pare ca un fel de inchisoare a lipsei libertatii de alegere. Poti alege tot ce vrei, nu suntem predestinati, pana la sfarsitul vietii avem de facut o sumedenie de alegeri. Nu esti eretic definitiv si nici noi mantuiti dinainte. Acum esti calvin, dar nu se stie ce se va intampla peste un an, peste cativa ani, etc.
De exemplu acum cativa ani eram agnostic (chiar ateu cateodata). Daca ne intalneam si tu imi aiceai ceva de Dumnezeu eu te priveam cu ingaduinta si poate iti puneam cateva intrebari de curiozitate si din politete, iti spuneam ceva de stiinta.
Dupa un timp eram pasionat de religiile orientale si paranormal, daca ne intalneam si discutam de religie iti vorbeam de cum leviteaza yoginii, ce minuni exista la altii, iar mai apoi dupa ce am fauct reiki iti spunema de reiki si te sfatuia sa mergi si tu (ca am sfatuit mai multi).
Daca ne intalneam acum nu mult timp, dupa ce am citit Vechiul Testament, eu credeam ca toate religiile crestine sunt la fel (combinate si cu ceva paranormal, adica new-age cu crestinism), ma uitam la emisiuni neoprotestante si ascultam chiar din cand in cand un radio neoprotestant. Daca discutam nu faceam diferenta ca esti calvin, important era ca nu esti ateu cum fusesem eu.
Dupa aceea daca ne intalneam nu mai credeam ca religiile neoprotestante sunt la fel de bune, ci doar ortodoxia si catolicismul.

Acum o sa-ti spun ca doar ortodoxia, nu mai am unde sa caut pentru ca am cautat peste tot, e ultima statie. Tu cunosti doar ce spun eu acum, nu cunosti parcursul de pana acum.
Asadar si tu, nu se stie peste cativa ani daca vei avea aceleasi conceptii si aceeasi religie. Deocamdata parerea mea (si sper sa nu te supere ca o dau, e parerea mea) e ca tu nu mai cauti, pentru ca acum crezi in niste idei care spun ca in toate cultele e bine, deci potem sta linistiti oriunde ne-am afla. Un fel de adormire a constiintei si taiere a alegerii si cautarii.
Dar noi avem posibilitatea alegerii, deci nu stim ce vom alege in viitor si daca peste un an, in urma unei revelatii, declic nu vei ajunge tu ortodox.

