Iubeste aproapele ca pe tine insuti

[cezar_ioan]

Din ce mă trec şi eu cu anii cred / sunt lămurit prin Mila Domnului, tot mai mult, că Apostolul nu face literatură în Corinteni I, când ne împărtăşeşte iţele Iubirii, dimpotrivă, fiecare cuvânt este o poartă deschisă pentru un drum nesfârşit al Adevărului. Iubirea cântată de Pavel în Corinteni este Taină mare. Apostolul cheamă la Iubire şi îndeamnă, deschizînd prin cuvântul său, larg, toate uşile închise în fiinţa noastră.
Sunt clipe în viaţă când îţi spui singur: da, ce adevăr mare a scris Pavel, da, aşa e, dragostea îndelung rabdă... Şi te bucuri că ai înţeles, prin însăşi experienţa ta pe care ai avut fericirea să o primeşti în dar de la Dumnezeu.
Alteori zici: da, aşa e, acum sunt încredinţat - dragostea nu caută la ale sale... dragostea nu se mânie... Ci eu, dobitocul şi nesăbuitul şi egoistul şi nebunul, iată m-am mâniat, iată m-am trufit ş.a.m.d.

Şi uite-aşa, rând pe rând, cercare cu cercare, te încredinţezi de tot Adevărul (cum zicea un coleg pe alt topic - viaţa duhovnicească se învaţă; prin descoperire de Sus, aş adăuga eu). Şi lauzi pe Pavel şi lauzi pe Dumnezeu. Apoi se întâmplă să mai uiţi, să te iei iar cu ale tale şi să guşti catranul păcatului, al egoismului, al lepădării, al nebuniei şi al prostiei. Şi iar se-ndură Dumnezeu de tine şi îţi prilejuieşte lămurire... Şi iar uiţi, iar te afunzi în mare, în mocirla răutăţii grosiere a inimii proprii şi a lumii... Şi tot aşa, perpelire şi strunjire sub foc, că fierul răutăţii noastre este mare şi greu, deseori.

Cu adevărat Iubirea nu trece. Se retrage, poate, în discreţie, însă nu e învinsă, nu piere, nici în clipă nici în veac.
În clipele când sufletul nostru adie în vecinătatea Iubirii, împărtăşindu-se fie şi o clipită, atunci cunoşti că puterea Iubirii e de neînvins.
Apoi uiţi, vai, te închizi în cazemata de fier a gândurilor tale înfricoşate, în iţele felurite ale deznădejdii şi găseşti spontan justificări pentru toate ticăloşiile tare care par atât de izbutit poleite. Şi iarăşi, o vreme, devii "morminte frumos văruite...".

În prealabil postat de cezar_ioan

Din ce mă trec şi eu cu anii cred / sunt lămurit prin Mila Domnului, tot mai mult, că Apostolul nu face literatură în Corinteni I, când ne împărtăşeşte iţele Iubirii, dimpotrivă, fiecare cuvânt este o poartă deschisă pentru un drum nesfârşit al Adevărului. Iubirea cântată de Pavel în Corinteni este Taină mare. Apostolul cheamă la Iubire şi îndeamnă, deschizînd prin cuvântul său, larg, toate uşile închise în fiinţa noastră.
Sunt clipe în viaţă când îţi spui singur: da, ce adevăr mare a scris Pavel, da, aşa e, dragostea îndelung rabdă... Şi te bucuri că ai înţeles, prin însăşi experienţa ta pe care ai avut fericirea să o primeşti în dar de la Dumnezeu.
Alteori zici: da, aşa e, acum sunt încredinţat - dragostea nu caută la ale sale... dragostea nu se mânie... Ci eu, dobitocul şi nesăbuitul şi egoistul şi nebunul, iată m-am mâniat, iată m-am trufit ş.a.m.d.

Şi uite-aşa, rând pe rând, cercare cu cercare, te încredinţezi de tot Adevărul (cum zicea un coleg pe alt topic - viaţa duhovnicească se învaţă; prin descoperire de Sus, aş adăuga eu). Şi lauzi pe Pavel şi lauzi pe Dumnezeu. Apoi se întâmplă să mai uiţi, să te iei iar cu ale tale şi să guşti catranul păcatului, al egoismului, al lepădării, al nebuniei şi al prostiei. Şi iar se-ndură Dumnezeu de tine şi îţi prilejuieşte lămurire... Şi iar uiţi, iar te afunzi în mare, în mocirla răutăţii grosiere a inimii proprii şi a lumii... Şi tot aşa, perpelire şi strunjire sub foc, că fierul răutăţii noastre este mare şi greu, deseori.