Dragul meu Cătălin. Era odată un călugăr ce s-a îndrăgostit de o fată. Fata unui popă idolesc. S-a dus să o ceară de soţie. Fata a întrebat pe tatăl său iar tatăl pe idolul său. Acesta i-a răspuns că e de acord dacă se leapădă de călugărie şi botez. Călugărul, bietul de el s-a lepădat şi a cerut-o din nou pe fată. Fata l-a întrebat pe tată, tatăl pe idol, iar idolul…
A spus:
- NU! Că văd că încă harul lui Dumnezeu nu l-a părăsit!!!
Călugărul când a primit acest răspuns s-a cutremurat.
- Dacă eu acestea le-am făcut şi tot nu m-a părăsit Dumnezeu, eu de ce să-L mai părăsesc.
Plângând s-a întors la stareţul său şi acesta l-a pus la post şi plâns pentru o vreme. După aceea l-a întrebat:
- Ce vezi?
- Un porumbel zburând departe!
i-a mai dat o vreme şi a văzut porumbelul deasupra capului apoi încă o vreme şi i-a intrat în gură.
Aceasta a fost experienţa ta şi a noastră a tuturor ortodocşilor botezaţi care am revenit la credinţa noastră în lucrare după atâta rătăcire. Noi suntem răsfăţaţii lui Dumnezeu.
Dar cele prin care trece scoţianul noi nu le putem şti, din fericire. Sfinţii Părinţi spun că înainte de Botez şerpii gânditori foşnesc în inima omului şi harul Sfântului Duh cheamă din afară. Iar după Botez harul este în inima omului iar şerpii atacă din afară. De aceea ereticii au în loc de Duh Sfânt, chiar şi când citesc Sfânta Scriptură şi urmează conştiincios credinţa lor, duhurile necurate cele hulitoare. Ce pot face bieţii de ei? Dacă serios, lepădându-se de sine dramatic, caută Adevărul îl găsesc: Ortodoxia. Dacă nu… Vai de capul lor. Sunt mingii de ping pong ale dracilor. Sunt înfricoşător de rostogoliţi şi ameţiţi şi clătinaţi dintr-o parte în alta de aceste duhuri ale îngâmfării de la arhiconi la bacucei. Vezi ce suportă bietul scoţian. Este cu adevarat înfricoşător de chinuit. Ca să scape îi trebuie să se arunce cu totul în braţele Maicii Domnului. Dar oare în starea lui de surpare, prăpastie, hău, va avea această credinţă? E deplin liber să o aleagă, numai de s-ar hotărî.
Sunt două cete demonice, după Avva Macarie, ale poftitorilor, ce-i atacă prin pofte pe cei păcătoşi şi ale îngâmfării ce robesc pe vrăjitori şi eretici. Între cei ai îngâmfării se disting arhiconii şi bacuceii.
Arhiconii sunt căpetenii, teologii întunericului, filozofii iadului care răstălmăcesc Sfânta Scriptură pe dos, invers, ca să ducă pe nesimţite în hule pe adepţii lor. Bacuceii sunt demonii mici care îţi sădesc dorinţa de a fi popular. Să doreşti să fi băgat în seamă, să te înfurii când nu eşti respectat şi să faci pe măscăriciul pentru a te băga ceilalţi în seamă. Pentru a studia bacuceii este suficient să avem în faţă politicianul aflat în campanie electorală, dornic de a atrage simpatia maselor.
De aceea în istorie vedem că atunci când au fost la putere ereticii au lucrat ca arhiconii, mânia fiind copacul cu rădăcinile în apa puturoasă a mândriei, au recurs la crime înfricoşate pentru a forţa pe oameni să ia erezia lor. Iar când n-au fost la putere au lucrat ca bacuceii afişând un zâmbet tâmp, aşa zis cuceritor, fără consistenţă duhovnicească, cum vedem pe dumnezeul zâmbitor din postarea protestantă de mai sus. E plin internetul de astfel de romantisme putrede puse pe seama lui Dumnezeu, printre altele: spovedania lui John, cum să dobândeşti bani pe seama bibliei, replicile lui Einstein referitoare la creierul profesorului său ateu, cuvântul din mijlocul bibliei, ruperea hârtiei cu euro ca să devi milostiv şi multe alte bântuieli bacucelice. Ca şi cele despre medicina alternativă. Am putea să facem o carte numită Bacucelicul sau antipatericul. Patericul nu a fost aşa NICIODATĂ. El n-a fost o invenţie drăgălaşă a oamenilor pentru a stârni simpatia omului faţă de Dumnezeu sau cine ştie ce confesiune. Patericul este o carte adevărată din fapte dureroase cu adevărat petrecute şi tâlcuite în Sfântul Duh pentru a înţelege şi noi cum se trăieşte cu adevărat lupta cea cumplită, nevăzută, pe viaţă şi pe moarte, unde nu încape zâmbirea tâmpă ci plânsul şi bucuria de mângâiere de la Dumnezeu. Nu găsim decât rosturi şi legi duhovniceşti pentru a pune în inimă trăirea autentică a Sfintelor Scripturi.
Bacucelicul în schimb este o invenţie, insuflată de bacucei, care ne învaţă cum să dobândim un sentimentalism religios care ne dă slava deşartă că suntem sfinţi, rătăcindu-ne departe, foarte departe de adevărata trăire în dragoste a lui Hristos. Este de fapt o carte de înşelare.
Cele ce ţi le-am spus, aceste pendulări între mânie şi zâmbetul tâmp, se văd foarte bine, practic, în postările protestante de mai sus. Am mai scris despre ele şi le vedem şi noi. În istorie se văd roadele arhiconilor iar în contemporanitate vedem roadele bacuceilor când trec sărmanii eretici cu chitara de Crăciun, zâmbind fericiţi, ca să ne convingă că ei sunt sfinţii şi pocăiţii lui Dumnezeu. Vor mai fi o vreme poate aşa până când vor ajunge din nou la putere şi atunci vor scoate dintre coardele chitarei câte vreun cuţit setos.
De aceea, dacă îmi va ajuta Dumnezeu voi adăuga la lunga plimbare prin medicina înşelării şi simptomele calvinismului timpuriu, chiar ale criminalului Calvin, pentru a vedea cu toţii că zâmbetele de azi bacucelice sunt continuarea roadelor sadice ale arhiconilor care l-au inspirat pe Calvin. Azi se face propaganda soft după ce prin tortură s-a încercat a se impune protestantismul prin propaganda hard. Vom continua şi cu înşelarea lui Francisc de Assisi şi mai departe, în sfârşit cu medicina demonică propriu-zisă. După ce am analizat metabolismul înşelării în creştinism vom trece la înşelarea în medicină.
Pentru că protestanţii mai sus chiar crezând că au martiri, iar unii teoreticieni diplomaţi din ortodoxie, pentru a putea să atragă pe ecumenişti către Ortodoxie, au numit în chip politicos pe cei omorâţi dintre eretici martiri, vom arăta şi că cel ce moare „pentru Hristos” dintre eretici, fiind în dezbinare de Sfânta Biserică, nu se mântuieşte în veac.
Cu dragoste, Alexandru