Cu adevărat Iubirea nu trece. Se retrage, poate, în discreţie, însă nu e învinsă, nu piere, nici în clipă nici în veac.
În clipele când sufletul nostru adie în vecinătatea Iubirii, împărtăşindu-se fie şi o clipită, atunci cunoşti că puterea Iubirii e de neînvins.
Apoi uiţi, vai, te închizi în cazemata de fier a gândurilor tale înfricoşate, în iţele felurite ale deznădejdii şi găseşti spontan justificări pentru toate ticăloşiile tare care par atât de izbutit poleite. Şi iarăşi, o vreme, devii "morminte frumos văruite...".

Frumos!

Nu mi-am pierdut credinţa şi/ sau nădejdea în Iubire. Observ însă că există oscilaţii din astea, aşa cum descrieţi şi dvs. Nu sunt capabilă să păstrez Iubirea... Uneori mă închid faţă de cerinţe venite de la aproapele, căci nu mă simt în stare să le răspund. Dar nu mă simt vinovată din cauza asta... sau poate că da... vinovată că în mine trăieşte eu-l meu limitat.

[moldoveanu]

În prealabil postat de dobrin7m

Iubirea de semeni este un cuvant tainic..

Daca din intamplare iti dai foc la casa si arde toata averea ta te vei ierta?
Ei, cand iti vei ierta vecinul care ti-a dat foc la casa, ca pe tine insuti, vei sti ca ai indeplinit aceasta porunca.

[dobrin7m]

În prealabil postat de moldoveanu

Daca din intamplare iti dai foc la casa si arde toata averea ta te vei ierta?
Ei, cand iti vei ierta vecinul care ti-a dat foc la casa, ca pe tine insuti, vei sti ca ai indeplinit aceasta porunca.

L-am iertat .
Mie mi-a fost furata masina, am pierdut case, am pierdut averi, am fost aproape ucisa de cineva, si doar Dumnezeu m-a salvat si pe toti i-am iertat.
Si ma rog pentru ei.

De aceea am si spus ca iubirea este tainica.

[Danut X]

În prealabil postat de moldoveanu

Daca din intamplare iti dai foc la casa si arde toata averea ta te vei ierta?
Ei, cand iti vei ierta vecinul care ti-a dat foc la casa, ca pe tine insuti, vei sti ca ai indeplinit aceasta porunca.

ce prostii vorbesti moldovene?

[dobrin7m]

Am asteptat sa apara aici o intrebare. Am sa o pun eu.

Cum ramane cu monahii, ascetii, sfintii stiuti si nestiuti? Ei care dau totul lumii uitand de sine? Ei care dau iubirea toata oamenilor?
Cum ramane cu parintele, despre care am citit in Flori din Gradina Maicii Domnului? ca el dadea rugaciune neintrerupta pentru oameni, in picioare pana cand sangele curgea din ele?
M-am intrebat cum? Nu au ei mai multa iubire spre oameni decat spre ei insisi?
Am gasit un raspuns care asteapta o corectura daca trebuie din partea celor mai invatati.
Nu, nu au o iubire mai mare omeneasca. De ce? pentru ca:
Omul paseste spre sfintenie, se curata si cand se despatimeste si ajunge acolo sus, ca sfintii, atunci primeste iubire dumnezeiasca. Aceea este de la Dumnezeu si pe toata o rasfrang asupra oamenilor. Si atunci el se simte doar un pacatos si atat recunoscand ca ce primeste este tot de la Dumnezeu si deci trebuie sa dea tot spre oameni.
de aceea am citit ca sfintii se considera ultimii pacatosi. Sfantul Serafim spunea despre el insusi: sarmanul Serafim, Parintele Paisie: sunt pacatos. Am vazut un filmulet cu un pustnic din munti, din Romania care a spus: am avut rugaciunea dar am pierdut-o pentru netrebniciile mele. Se considera netrebnic . Si asa toti sfintii nostri dragi.