Alexandre,Alexandre,percutezi mai greu,dupa putiinta,da pana la urma patima invinge.Crezi ca din senin ti-am acordat onoarea(tu citeste ,,ironia" :) de a fi intruchipat de ,,Sfantul" Alexandru in aceea comedie sinistra? Culmea este ca nu iti era tie dedicata,ci altcuiva care,te asigur,a inteles mai repede mesajul.Cu tine nu am o problema Alexandre,din intimplare,cautand pe un forum medical,am dat de aceleasi postari care au aparut si aici de-a lungul timpului.Adica postai si acolo aceleasi texte ca si aici,numai ca acolo se terminau apoteotic,despre hortysti pe un forum despre hepatita C.Si cu asta mi-a fost clara situatia referitor la tine si am inteles ca in ceea ce te priveste cel mai bine este ca omul sa te lase-n plata Domnului(vez mesajul ironic cu ,,esti un om bun Alexandre).Ai si tu obsesia ta virtuala,la care nu ii poti rezista,spune-mi care este viciul tau,deliciul tau social acceptat.. :)

Dragul meu,primul post iti era dedicat,cel intitulat ,,Ziua cand Dumnezeu a mers printre noi"dar nu ai perceput mesajul pt ca declarativ curge dragoste prin tine iar faptic gheata.Ai comentat exact din perspectiva din care imi era teama ca o vei face si tocmai de aceea te-am si facut personaj intr-o piesa virtuala.Sa-ti mai spun un secret:in esenta nici tu si nici eu nu suntem acolo neaparat personajele principale,decat daca ne simtim in acest mod.Nu aprofunda problema ca nu este cazul.

Piesa aceea,dragul meu,era o ironie sinistra in esenta ei la adresa falsilor apologeti ai lumii virtuale,a falsilor traitori,ai membrilor unei lumi schimonosite si prefacute,ai psihopatilor disputelor virtuale,a legalistilor,si multi multi altii,categorii de care,in general,imi este o scarba teribila.As spunea chiar greata,indiferent de confesiune.Si mai ales era o ironie la adresa turnatorilor,dar tu,din fericire nu te incadrai aici.De aceea nici nu erai personajul principal.Era un fel de ,,text in text" Alexandre,doar cateva aspecte contau,restul erau la impresia artistica,la care te-ai oprit tu,pentru public,din care faceai parte.Nu de chinul meu interior era vorba acolo zapacitule :)ci de cum vad altii lumea cand ei insisi sunt demni de analize medicale.

Doar ti-am si scris in ea,dar deh,patima... ,,Actorii tristi dar corecti din punct de vedere religios va saluta la caderea cortinei.Nu vor schimba nimic si nici nu si-au dorit asta,altii schimba lumea dupa caricatura stramba a sufletului lor.Altii intuneca bucuria sub veninul urii lor,abia tinute-n frau,spumegand de patima si incrancenare.Dar ea,dragostea,batjocorita si violata de toti neghiobii,aruncata la cheremul intunericiului propriilor lor caderi si incadrari meschine,urata si urat mirositoare,abia mai rasufla."

Cred ca ti-am cerut prea mult,imi cer scuze ca sunt arogant dar am zis ca ai inteles ca vroiam sa-ti transmit si ca iti vei vedea de drum cu analizele tale.Da ala mic si negru te impunge sa te tot abati cu comentarii in directia persoanei mele.Arunci navodul indirect mai Alexandre stiind ce vrei sa obtii,ca doar asta vrei.Recunoaste:nu poti trai fara mine :) Am zis sa nu te las in ceata.Eu iti spun,iarasi,ca mai ai de lucru la capitolul despatimire,pana sa imi predici mie mantuirea.De ce vrei tu sa-mi confirmi cele mai negre temeri?

Nu ajunge ca m-am facut personaj faustian,framantat,ca tu,si altii ca tine,sa fiti sfinti prin reflexia luminii? :) Bineinteles ca nu va ajunge,rautatea si patima nu au un final al adancimii.Alexandre,sincer,daca tu esti exemplul care sa ma determine sa-mi chimb convingerile,ceea ce nu se va intimpla,plec unde vad cu ochii.Multi sunteti prilej de poticnire dar nici nu va dati seama,macar de ati recunoaste,precum ,,pacatosii faustieni" :) In ziua cand vor ramine doar cei ca tine,se va trage cortina.Stai ma linistit,ti-am mai spus si iar nu ai inteles,nu depinde de tine,tu pe tine nu te-ai vindecat inca.Roaga-L pe Dumnzeu sa o faca.

Acum,continua,te rog,cu episoadele care vor explica inselarile pe intelesul tuturor.Tu,mai viteaz virtual,il vei face praf pe Francisc,un sfant real.Te apuca rasul-plansul.Mai mult,o sa le dai tu o lectie de traire si martirilor din alte confesiunii,ca de,cum si-au permis ei de inselati sa moara pentru Hristos fara sa iti ceara tie acordul?Alexandre,exteriorizarea unor obsesii nu aduce eliberarea dorita ci doar aprinde si mai tare focul care le alimenteza.Las ca o sa intelegi tu odata si odata..acum sau pe lumea ailalta :)

Titlul este cu dedicate,dar iarasi,nu pentru tine.O trista ironie, de data asta ca sa intelaga cine trebuie.Sa vezi acum speculatii,cum se fac de obicei in sectiunea nevazuta a acestui forum,unde fiecare redevine ceea ce este si nu ceea ce vrea sa para.Alexandre,sa stii ca pe lumea asta poti ucide cu orice.Fie si cu un cuvant.Vaya con Dios...amigo

De la cineva ca Scotianul ar putea invata o divizie intreaga de credinciosi, de orice confesiune. Acest frate al nostru este unul dintre prea putinii care mai intretin, pe forum si nu numai, spiritualitatea omenescului bun, al omenescului intors cu fata spre divin. Greu de acceptat ca un calvinist si un idealist transconfesional ca noi sunt insetati de mantuire, asa-i, domnule doctor? Cei ca dvs. au implicat Biserica, oricare e ea, in poltica. Ortodocsii ca re ii urasc pe catolici, catolicii care ii urasc pe ortodocsi, (neo)protestantii care ii dispretuiesc pe toti, catolicii care ii urasc pe protestanti, etc. par a fi, toti, clone nu atat ale dvs., cat ale dispozitiei dvs. V-ati prins?
Eu iubesc ortodoxia, protestantismul, si mai ales le iubesc prin dogmele invaluite in lumina exemplului personal de traitorii lor cinstiti si curati. Si de pe forum, si de aiurea. De la anumite persoane ortodoxe de pe forum, cu care am ajuns aproape prieten, de la calvinistul nostru si de la un anume neoprotestant de pe forum am avut si am permanent ce invata. Dvs, d-le Anastasiu, puteti spune asta despre "dusmanii" dvs., de fapt ai patimei dvs de manie exclusivista si subiectiva, nu zic obsesiva, recte despre catolici?
Ortodoxia e superba. Char imi place si o simt calda si aproape. Nu o mutilati, va rog, cu...cum s-o numi asta in nescrisul dictionar de patimi "spirituale".

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Scotland The Brave

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.

- "Mă gândeam la următorul epilog: inchizitorul a spus tot ce avea de spus şi aşteaptă acum răspunsul Ostaticului său. Tăcerea Lui îl apasă. L-a ascultat tot timpul cu luare-aminte, liniştit, privindu-l pătrunzător, drept în ochi, fără să-i obiecteze nimic. Bătrînul ar vrea totuşi să-I audă glasul, să-I spună ceva, orice, măcar un cuvînt, fie el cît de amar, cît de cutremurător. Ostaticul însă se apropie de el şi sărută blînd buzele ofilite ale bătrînului de nouăzeci de ani. E singurul Lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în colţul gurii; se îndreaptă apoi spre uşă, o deschide şi spune: „Du-Te şi să nu mai vii... să nu mai vii... niciodată, niciodată!” Şi-L lasă să iasă „în noaptea ce învăluie piaţa oraşului” [18]. Iar Prizonierul [Hristos] pleacă."