Iata ce am citit despre harismele Parintelui Paisie Aghioratul.
Harisma dragostei
Dintre toate harismele Cuviosului Paisie Aghioritul, cea care impresiona cel mai mult era dragostea lui – o dragoste arzatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca, fara margini, fara sovaire si cu o desavarsita jertfire de sine. Aceasta dragoste izvora din launtrul sau si imbratisa, fara deosebire, cu aceeasi caldura pe cei buni si pe cei rai, pe prieteni si pe vrajmasi, pe cei cunoscuti lui si pe straini, pe ortodocsi si pe cei de alta credinta, pe oameni, animale, plante, dar mai presus de toate pe Dumnezeu. Aceasta nu era o dragoste omeneasca.
Numai Sfantul Duh poate naste o astfel de dragoste in inima omeneasca. Dragostea omeneasca este atat de mica si plina de interes, atat de trecatoare si nestatornica, atat de egoista si de asupritoare, si se schimba atat de usor in antipatie si ura, incat este o rusine si o nedreptate sa o comparam cu dragostea Parintelui Paisie Aghioritul.

În prealabil postat de dobrin7m

Iubirea de semeni este un cuvant tainic. Iubirea adevarata de semeni e scrisa in inimile noastre prin credinta de chiar degetul lui Dumnezeu.
Atunci vom putea sa plangem si sa suferim cand vedem pe orice semen al nostru, fie el bogat sau sarac, fie el de ce natie o fi, fie el potrivnic sau prieten, deci, cand il vedem suferind. Si vom face asta fara sa stam sa analizam de ce este sarac, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga sarac; de ce este bolnav, judecandu-i greselile care l-au facut sa ajunga bolnav; de ce si-a pierdut casa judecandu-i greselile care l-au dus sa isi piarda casa, de ce...., de ce....., de ce......, . Si de ar fi doar atat.

Acesta este semnul iubirii de semeni adevarata. Cand vom iubi neconditionat orice semen si vom putea sa plangem si sa suferim impreuna cu plansul si suferinta semenilor fara intrebari si judecari atunci iubim cu adevarat. Fara acest semn suntem fatarnici.

Sunt de acord, Sa plangem si sa suferim impreuna cu semenii dar sa ne si bucuram impreuna cu ei, si sa ii ajutam la nevoie si pe cat se poate sa nu ii judecam, sa fim buni.

[dobrin7m]

În prealabil postat de TunsDiana

Sunt de acord, Sa plangem si sa suferim impreuna cu semenii dar sa ne si bucuram impreuna cu ei, si sa ii ajutam la nevoie si pe cat se poate sa nu ii judecam, sa fim buni.

Sigur ca da, desi aici tu ai folosit o unda de repros.
Unii oameni nu se bucura de bucuria celuilalt. Ca sunt invidiosi. deci au o iubire invidioasa.
Unii oameni se bucura de bucuria celuilalt insa celalalt nu intotdeauna impartaseste bucuria cu el. Ci are o bucurie egoista. Ma bucur, am reusit, vezi tu nu ai reusit si de asta nu te bucuri pentru mine.

Sufletul omului este delicat si simte tot. Noi suntem oglinda celuilalt.
O bucurie egoista in oglinda celuilalt este ori o tristete din inima curata ori o bucurie falsa din inima murdara.
O bucurie curata in oglinda celuilalt este ori o bucurie curata din inima curata ori o bucurie falsa din inima murdara.

[dobrin7m]

Arhimandritul Zaharia Zaharou de la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul“ - Essex din Anglia a susţinut joi, 29 septembrie, la Centrul de Conferinţe „Providenţa“ al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei conferinţa „Relaţiile între oameni în lumina relaţiei noastre personale cu Hristos“. Evenimentul a avut loc cu binecuvântarea şi în prezenţa Înalt Preasfinţitului Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.

"„Singurul lucru pentru care omul merită să trăiască şi care dă sens vieţii lui este iubirea. Iubirea omenească obişnuită se deosebeşte întru totul de iubirea dumnezeiască şi nu are aceleaşi însuşiri. Ea nu este decât o umbră palidă a iubirii dumnezeieşti. Atunci când iubirea se exprimă la nivel trupesc, ea nu este iubire, ci doar o mişcare a patimii din noi spre o altă persoană. Atât timp cât iubirea aceasta este stârnită de patima desfătării trupeşti şi a egoismului, ea ucide sufletul, făcându-l pe om neputincios în relaţia sa cu Dumnezeu, şi prin urmare şi cu semenii săi. Când în mintea şi în sufletul nostru ne formăm o imagine idealizată a iubirii, deoarece ea continuă să aibă ca temelie omul cel slab şi pătimaş, cădem într-o şi mai mare înşelare, care ne pustieşte duhul şi ne răneşte sufletul, încât cu greu aflăm vindecare. Noi aşteptăm de la semenii noştri o iubire desăvârşită şi puternică, lucru pe care nu suntem în stare să-l oferim celorlalţi. Iubirea omenească, aşa slabă cum este ea, păstrează ceva din caracterul jertfelnic al iubirii dumnezeieşti. Ea se dăruieşte pe sine până la capăt, trăieşte înlăuntrul fiinţei iubite, în jurul căreia îşi clădeşte întreaga fericire şi viaţă. Când omul o trădează, atunci iubirea aceasta omenească se năruie şi se pustieşte. Când dragostea noastră omenească s-a prefăcut în ruină şi suntem cu totul zdrobiţi, atunci se deschid înaintea noastră două căi posibile: să ne întoarcem cu această durere către Dumnezeu, pentru ca El să intre în viaţa noastră şi să lucreze înnoirea noastră, sau să rămânem în înşelarea născocirilor noastre omeneşti“, s-a exprimat părintele Zaharia Zaharou, care a continuat să amintească de cea de-a treia Persoană de care oamenii au nevoie în relaţiile dintre ei."

[dobrin7m]

Pentru mine, cuvantul arhim. Zaharia, ucenicul parintelui Sofronie Saharov (ucenic al Sf. Siluan Atonitul) a fost confirmarea ca ceea ce va spun eu pe aici in legatura cu trairea duhovniceasca in iubire este corect. Slava lui Dumnezeu pentru toate si nadejde intru mila Lui.

Am frica de Dumnezeu in fiecare cuvant pe care vi-l spun. Am asteptat o confirmare de la Domnul si iata ca a venit.

Sufletul omului este foarte sensibil. Si cand este luptat de pacat este foarte sensibil. Adevarat cuvantul ca trebuie sa ne apropiem de el cu pasi usori, ca o adiere , sa nici nu il atingem.

Astazi omul modern din societatea noastra are in inima virtuti din stramtoare nu din largime. Si asa cum sunt le dau celorlalti. Din stramtoare da celorlalti. Daca ar da din largime nimeni nu ar mai suferi.
Acolo inauntru sunt pacate, care ocupa locul si il face stramt. intra si virtuti, dar subtire, cu substanta redusa, pentru ca acolo in inima este stramtoare.

Sa va spun ceva. cand incepeti sa faceti largime, o sa va doara. inima va durea. Pacatul se agata cu radacini si cand prinzi de el sa il zmulgi , doare, ca sfasie locul pe unde ies radacinile. Dumnezeu apoi tamaduieste. Balsam pe suflet.
Si cand crezi ca ai scapat de o radacina urata de pacat, te uiti si vezi ca mai are puiuti. E o lupta, dar nu trebuie cedat.

astazi la liturghie mi-a venit un gand. Sfintii stiu ce spun. Au pasit inaintea noastra pe unde noi pasim. Ce s-ar fi intamplat daca nu ar fi fost ei inaintea noastra sa ne spuna, pe aici trebuie sa pasiti? va dati seama cat de goi am fi fost? Am fi pasit pe cale necunoscuta, cate greseli am fi facut, de parca acum nu facem? Pricepeti adancul? Multumim Doamne pentru sfintii ce ni i-ai dat noua, sa ne fie calauza.

ieri am citit sf. Ioan Gura de Aur. mi-a placut un cuvant din ce am citit ieri. Minunat cuvant din Gura de Aur.
"Dumnezeu n-a dat ceva scris Apostolilor, ci in loc de scrieri le-a fagaduit ca le va da harul Duhului, zicand: "Acela va va aduce aminte de toate!" Ioan 14.26
Si ca sa cunosti ca era mai buna aceasta cale, asculta ce spune Dumnezeu prin profetul Ieremia: "Si voi face cu voi testament nou, dand Legile Mele in mintea lor si le voi scrie pe inimi si toti veti fi invatati de Dumnezeu. Ier.31,31.33
Pavel , de asemenea aratand superioritatea acestei cai, spunea ca a primit Legea nu pe table de piatra ci pe table de carne ale inimii. II Cor.
Cu vremea insa oamenii s-au abatut de la drumul cel drept. unii din pricina invataturilor gresite, iar altii din pricina vietii si a purtarii lor, de aceea a fost nevoie sa fie insemnate iarasi in scris faptele si cuvintele lui Dumnezeu. Gandeste-te cat de rau am ajuns. Noi care eram datori sa vietuim atat de curat, incat sa nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci in loc de hartie sa fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta si am ajuns sa avem nevoie de scrieri. Si, cu toate acestea, nici de acest de al doilea leac, de Sfintele Scripturi nu ne-am folosit cum trebuie."

De fapt asta este viata crestina adevarata. Sa daruiesti inima ta lui Dumnezeu spre a scrie pe ea poruncile Lui.