(MARELE INCHIZITOR
DOSTOIEVSKI - LECTURI TEOLOGICE
Konstantin Leontiev, Vladimir Soloviov, Vasili Rozanov, Serghei Bulgakov, Nikolai Berdiaev, Semion Frank
Traducere, prefaţă şi note de Leonte Ivanov
POLIROM Iaşi, 1997
Pagina 24)



Sărmane suflete! Te iubesc.



PS. Vedeţi dragii mei şi plângeţi. Citiţi cu multă luare aminte şi dor cele scrise de Scoţian. Sunt spovedania publică a unui suflet aflat între viaţă şi moarte. La intersecţie, ca şi Ivan Karamazov. Să-l scape Dumnezeu de sfârşitul lui. Singur nu va putea. Dac-ar înţelege cum e cu adevărat Domnul Hristos... Singura fericire care aduce pace şi lămurire neclătinată, care ne scoate din iadul nostru, este numai Ortodoxia, Care e viaţa lui Hristos pe pământ. Dar ce greu e să ajungi la Ea...

Cu durere şi dragoste, Alexandru




Aici este veşmântul Maicii Domnului, decolorat (de la grena) de 2000 de ani...




Ps.44:11. Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată. [...]

Ps.44:15. Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată.

Esti un om bun Alexandru.Unul inantea ta,cu acelasi nume,avea falange de hopliti,alaturi de care a ajuns pana-n India,cautand gloria.Cand eram mic bunicul meu(RIP)imi desena pe harta drumul lui prin istorie.Apoi mi-a spus ca blandetea si dragostea ajung insa mai departe.Pana la Dumnezeu.Ma bucur ca fie si pentru moment incheiem in acest mod un dialog care asa ar fi trebuit sa incepa.Daca ti-am gresit sa ma ierti.Dumnezeu cu tine...prietene.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Scotland The Brave

In Scotian lupta ajunge la paroxism.Demonii maniei si ingerii blandetii se lupta intr-o inclestare cosmica,apocaliptica.Bietul suflet este sfasiat,cusut la loc,taiat si peticit,ridicat la cer si zdrobit de pamint.

În prealabil postat de Scotland The Brave

Esti un om bun Alexandru.Unul inantea ta,cu acelasi nume,avea falange de hopliti,alaturi de care a ajuns pana-n India,cautand gloria.Cand eram mic bunicul meu(RIP)imi desena pe harta drumul lui prin istorie.Apoi mi-a spus ca blandetea si dragostea ajung insa mai departe.Pana la Dumnezeu.Ma bucur ca fie si pentru moment incheiem in acest mod un dialog care asa ar fi trebuit sa incepa.Daca ti-am gresit sa ma ierti.Dumnezeu cu tine...prietene.

"- Şi bătrînul ?
- Sărutul îi rămîne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărîrea lui.
- Ca şi tine, nu-i aşa ? răbufni Aleoşa îndurerat.
Ivan începu să rîdă.
- Toate acestea sînt cai verzi pe pereţi, Aleoşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi avînd de gînd acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei ce se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! }i-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trîntesc cupa de pămînt!
- Şi mugurii plini de mîzgă, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? continuă cu lacrimi în glas Aleoşa. Poţi, oare, să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul ăsta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sînt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista pînă la urmă!
- Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! rosti Ivan cu un zîmbet de gheaţă.
- Care?
- Puterea Karamazovilor... puterea ce-o trag din ticăloşia lor.
- Puterea de a te cufunda pînă peste cap în desfrîu, de a-ţi pîngări şi sugruma sufletul, da?
- Poate şi asta... dacă pînă la treizeci de ani n-am să izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... după aceea...
- Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil.
- Tot cu mijloacele Karamazovilor.
- Adică „totul este permis”? Asta vrei să spui?
Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă.
- Aha! rosti el cu un rînjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele care l-au scos
din sărite deunăzi pe Miusov... şi pe care Dmitri le-a parafrazat cu atîta
candoare! Da, poate şi aşa, dacă-i vorba că „totul este permis”! Nu retractez.
De altfel, formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa de rea.
Aleoşa se uită la el fără să scoată un cuvînt.
- Trebuie să plec, frăţioare. Credeam că în toată lumea asta te am măcar
pe tine, continuă Ivan dintr-o dată înduioşat. Văd însă că în inima ta nu
există nici un locşor pentru mine, dragul meu sihastru. Nu înţeleg să renunţ
la formula „totul este permis”, de aceea sînt sigur c-ai să te lepezi de mine,
nu-i aşa?
Aleoşa se ridică, se apropie de el şi-l sărută blînd pe gură.
- E un plagiat! exclamă Ivan cuprins de o subită exaltare. Ai copiat
gestul descris în poemul meu! Totuşi, îţi mulţumesc. Şi acum, să mergem,
Aleoşa; nici tu, nici eu nu mai avem vreme de pierdut.
Fraţii părăsiră localul, oprindu-se totuşi încă o clipă în prag.
- Ascultă, Aleoşa, rosti Ivan cu fermitate, dacă o să mai am încă putere
să trăiesc pentru mugurii plini de mîzgă, crede-mă c-am să-i iubesc numai
de dragul tău. E destul să ştiu că exişti undeva pe lume ca să nu-mi fie
lehamite de viaţă. Eşti mulţumit? Dacă vrei, ia-o drept o declaraţie de
dragoste. Şi acum, drumurile noastre se despart. Ajunge, auzi tu? Ajunge cît
am vorbit!"
Vezi, dragul meu Scoţian, Hristos l-a sărutat pe gură pe marele inchizitor nu ca să-i confirme hulele ci ca să-i arate că-l iubeşte. îţi sărut şi eu gura ta virtuală, plagiez şi eu un pic. Dacă am fi doar noi doi aş pleca şi ţi-aş duce dorul în Hristos. Dar aici au fost şi alţii care au citit şi fiind pe un situs Ortodox, dorind să aflăm lunga cale la o medicină fără de înşelare, fiind aşadar pe urmele cele subtile ale înşelării duhovniceşti sunt obligat, fără de obligaţie să arăt cele greşite în spusele tale. Ca şi Alioşa mai sus nu te urăsc te iubesc pe tine ci doar nu sunt de acord cu hulele susţinute de tine şi pe ele le combat căci astăzi mult s-a amestecat adevărul cu minciuna şi în cunoaştere şi în trăire. Smerenia nu înseamnă a-ţi afirma păcătoşenia când trebuie mărturisită credinţa. Smerenia este o prăpastie în care te arunci cu totul lăsând să hotărască Dumnezeu ce vrea cu sufletul tău şi nu doar în gând ci în adâncul dorinţei şi nu în faţa altora, o smerenie care se arată nu e smerenie ci afişaj electoral.



Rom.10:8. Dar ce zice Scriptura? "Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta", - adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim.
Rom.10:9. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui.
Rom.10:10. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.


Vezi, tot al smereniei este şi mărturisirea. Iar ea implică:


Iac.5:12. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată.

II.Cor.1:17. Deci, aceasta voind, m-am purtat, oare, cu uşurinţă? Sau cele ce hotărăsc, le hotărăsc trupeşte ca la mine da, da să fie şi nu, nu?
II.Cor.1:18. Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu.
II.Cor.1:.19. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă - prin noi, prin mine, prin Silvan şi prin Timotei - nu a fost da şi nu, ci da a fost în El.
II.Cor.1:20. Căci toate făgăduinţele lui Dumnezeu, în El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi.


Vezi, trebuie să ne învăţăm să spunem da la tot ce este al lui Dumnezeu şi nu la tot ce nu este al lui Dumnezeu. Nu trebuie să le amestecăm.


Te rog, chiar atunci când vei vedea, şi de acum voi şi începe, să arăt greşelile din spusele tale nu le lua personal ca împotriva ta. Nu le voi zice lor, căci nu pot să le zic da. Da, îţi zic ţie fiindcă nu iubesc să-ţi zic nu: te iubesc sărmane suflete, pentru tine şi durerile tale. Iar atunci când va veni clipa aceea înfricoşată în care să simţi insuportabilul din iadul desris de tine, despre tine, mai sus, şi când ţi se va părea că nimic nu se mai poate face, când vei simţi cum a simţit Ivan Karamazov, te rog să nu uiţi a te arunca, gol de tine, în faţa Maicii Domnului.

Ea este singura ce te va putea scăpa.

Cu durere şi dragoste, Alexandru